În taberele de vară, când am stat împreună

La grea încercare m-au pus prietenii atunci când mi-au cerut să aştern câteva rânduri despre taberele de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Parcă nu aş vrea să răscolesc aceste amintiri, parcă aş nu aş vrea să spun că ceva s-a sfârşit, parcă le-aş mai lăsa puţin la dospit, la fel ca pe prescurile făcute de Maria, în penultima zi de tabără. Şi totuşi, prebuni prieteni ai cercetaşilor, vă suntem datori cu câteva rânduri.

Prima tabără de la Ruginoasa – Valea Păscoaiei, Munţii Lotrului, VL – a fost cea a puilor de lup şi a lupişorilor şi a început imediat ce ne-am întors din Polonia, de la Ziua Mondială a Tineretului. Am avut la dispoziţie o singură zi – 2 august – pentru a duce logistica în tabără şi pentru a construi puntea peste Păscoaia. Cei care ne-au sprijinit în acest sens şi cărora li se cuvin mulţumiri au fost domnii: Octavian din Brezoi şi Vasile din Bucureşti. Pe 3 august, un autocar îi aducea în tabără pe cei 30 de micuţi şi îi lăsa în grija lui Akela. Meniul zilelor petrecute alături de personajele din Cartea Junglei a fost extrem de variat: jocuri de tot felul, cântece acompaniate de chitară, explorări pe potecile munţilor, primirea în ceată a noilor veniţi, scenetele şi farsele din jurul focului de tabără, traseul Herbert, tirul cu arcul şi, bineînţeles, savuroasa mâncare făcută la ceaun.

Dintre clipele pline de har petrecute în tabăra puilor de lup şi a lupişorilor voi aminti doar două. Primul este Sfânta Liturghie din sărbătoarea Schimbării la Faţă, atunci când cadrul natural ne făcea să credem că ne aflăm şi noi pe Muntele Tabor, alături de cei trei apostoli şi de Mântuitor. Iar al doilea este revelaţia avută de Matei, mezinul lupişorilor, care privind la scânteile ce se ridicau, în noapte, din focul veghei către cer a exclamat: „Gata, acum ştiu de unde apar stelele!”.

Tabăra de vară a cercetaşelor şi a cercetaşilor a urmat imediat după tabăra celor mici, între 7-14 august. Punctul de întâlnire a fost biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, acolo unde cei 70 de tineri îmbrăcaţi în uniforme cercetăşeşti au reflectat la discreţia cu care Isus Domnul ne cere să împlinim fapta bună a fiecărei zile. Cravatele purtate de cercetaşi şi de cercetaşe dădeau de gol provenienţa acestora: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Oradea, Focşani sau Brezoi. De data aceasta, autocarul pregătit să ne ducă în tabere s-a dovedit a fi mult prea mic. Însă, cu sprijinul câtorva părinţi din Râmnic care ne-au pus autoturismele la dispoziţie, la mai puţin de două ore după încheierea Sfintei Liturghii am reuşit să ne luăm în primire corturile.

Şase patrule ale cercetaşelor, altele patru ale cercetaşilor şi cele două metrize au ridicat numărul participanţilor la 80. Vă aşteptaţi probabil să amintesc câteva dintre activităţile sau momentele deosebite pe care le-am trăit, dar cum aş putea să le cuprind pe toate?!? Am realizat diverse construcţii utile patrulelor, am învăţat să facem noduri, să gătim, să aprindem focul, să ne orientăm cu ajutorul busolei, să acordăm primul ajutor, să comunicăm cu ajutorul codului Morse, am deprins legile şi principiile cercetăşeşti, inspirându-ne din vieţile sfinţilor am învăţat ce înseamnă generozitatea, ne-am rugat împreună, am explorat munţii, am participat şi noi la olimpiadă, am înfruntat furtuna, dar mai ales ne-am susţinut reciproc şi am stat împreună.

Iar dintre toate acestea, cele mai dragi momente au fost veghile făcute în jurul focului de tabără. Fie că au fost de tip poveste, anchetă, comedie muzicală, promisiune sau banchet, toate s-au încheiat ţinându-ne de mână şi cântând cu blândeţe – acompaniaţi de susurul apei – Doamna Cercetaşilor. A, şi a mai fost ceva drag metrizei, cel puţin, Marele Joc de după miezul nopţii. Încă aşteptăm o confirmare în acest sens şi din partea cercetaşelor trezite în viul nopţii.

