Sfaturi practice pentru a recupera pacea interioară

de Jesús Genaro Pérez

          Iată șapte recomandări practice pentru a regăsi pacea în inimile noastre:

1. Programați-vă și planificați-vă viitorul, dar să nu devină o obsesie

          Unul dintre lucrurile care ne condiționează cel mai mult este anxietatea sau preocuparea pentru viitor, care ne „răpește” din prezent. „Ce se va întâmpla mâine?” De acest lucru trebuie să vă ocupați, nu să vă îngrijorați. Trebuie să faceți planuri, însă fără a fi obsedați de viitor. Dyer a scris: „Toate nevrozele noastre sunt consecință a faptului că nu trăim momentul prezent”. Iar Isus Cristos a spus: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Mt 6, 34).

2. Meditați asupra a ceea ce este ideal, menținând o acceptare calmă a ceea ce este real

          Trebuie să muncim pentru a atinge valoarea maximă, pentru a atinge performanța, dar cu condiția ca realitatea să nu ne dezămăgească. Să ne amintim de rugăciunea seninătății: „Dumnezeule dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile acolo unde este posibil, și înțelepciunea de a cunoaște diferența”. Ne putem însuși și aceste cuvinte: „Dacă nu ar trebui să existe roade, ar fi de ajuns frumusețea florilor. Dacă nu ar trebui să existe flori, ar fi de ajuns umbra frunzelor. Dacă nu ar trebui să existe frunze, ar fi de ajuns chiar și numai semănatul”.

3. Renunță la ideea de a avea întotdeauna dreptate

          Unul dintre lucrurile care ne dezbină cel mai mult este reprezentat de interminabilele discuții ideologice și politice. Ajungem să pierdem chiar și prețioasele relații de familie sau de prietenie pentru discuțiile în care dorim să ne impunem „gândirea noastră”, adevărul nostru. Ar fi mai bine să trăim în pace și să dormim liniștiți, decât să trebuiască să avem dreptate cu orice preț și să ne impunem punctul nostru de vedere.

4. Învățați să spuneți „Nu”

          „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt 5, 37­). A spune „da” pentru a-i face pe plac cuiva sau de teamă pentru a nu pierde iubirea sau prietenia sa, nu este doar un atac împotriva ta, ci este și o sursă de stres și de disconfort care în final deteriorează orice lucru. Cunoaște-ți-vă limitele, acționați ținând cont de ele și respectați-le. Cine vrea foarte multe, nu se alege cu nimic.

5. Nimeni și nimic să nu devină o obsesie

          Obsesia răpește pacea și vă împiedică să vă bucurați de celelalte lucruri. Un sinonim al obsesiei ar putea fi dependența sau atașamentul. În spatele fiecărei suferințe este o legătură pe care, dacă o veți desface, veți putea recâștiga libertatea și pacea.

6. Elimină spațiul pentru „informație” și adaugă spațiu pentru formare, pentru divertisment și pentru relațiile interpersonale directe

          „Ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple de câte aude” (Sir 1, 8). Suntem asaltați de informații, suntem victimele unei dependențe care ne conduce să știm totul din presă, radio, televiziune, internet. Acest exces de informații ne sustrage timpul și spațiul alocat formării personale, divertismentului sănătos, spiritualității, petrecerii timpului în familie și cu prietenii... pe scurt, ne privează de pace. Trebuie recuperat timpul pentru arte, pentru cultură, dar mai ales pentru întâlnirile personale. O persoană virtuală nu poate înlocui niciodată privirea și îmbrățișarea unei persoane reale.

7. Rugați-vă

          „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă. Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nicio grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Cristos Isus” (Fil 4, 4-7).

          Fă din mine un instrument al păcii Tale (rugăciune atribuită Sfântului Francisc de Assisi).

O, Doamne! Fă din mine un instrument al păcii Tale:

unde este ură, eu să aduc iubire,

unde este ofensă, eu să aduc iertare,

unde este neînțelegere, eu să aduc credință,

unde este greșeală, eu să aduc Adevărul,

unde este disperare, eu să aduc pacea.

Unde este tristețe, eu să aduc bucuria

unde este întuneric, eu să aduc lumina,

O, Maestre! Fă ca eu să nu caut multe:

Să-i înțeleg pe alții, decât să fiu înțeles,

Să-i iubesc pe alții, decât să fiu iubit.