Încheierea taberelor ne-a luat prin surprindere. De fapt, niciodată nu putem fi pregătiţi pentru momentele de la final. Parcă şi atmosfera de la Liturghia cea Sfântă şi Dumnezeiască a fost mai tristă decât în precedentele dăţi. Chiar şi câţiva dintre părinţii veniţi să dea o mână de ajutor pot confirma cât de greu ne-am urnit din loc. Şi cu toate acestea, înainte de marea despărţire, tot am mai avut o rabufnire: careul de încheiere a taberelor. La acesta au fost evidenţiate cele mai meritorii patrule, apoi patru cercetaşe şi şase cercetaşi au primit Clasa a II-a, două cercetaşe au primit brevetele de liturgist şi de animator, dar şi mai important de menţionat e faptul că 11 cercetaşe şi şapte cercetaşi si-au depus promisiunile.

Nu pot încheia fără a le mulţumi tuturor oamenilor de bine care au contribuit la buna desfăşurare a acestor momente, în special creierelor, inimilor şi muşchilor – atunci cînd a trebuit – celor trei tabere: Ioana, Lucia şi Gelu. Dar mai ales e musai să le mulţumim tinerelor şi tinerilor fideli cercetăşiei, frumosului şi binelui. Preabunilor prieteni, vă mulţumim şi, cu ajutorul Doamnei nostre, vom continua să fim şi după tabără întotdeauna gata!

pr.Victor Ostropel

Sursa:episcopiabucuresti.ro

7 rele ale epocii noastre pe care fiecare creștin este chemat să le vindece

 Pentru mulți dintre noi societatea de astăzi s-a schimbat dramatic. Am trecut de la căsătoria tradițională la alte forme de uniune civilă, de la apărarea vieții la avort, de la libertatea de expresie la cenzură. Știm că omul este într-o continuă schimbare, dar este oare posibil să devenim o societate atât de indiferentă față de aproapele?

          Mai este încă timp pentru a recupera! Dar, trebuie să ținem însă cont de aceste 7 rele contemporane ale omului, astfel încât să le putem vindeca.

1. Solidaritate aridă

          Dacă ni se cer bani pe stradă, noi, probabil, ajutăm cu ceva. Dacă cineva are nevoie de ajutorul nostru, sau dacă o bătrânică ne cere să o ajutăm să treacă strada, ne arătăm disponibili. Dar dacă toate acestea s-ar întâmpla în tăcere și nu în viața publică, am avea aceeași dorință de a ajuta? Ajutăm, dar nu suntem cu adevărat interesați de persoana care ne cere ajutorul. Donăm, dar nu vedem nimic dincolo de acest act. Acțiunile noastre nu merg dincolo de acel moment specific. De aceea, susțin faptul că societatea de astăzi suferă de o „solidaritate avară”, pentru că este adevărat că dăm, dar nu așa cum ar trebui. Trebuie să ținem cont de cuvintele lui Isus: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2Cor 9, 6-7).

2. Societate individualistă

          Suntem ființe sociale. Chiar dacă nu vrem, avem nevoie de alții pentru a trăi. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi existat nicio „rețea socială” care, deși în mod virtual, unește persoanele. Acest „ființe sociale” ne conduce să ne comportăm ca și membri ai unei comunități de persoane (societate), dar ținem cu adevărat cont și de ceilalți membri ai societății? Ajunge să vedem relația pe care o avem cu vecinii sau cu colegii de școală pentru a înțelege faptul că ne îndepărtăm tot mai mult unii de alții.   Trăim într-un individualism mascat. Dacă nu credeți, faceți un test: acum 20 de ani, autobuzele erau pline de persoane care, deși nu se cunoșteau, încercau să converseze și să caute teme despre care să discute, pentru a face călătoria mai plăcută. Scenariul de astăzi este total diferit: copii, adolescenți și adulți, stau cu ochii lipiți de ecran, cu căștile în urechi și cu mintea concentrată pe ei înșiși. „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1Tim 5, 8).

3. Profunzime superficială

          Perioada în care trăim pare a fi aceea în care toți apără drepturile altora și persoanele luptă împreună pentru o cauză comună. Aparent, se pare că am arborat steagul libertății în viețile noastre. Dar trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr apărăm cauzele comune sau căutăm doar binele propriu. Credem că dorința de a revendica propriile „drepturi” ne conduce să iubim mai mult ființa umană, care ne face filantropi. Totuși nu ne dăm seama că majoritatea persoanelor caută doar propriile interese. Vrem să fim implicați în cauze aparent nobile și profunde - cum ar fi dreptul de a alege cu privire la avort - dar acest lucru nu face altceva decât să ne îndepărteze pe unii de alții și să ne prăbușească într-un vârtej de superficialități și de transcendență aparentă. Omul poate găsi o adevărată profunzime doar în Dumnezeu, doar El îi poate umple sufletul. Căutarea altor „profunzimi” ne poate face să cădem în Reiki, Yoga, Tai-Chi, etc. Sfântul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine” (Confesiuni 1,1); în această frază se află profunzimea imensă de a fi Fii lui Dumnezeu. „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a mântuit” (Ps 33, 4).

4. Frustrare veselă

          De fiecare dată când se obține un nou „progres” juridic cum ar fi divorțul sau avortul, societatea pare să se bucure. Desigur, nu toată. Dar piețele și străzile sunt pline de persoane care își sărbătoresc victoria. Apoi, zilele trec și se întorc înapoi la acea nemulțumire și la acele dorințe neîmplinite. Cert este că o lege aprobată sau un moft acordat nu poate să conducă la fericirea de durată a omului. Fericirea, și noi creștinii știm bine, există doar atunci când viața noastră este ancorată de ceva infinit. Poate fi ceva mai mare decât Dumnezeu? Nu! Dacă viața noastră se bazează pe lucruri materiale, vom fi mereu nemulțumiți. Dacă viața noastră este înrădăcinată în plăceri carnale, viitorul nostru va fi nefericit. Fericirea noastră completă poate fi găsită doar în Dumnezeu. „Smochinul să nu mai înmugurească şi via rod să nu mai dea; înşelătoare să fie rodirea măslinului, şi ogoarele nimic să nu rodească! Turme să nu mai fie în ţarcuri şi vite în staule niciodată! Și eu voi tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu!” (Av 3, 17-18).

5. Optimism nemotivat

          „Haide, poți!”, spun mulți. Este o expresie care încurajează și dă motivație. Dar, cu tot ceea ce am spus până acum (indiferență, individualism, nemulțumire personală, etc.) nu mai sunt atât de sigur că trăiesc într-o lume de optimism. Ba mai mult cred că mulți trăiesc nemotivați și se ascund într-un optimism fals de sloganuri și clișee, care nu se confruntă cu realitatea.  Un astfel de optimism este temporar. Așa cum soarele topește gheața, tot așa și motivația omului dispare. Trăim din obiective pe termen scurt. „Voi face carieră în firmă”, „Voi depăși nivelul jocului X”, „Voi termina doctoratul”...și apoi? Ce avem în mână? Vom căuta un alt obiectiv care să ne poată da motivația pentru a trăi. Putem să evităm toate acestea doar dacă ne încredem în Dumnezeu și acceptăm că El este dreptatea, Biserica are dreptatea. Nu putem omite cuvintele Catehismului Bisericii Catolice despre virtutea teologală a speranței: „Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Spiritului Sfânt” (CBC, 1817). „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr, 10, 23).

6. Libertate de sclavi

          Spuneți-mi voi dacă păcatul nu vă face sclavi! Biblia este mai mult decât clară cu privire la acest punct. Ura generează ură, războiul provoacă alte războaie, sclavia cauzează și mai multă sclavie, iar lista poate continua. Nu tot ceea ce vrem ne poate face liberi, iar acest lucru îl putem observa la persoanele pe care le întâlnim pe stradă. Cele mai multe dintre acestea merg cu telefonul în mână: o dependență, o sclavie. Atunci când ceea ce folosesc se întoarce împotriva mea, iar persoana mea sfârșește prin a fi manipulată de acel lucru, vorbim despre o situație de sclavie. Nu ne referim exclusiv la traficul de ființe umane. Astăzi pot exista și alte forme de sclavie precum internetul, tehnologia, banul, consumismul...dacă ești dependent de unul dintre aceste lucruri, atunci ești un sclav. Iar astăzi, aceste sclavii sunt apărate în mod public: „este dreptul meu”, „este ceea ce vreau”. Dar oare avem dreptul de a abuza de lucruri și de persoane până în punctul în care să ne fie dependenți? Este un adevărat drept acela care confundă libertatea cu plăcerea și cu a face ceea ce vrem și ne place? Gândiți-vă...poate a venit momentul să vă lăsați conduși de Isus și să obțineți adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că şi făptura însăşi se va elibera din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21).