Pentru că:

Dacă: dăruind vei dobândi:

Când iert, atunci primesc Iertare:

Când mor, voi învia la Viața Veșnică. Amin.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

Câteva recomandări pentru a învăța să ierți greșelile propriului partener

          Partenerul meu a comis o greșeală gravă, cum să învăț să-l iert pentru a relansa relația noastră?

          În cartea „Puterea terapeutică a iertării”, Alberto D'Auria explică unele „terapii” care se pot activa pentru a „salva” un cuplu într-un moment de mare dificultate.

          Relația, de fapt, după cum explică autorul, este o formă de legătură complet diferită de toate celelalte, cum ar fi de exemplu prietenia, care implică persoanele într-un alt mod, lăsându-le o oarecare independență și o mai mare detașare. Într-o relație sentimentală însă, raportul dintre parteneri asumă o valoare diferită, deoarece gradul de implicare este total.

Elementul esențial al cuplului

          Uneori, viața de zi cu zi ne determină să ne confruntăm cu chestiuni dificile, motiv pentru care nu există vreun cuplu care să nu fi experimentat în vreun fel sau altul conflictul, în ciuda intențiilor bune și a stării de spirit.

          Apare evident că iertarea devine necesară, prezentându-se ca un element esențial al stării de bine cu sine însăși și în relația cu ceilalți. Iubirea noastră nu poate exista în afara dinamicii iertării, deoarece într-o relație toți pot să greșească și nimeni nu este scutit de erori.

Recunoașterea greșelilor pentru a deveni mai buni

          Să ne gândim, de exemplu, la cei care își jignesc soțiile fără a le cere iertare, și nu își dau seama că le rănesc, deoarece sunt convinși că dreptatea este de partea lor. Treptat, aceste atitudini se vor încheia prin îndepărtarea soțiilor, creând o distanță care ar putea duce la o ruptură. Recunoașterea greșelii și cererea iertării reprezintă două momente de la care se poate reîncepe o construcție mai bună a relației conugale.

Patru cauze de eșec

          Există patru factori care, de obicei, fac cuplul să intre în criză:

          1. După etapa de îndrăgosteală apare un fel de deziluzie și dezamăgire prin descoperirea faptului că relația nu este așa cum partenerii și-au imaginat-o;

          2. Ruperea pactului. Fiecare cuplu își fundamentează relația pe o serie de condiții care sunt specificate în mod clar „Vai de tine dacă mă vei trăda!”, în timp ce altele rămân „nespuse” și sunt de la sine înțelese pentru ca povestea de iubire să poată continua fără probleme. De obicei partenerii nu-și spun: „Dacă devii o persoană violentă nu te mai vreau”, deși se gândesc la acest lucru.

          3. Evenimentele vieții care depășesc pragul tolerabilității sau care sunt experimentate pe neașteptate: de exemplu, nașterea unui copil cu handicap.

          4. Creșterea evolutivă a unui singur partener. Dacă unul dintre cei doi parteneri se schimbă datorită unei creșteri a gradului de conștientizare sau de maturitate, celălalt nu-l mai recunoaște: „Nu este aceasta persoana cu care m-am căsătorit”.

Terapia adecvată

          În acest moment partenerul trebuie să fie capabil să activeze terapia adecvată. Atunci când suntem răniți de cineva pe care îl iubim sau în care avem încredere, fie că este vorba despre o minciună, despre o trădare, despre un refuz sau despre o insultă, ne este extrem de dificil să trecem peste aceasta.

          În schimb, premisa corectă a iertării nu reprezintă negarea responsabilității persoanei care ne-a rănit sau justificarea comportamentului său neadecvat. Persoana se poate ierta fără a-i scuza comportamentul. Iertarea este mai presus de toate un gest de iubire care se concretizează înspre sine însăși, deoarece îți permite să te eliberezi de gândurile și de sentimentele disfuncționale, pentru a te concentra asupra aspectelor pozitive și constructive.

De la neînțelegeri la sensibilitate

          Iertarea devine importantă pe parcursul unui itinerariu presărat de neînțelegeri mici sau mari. Experiențele lacrimilor, conflictelor, crizei cuplului sunt semne ale fragilității umane și, prin urmare, iertarea devine acea realitate „tipic umană” care oferă posibilitatea de a construi punți peste prăpăstii și de a reparcurge străziile care păreau întrerupte definitiv. Acest lucru devine posibil doar atunci când ne educăm să fim sensibili.