7. Preocupare indiferentă

          Cunoaștem aproape orice lucru. O fermă care a ars în Australia, o gorilă care a scăpat în Japonia sau anunțarea unei mașini noi în Austria. Tehnologia a făcut comunicarea mai ușoară și mai simplă. Dar ne preocupăm cu adevărat de toate aceste lucruri sau este doar o dorință de „noutate”? Nu aș fi surprins dacă răspunsul corect ar fi acesta din urmă.  În Orientul Mijlociu mor mii de creștini, în Africa nu este nici mâncare și nici apă. Trecem dincolo de ceea ce ne convine sau de ceea ce merită cu adevărat atenția noastră? Mijloacele mass-media ne vorbesc despre „lucrurile negative” ale vieții, dar problemele reale - care au nevoie de mult mai multă atenție - nu ies niciodată la lumină. Dacă ne concentrăm doar pe noi înșine și pe interesele noastre, înseamnă că suntem indiferenți. Atunci când ne vom preocupa cu iubire de frații noștri, va începe o viață nouă: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 In, 3, 18). „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal 6, 2.10).

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

Poveste pentru timpul ce ni s-a dat

Două sunt planurile în care trilogia Stăpânul inelelor reproduce în cheie analogică sugestiile, protagoniștii, atmosfera și ansamblul dramatic al narațiunii creștine. Întâi de toate, mulțimea de personaje și întâmplări care duc cu gândul fie la Biblie, fie la întreaga cultură a Europei creștine. Frodo, Gandalf și Aragorn pot fi văzuți ca reprezentând cele trei atribute ale lui Hristos: Preot, Profet, Rege. Frodo este un preotpentru că el trebuie să asume esența răului, să o ducă în trupul și sufletul său și să-și transforme viața în jertfă, aruncând ceea ce este deformat în foc și obținând har și strălucire pentru întreaga lume. Gandalf este vrăjitorul-profet care denunță pe cel care a uzurpat această funcție. Este ipostaza adevărului rostit în fața puterii, liderul spiritual care conduce și îmbărbătează. Aragorn este Regele așteptat și care se întoarce victorios dinspre Răsărit, lider politic și conducător de oști, ipostaza eminamente istorică a domniei lui Hristos asupra națiunilor. În fond, vechea creștinătate lua ca de la sine înțeleasă această doctrină teologico-politică, în care totul era supus Domnului domnilor, iar separația Biserică-Stat era un concept necunoscut.

Unii au văzut în Galadriel, regina elfilor din Lothlorien, o ipostază a Maicii Domnului, „the fair Lady” care a însoțit permanent aventura celor buni prin mici instrumente folositoare, gânduri mângâietoare și… rugăciuni. Elfii pot fi îngerii păzitori, mijlocitorii dintre lumi, prezenți și totuși suficient de departe încât să lase pe seama muritorilor întreaga responsabilitate. Cei Nouă sunt regi care au fost mistuiți de patima Inelului, imaginile consecințelor răului care mănâncă ființa ca un cancer. Sauron e desigur dușmanul supranatural absolut, deja damnat, împietrit în ura ce nu mai poate fi vindecată.

Iar al doilea plan este cel al ritmului și structurii dramatice. Aristotel spunea că o poveste bună are întotdeauna un deznodământ imprevizibil, dar imediat ce acesta se întâmplă este perceput, în mod misterios, ca exact ceea ce trebuia să se întâmple. Or, marile opere literare, până în postmodernitate, au urmat tiparul unei narațiuni care a împlinit pe deplin această descriere și a dat tonul pentru tot ceea ce a urmat: Biblia. Este exemplul cel mai bun al unei povești care zguduie scena istoriei printr-o Revelație ce întrece orice așteptare, dar care în același timp este seducătoare, credibilă și… rațională. Surprinde în mod radical și totuși este crezută, are și dă sens întregii istorii precedente, este divină și totuși pe măsura omului. Nu e OZN, nu e magie, nu e încălcare a vreunei legi fizice sau morale.

Stăpânul inelelor se înscrie astfel cu ușurință în marile creații care au reprodus analogic tiparul biblic: de la Shakespeare la Dickens, de la Cervantes la Jane Austen, de la Balzac și Manzoni la Tolstoi, Sienkewicz și Thomas Mann. Și nu e vorba doar de teme sau de simboluri, ci și de tensiunea dramatică, înălțimea mizei metafizice și morale, curgerea parusiacă a unei narațiuni care traversează întunericul către o victorie strălucitoare, neanticipată și totuși intuită de un simț al Binelui necuprins,neînțeles de forțele răului. 

Fiecare zi e altfel în această lume a lui Tolkien. Natura, culorile, glasurile anunță discret șocurile din mecanismul lumii. Creația suspinând, așteptând răscumpărarea – celebra tema paulină din Romani. Prietenie, luptă spirituală, generozitate, curaj, credință în fața absurdului – iată virtuțile din repertoriul lumii iudeo-creștine. Evocând neguri, ploi, nostalgii, căderi, ridicări, săbii scânteietoare, ape învolburate, prefigurări și presimțiri, cântece și încurajări, drumuri nesfârșite și povești ale unor călători singuratici, Stăpânul inelelor este o operă a amurgului Europei și una dintre luminile care ne va însoți în această epocă întunecată în care bunul Dumnezeu ne-a chemat să trăim, să luptăm și să iubim.

Sursa:https://alinvara.wordpress.com

A ne ruga lăsând ca Dumnezeu să ne privească

De Andrea Tornielli

"Primul lucru pentru un discipol este să stea cu Învăţătorul, să-l asculte, să înveţe de la El. Este un drum care durează toată viaţa. Înseamnă a sta în prezenţa Domnului, a ne lăsa priviţi de El. A ne lăsa priviţi de Domnul. Aceasta este o manieră de a ne ruga. Este un pic plictisitoare, te face să adormi? Adoarme, el tot te va privi. Dar eşti sigur că El te priveşte". Aceste cuvinte rostite de Francisc în septembrie 2013 în cursul unei audienţe pentru cateheţi, reprezintă un leitmotiv în predica sa şi sugerează, inspirându-se din scrierile şi din mărturiile unor sfinţi din istoria Bisericii, un mod de a se ruga care îi lasă lui Dumnezeu toată iniţiativa.

În 2003, revista lunară 30Giorni publica o conversaţie ţinută de Albino Luciani despre rugăciune.

Recitind-o, uimeşte sintonia profundă între cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, şi al treilea succesor al său. Luciani, după ce a vorbit despre "sentimentul de adoraţie, de uimire în faţa lui Dumnezeu", sugerând să ne simţim "mereu mici, lipsiţi, în faţa" Lui, adăuga: "Trebuie să-i ajutăm pe credincioşi să-l adore pe Domnul, să-i mulţumească. Nimeni nu este mare în faţa lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu chiar şi Sfânta Fecioară Maria s-a simţit privită, mică. Este foarte important să ne simţim priviţi de Dumnezeu. Să ne simţim obiect al iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Sfântul Bernard, când era foarte mic, într-o noapte de Crăciun, a adormit în biserică şi a visat. I s-a părut că-l vede pe Isus prunc care spunea, arătându-l cu degetul: «Iată-l acolo, pe micul meu Bernard, pe marele meu prieten». S-a trezit, însă impresia din acea noapte nu s-a mai şters şi a avut o influenţă enormă asupra vieţii sale. Să ne simţim mici, pentru că suntem mici. Dacă nu ne simţim mici este imposibilă credinţa. Cine ridică creasta, cine se mândreşte prea mult, nu are încredere în Dumnezeu. Tu eşti foarte mare, Doamne, eu, în faţa ta, foarte mic. Nu-mi este ruşine să spun asta. Şi voi face cu plăcere ceea ce îmi ceri".