Nu, durității inimii și egocentrismului

          Sensibilitatea este împotriva a două atitudini împărtășite pe scară largă și de multe ori legate între ele: duritatea inimii, înțeleasă ca o închidere totală în fața concepțiilor celuilalt, și egocentrismul, înțeles ca o absorbire de sine, care se manifestă printr-un refuz de dialog și de ascultare a celuilalt. Sensibilitatea în schimb, reprezintă flexibilitate, deschiderea inimii, disponibilitate în fața schimbării.

Privirea îndreptată către Dumnezeu

          Iertarea fără sensibilitate ar fi lipsită de dinamica sa afectivă, iar sensibilitatea fără iertare ar risca să fie redusă la un episod de natură doar emoțională sau superficială.

          Pentru a trăi în profunzime această experiență, cuplul creștin trebuie să-și îndrepte privirea spre Dumnezeu, care este milostivire. În acest fel, iertarea devine un semn tangibil al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Curaj și determinare!

          Partenerul rănit trebuie să știe că iertarea nu banalizează iubirea, ci o reînnoiește, purificând în interiorul nostru tendința de a arunca doar asupra celuilalt partener responsabilitatea pentru ceartă. Ca orice proces, chiar și iertarea cere curaj și determinare.

Victoria iubirii

          Apare evident că iertarea reprezintă un element esențial în viața noastră și în relația cu ceilalți. Iubirea este viață, iar dacă viața nu este alimentată, moare.

          Iubirea acordă vieții o valoare deplină în fiecare moment. Ea este strâns legată de structura persoanei. Sentimentul de a se simți iubit este cel care dă continuitate propriei vieți.

          Traducere și adaptare: Liviu Ursu

Sursa

La începutul anului liturgic bizantin - Creaţia cântă coborârea lui Dumnezeu

De Manuel Nin

Ziua de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, stabilită pentru 1 septembrie de papa Francisc, coincide în tradiţia liturgică bizantină cu începutul anului. Este luna ultimelor recolte şi a începutului pregătirii pentru un nou ciclu al vegetaţiei, deci un moment propice pentru a-i mulţimi lui Dumnezeu pentru providenţa faţă de toată creaţie şi mai ales pentru opera răscumpărării în Cristos, întrupându-se pentru a duce la unitate şi a-i reconcilia pe oameni în el însuşi. În aceeaşi zi se celebrează sărbătoarea sfântului Simeon Stilitul, care a trăit în Siria în secolul al V-lea ca monah şi singuratic pe o stâncă.

În textele liturgice se scoate în evidenţă cum lauda creaţiei întregi provine din pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos, mister care reînnoieşte omul şi creaţia: "Tu cu voinţa ta faci toate lucrurile şi le transformi şi cu pătimirea ta schimbi umbra morţii în viaţă veşnică, o, Cuvânt al lui Dumnezeu, pe noi toţi, lucrările tale, neîncetat ca Domn te celebrăm şi te preaînălţăm în toţi vecii. Din coasta ta străpunsă picăturile din izvorul divin al sângelui tău dătător de viaţă, o, Cristoase, picurând pe pământ conform economiei ai replăsmuit pe cei născuţi din pământ".

În sânul Mariei, aproape nou paradis şi nou cuptor, omul este replăsmuit şi recreat în Cristos: "Noi credincioşii te contemplăm, o, Născătoare de Dumnezeu, ca un cuptor spiritual: aşa cum i-a salvat pe cei trei tineri, tot aşa cel care este preaînălţat m-a replăsmuit în întregime pe mine, omul, în sânul tău, el, Dumnezeul părinţilor". Şi creaţia însăşi participă cu omenirea la misterul răscumpărării: fiind despicat vălul templului în faţa crucii lui Cristos, soarele se întunecă şi se învăluie în întuneric prin pătimirea sa până când mormântul său străluceşte: "Mormântul tău, izvor al învierii noastre, o, Cristoase, s-a revelat aducător de viaţă, mai frumos decât paradisul, mai strălucitor decât orice pat regal".

Misterul întrupării, "coborârea lui Dumnezeu" cântată de liturgia bizantină, este cauza şi izvorul laudei îngerilor şi a tinerilor în cuptorul, imagine a omenirii şi a întregii creaţii: "Glorioasa umilire, bogăţia divină a sărăciei tale, o, Cristoase, îi amuţeşte pe îngerii care te văd pironit pe cruce. Focului i-a fost frică într-o zi în Babilon în faţa coborârii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii, ca şi cum ar dansa pe o pajişte, psalmodiază: Binecuvântat eşti, o, Dumnezeule, Dumnezeul părinţilor noştri".