Episcopul de atunci de Vittorio Veneto explica faptul că nu este un mistic. "Sfânta Tereza, care era o femeie foarte expertă, spune: «Eu am cunoscut sfinţi, adevăraţi sfinţi, care nu erau contemplativi, şi am cunoscut contemplativi care aveau haruri de rugăciune superioară, care însă nu erau sfinţi». Ceea ce înseamnă că «salvo meliore iudicio», n-ar fi necesară contemplaţia pentru sfinţenie. De aceea, cu privire la contemplaţie nu pot deci să vă întreţin, pentru că în mod sincer nu mă pricep la asta, chiar dacă am citit nişte cărţi. De aceea mă opresc la rugăciunea simplă, cea umilă, cea a sufletelor simple".

"Eu explic de obicei - adăuga Luciani - cu un exemplu foarte simplu şi practic. Ascultaţi: este tata care sărbătoreşte ziua onomastică: în casă au organizat un pic de sărbătoare. Vine momentul: el ştie deja despre ce e vorba şi spune: «Acum să vedem cu ce mă onorează!». Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat poezia pe de rost. Sărmanul mititel! Este acolo în faţa tatălui, recită poezia sa. «Bravo!», îi spune tata, «mi-a făcut mare plăcere, te-ai descurcat bine, mulţumesc, dragule». Pe de rost. Pleacă micuţul şi se prezintă al doilea copil, care deja este la şcoala medie. Ah, nici măcar nu s-a străduit să înveţe o poezioară pe de rost; a pregătit un mic discurs, de-ale lui, treburi de-ale lui. Eventual scurt, dar îşi dă aere de orator. «N-aş fi crezut», spune tata, «că tu eşti aşa de bun să faci discursuri, dragule». Este mulţumit tata: dar uite ce gânduri frumoase!... Nu e chiar o capodoperă, dar... A treia, domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit simplu un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge în faţa tatălui, nici măcar un cuvânt: însă este emoţionată, este aşa de roşi încât nu se ştie dacă este mai roşie ea sau garoafele. Şi tata îi spune: «Se vede că mă iubeşti, eşti aşa de emoţionată». Dar nici măcar un cuvânt. Însă florile îi fac plăcere, în special pentru că o vede aşa de emoţionată şi aşa de plină de afect. Apoi este mama, este soţia. Nu dă nimic. Ea îl priveşte pe soţul ei şi el o priveşte pe ea: pur şi simplu o privire. Ştiu atâtea lucruri. Acea privire reevocă un întreg trecut, o întreagă viaţă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu este altceva".

"Sunt cele patru tipuri de rugăciune - explica episcopul de Vittorio Veneto -. Primul este rugăciunea vocală: când spun rozariul cu atenţie, când spun Pater noster, Ave Maria; atunci suntem nişte copii. Al doilea, micul discurs, este meditaţia. Gândesc eu şi fac discursul meu cu Domnul; gânduri frumoase precum şi afecte profunde, să ne înţelegem. Al treilea, buchetul de garoafe, este rugăciunea afectivă. Fetiţa atât de emoţionată şi atât de afectuoasă. Aici nu este nevoie de multe gânduri, e suficient a lăsa să vorbească inima. «Dumnezeul meu, te iubesc». Dacă unul face şi numai cinci minute de rugăciune afectivă, face mai bine decât meditaţia. Al patrulea, soţia, este rugăciunea simplităţii sau a privirii simple, cum se spune. Mă pun în faţa Domnului şi nu spun nimic. Într-o manieră îl privesc. Pare că valorează puţin, această rugăciune, în schimb poate să fie superioară celorlalte".

(După Vatican Insider, 2 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Secretul unui oraș unde nu există divorțuri

Gândiți-vă la o lume în care nimeni nu divorțează. Gândiți-vă la familii care nu se separă și copiii nu trec prin suferințele despărțirii părinților.

Căsătoria este vocația care cere cea mai mare implicare, iar divorțurile cresc pretutindeni, dar există un oraș în Europa care face excepție de la aceasta.

În Siroki Brijeg, în Bosnia și Herțegovina, nu au fost niciodată divorțuri sau familii separate între cei 26.000 de locuitori!

Care poate să fie secretul acestui succes?