În liturgie, începutul anului apare ca o nouă creaţie şi este scoasă în evidenţă figura lui Cristos Creator. Pentru aceasta, binecuvântarea sa asupra noului an este văzută ca acţiunea mâinii sale creatoare şi grijulii asupra lumii şi asupra Bisericii: "Tu care ai creat universul cu înţelepciune, Cuvânt al Tatălui care eşti înainte de veacuri şi ai format toată creaţia cu cuvântul tău atotputernic, binecuvântează coroana anului cu bunăvoinţa ta prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor". Unele texte sunt ecou al unui text din evanghelia lui Luca (4,16-22) şi introduc tema lui Cristos învăţător al Bisericii sale: "Tu care odinioară pe muntele Sinai ai scris tablele Legii, tu însuţi, în trup, ai primit la Nazaret o carte profetică de citit, o, Cristoase Dumnezeule, şi deschizând-o învăţai popoarele că în tine s-a împlinit Scriptura. Învăţând rugăciunea de la învăţătura divină dată nouă de Cristos însuşi, strigăm în fiecare zi către Creator: Tatăl nostru, care locuieşti în ceruri, dă-ne nouă astăzi pâine cea de toate zilele, fără a ţine cont de păcatele noastre".

În sfârşit, în rugăciune se invocă ocrotirea Domnului asupra întregii creaţii: "Tu, rege, tu care eşti şi rămâi în veci fără sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cer mântuire, şi dăruieşte, o, prieten al oamenilor, fertilitate pământului tău, dăruind vreme temperată, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Făcător al întregii creaţii, care ai pus în puterea ta timpuri şi momente, binecuvântează coroana anului cu bunăvoinţa ta, Doamne, păstrându-ne în pace".

(După L'Osservatore Romano, 1 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

În taberele de vară, când am stat împreună

La grea încercare m-au pus prietenii atunci când mi-au cerut să aştern câteva rânduri despre taberele de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Parcă nu aş vrea să răscolesc aceste amintiri, parcă aş nu aş vrea să spun că ceva s-a sfârşit, parcă le-aş mai lăsa puţin la dospit, la fel ca pe prescurile făcute de Maria, în penultima zi de tabără. Şi totuşi, prebuni prieteni ai cercetaşilor, vă suntem datori cu câteva rânduri.

Prima tabără de la Ruginoasa – Valea Păscoaiei, Munţii Lotrului, VL – a fost cea a puilor de lup şi a lupişorilor şi a început imediat ce ne-am întors din Polonia, de la Ziua Mondială a Tineretului. Am avut la dispoziţie o singură zi – 2 august – pentru a duce logistica în tabără şi pentru a construi puntea peste Păscoaia. Cei care ne-au sprijinit în acest sens şi cărora li se cuvin mulţumiri au fost domnii: Octavian din Brezoi şi Vasile din Bucureşti. Pe 3 august, un autocar îi aducea în tabără pe cei 30 de micuţi şi îi lăsa în grija lui Akela. Meniul zilelor petrecute alături de personajele din Cartea Junglei a fost extrem de variat: jocuri de tot felul, cântece acompaniate de chitară, explorări pe potecile munţilor, primirea în ceată a noilor veniţi, scenetele şi farsele din jurul focului de tabără, traseul Herbert, tirul cu arcul şi, bineînţeles, savuroasa mâncare făcută la ceaun.

Dintre clipele pline de har petrecute în tabăra puilor de lup şi a lupişorilor voi aminti doar două. Primul este Sfânta Liturghie din sărbătoarea Schimbării la Faţă, atunci când cadrul natural ne făcea să credem că ne aflăm şi noi pe Muntele Tabor, alături de cei trei apostoli şi de Mântuitor. Iar al doilea este revelaţia avută de Matei, mezinul lupişorilor, care privind la scânteile ce se ridicau, în noapte, din focul veghei către cer a exclamat: „Gata, acum ştiu de unde apar stelele!”.