Răspunsul este frumoasa tradiție a căsătoriei de la Siroki Brijeg. Tradiția începe să ajungă în restul Europei și în SUA, în primul rând între catolicii practicanți care și-au dat seama de binecuvântările pe care le oferă.

Populația din Siroki Brijeg a suferit multe secole deoarece credința creștină a fost mereu amenințată, mai întâi de turcii musulmani, apoi de comuniști. Locuitorii au învățat că mântuirea vine prin crucea lui Cristos, nu din ajutoarele umanitare, tratatele de pace sau cele a dezarmării, chiar dacă acestea pot să aducă unele beneficii.

Aceste persoane au o înțelepciune ce le permite să nu fie păcălite în chestiuni de viață și de moarte, și din această cauză au legat indisolubilitatea căsătoriei de crucea lui Cristos, care dă viața divină.

Când logodnicii merg în biserică pentru cununie, poartă cu ei un crucifix. Preotul îl binecuvântează, și în loc să zică mirilor că au găsit un partener ideal cu care să împartă viața zice: „V-ați găsit crucea! E o cruce pe care să o iubiți, să v-o asumați. O cruce care nu o puteți arunca, ci să o păstrați în inimă”.

Când mirii pronunță jurămintele, mireasa pune mâna dreaptă pe crucifix, iar mirele mâna dreaptă peste mâna ei. Sunt uniți între ei și uniți în cruce. Preotul acoperă mâinile mirilor cu stola (patrafir), în timp ce ei își promit să se iubească în bucurie și în durere, proclamând cu fidelitate propriile promisiuni conform cu ritualurile Bisericii. Apoi cei doi sărută crucea. Dacă unul îl abandonează pe celălalt, abandonează pe Cristos pe cruce. Îl pierde pe Isus! După ceremonie, mirii trec poarta casei pentru a pune crucifixul într-un loc de onoare. Devine punctul de referință a vieții lor, și locul de rugăciune în familie. Tinerii cred cu fermitate că familia ia naștere din cruce.

În momentele dificile și de neînțelegere, care apar în orice tip de relație umană, nu merg la vre-un avocat, la terapeut sau astrolog, ci la cruce. Soții îngenunchează, varsă lacrimi de penitență și își deschid inima, cerând forță să se poată ierta reciproc și implorând ajutorul Domnului. Aceste practici sunt învățate din copilărie.

Copiii sunt învățați să sărute cu demnitate crucifixul în fiecare zi și să mulțumească Domnului pentru ziua care a trecut înainte de a merge să doarmă. Copiii dorm știind că Isus îi ține în brațe și că nu au de ce să se teamă. Friciile lor dispar când sărută pe Isus de pe cruce.

Familia rămâne indisolubil unită cu crucea lui Isus.

Să fie vorba de o înțelepciune pe care puțini în lumea noastră modernă reușesc să o înțeleagă?

Catehismul învață că iubirea trebuie să fie permanentă, altfel nu e iubire adevărată. Nu e un sentiment care vine și pleacă, ci o forță de a se dărui care supraviețuiește și când sentimentele pier.

În căsătorie nu putem depinde de puteriile noastre umane. Ispita pătrunde în orice căsătorie într-un fel sau altul. În ziua căsătoriei noastre e dificil să ne imaginăm vre-o situație în care să nu fie ceva perfect. Tinerele suflete își dau seama cu mare greutate că pleacă într-o aventură ce va ajunge în cele mai înalte culmi și în cele mai profunde adâncuri, și e tocmai în această călătorie când vor avea nevoie de o implicare eroică pentru a râmăne pe cale. Uneori va fi nevoie ca unul dintre soți să-l readucă pe celălalt care poate devia de la căsătorie.

Cine trece sau deja a trecut prin asemenea situație recunoaște necesitatea harului pentru a persevera în timp de furtună sau de liniște. Vor fi zile în care totul pare pierdut, dar în acele momente harul poate să reînnoiască iubirea și vitalitatea relației, reînnoind și raportul sacramental. În aceste clipe de mare dificultate soții pot să pună în practică adevăratul sens al cuvintelor care astăzi sunt adăugate la cununii: „Poți săruta crucea”.

Traducere: AMR

Sursa:it.aleteia.org