Tabăra de vară a cercetaşelor şi a cercetaşilor a urmat imediat după tabăra celor mici, între 7-14 august. Punctul de întâlnire a fost biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, acolo unde cei 70 de tineri îmbrăcaţi în uniforme cercetăşeşti au reflectat la discreţia cu care Isus Domnul ne cere să împlinim fapta bună a fiecărei zile. Cravatele purtate de cercetaşi şi de cercetaşe dădeau de gol provenienţa acestora: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Oradea, Focşani sau Brezoi. De data aceasta, autocarul pregătit să ne ducă în tabere s-a dovedit a fi mult prea mic. Însă, cu sprijinul câtorva părinţi din Râmnic care ne-au pus autoturismele la dispoziţie, la mai puţin de două ore după încheierea Sfintei Liturghii am reuşit să ne luăm în primire corturile.

Şase patrule ale cercetaşelor, altele patru ale cercetaşilor şi cele două metrize au ridicat numărul participanţilor la 80. Vă aşteptaţi probabil să amintesc câteva dintre activităţile sau momentele deosebite pe care le-am trăit, dar cum aş putea să le cuprind pe toate?!? Am realizat diverse construcţii utile patrulelor, am învăţat să facem noduri, să gătim, să aprindem focul, să ne orientăm cu ajutorul busolei, să acordăm primul ajutor, să comunicăm cu ajutorul codului Morse, am deprins legile şi principiile cercetăşeşti, inspirându-ne din vieţile sfinţilor am învăţat ce înseamnă generozitatea, ne-am rugat împreună, am explorat munţii, am participat şi noi la olimpiadă, am înfruntat furtuna, dar mai ales ne-am susţinut reciproc şi am stat împreună.

Iar dintre toate acestea, cele mai dragi momente au fost veghile făcute în jurul focului de tabără. Fie că au fost de tip poveste, anchetă, comedie muzicală, promisiune sau banchet, toate s-au încheiat ţinându-ne de mână şi cântând cu blândeţe – acompaniaţi de susurul apei – Doamna Cercetaşilor. A, şi a mai fost ceva drag metrizei, cel puţin, Marele Joc de după miezul nopţii. Încă aşteptăm o confirmare în acest sens şi din partea cercetaşelor trezite în viul nopţii.

Încheierea taberelor ne-a luat prin surprindere. De fapt, niciodată nu putem fi pregătiţi pentru momentele de la final. Parcă şi atmosfera de la Liturghia cea Sfântă şi Dumnezeiască a fost mai tristă decât în precedentele dăţi. Chiar şi câţiva dintre părinţii veniţi să dea o mână de ajutor pot confirma cât de greu ne-am urnit din loc. Şi cu toate acestea, înainte de marea despărţire, tot am mai avut o rabufnire: careul de încheiere a taberelor. La acesta au fost evidenţiate cele mai meritorii patrule, apoi patru cercetaşe şi şase cercetaşi au primit Clasa a II-a, două cercetaşe au primit brevetele de liturgist şi de animator, dar şi mai important de menţionat e faptul că 11 cercetaşe şi şapte cercetaşi si-au depus promisiunile.

Nu pot încheia fără a le mulţumi tuturor oamenilor de bine care au contribuit la buna desfăşurare a acestor momente, în special creierelor, inimilor şi muşchilor – atunci cînd a trebuit – celor trei tabere: Ioana, Lucia şi Gelu. Dar mai ales e musai să le mulţumim tinerelor şi tinerilor fideli cercetăşiei, frumosului şi binelui. Preabunilor prieteni, vă mulţumim şi, cu ajutorul Doamnei nostre, vom continua să fim şi după tabără întotdeauna gata!

pr.Victor Ostropel

Sursa:episcopiabucuresti.ro

7 rele ale epocii noastre pe care fiecare creștin este chemat să le vindece

 Pentru mulți dintre noi societatea de astăzi s-a schimbat dramatic. Am trecut de la căsătoria tradițională la alte forme de uniune civilă, de la apărarea vieții la avort, de la libertatea de expresie la cenzură. Știm că omul este într-o continuă schimbare, dar este oare posibil să devenim o societate atât de indiferentă față de aproapele?

          Mai este încă timp pentru a recupera! Dar, trebuie să ținem însă cont de aceste 7 rele contemporane ale omului, astfel încât să le putem vindeca.

1. Solidaritate aridă

          Dacă ni se cer bani pe stradă, noi, probabil, ajutăm cu ceva. Dacă cineva are nevoie de ajutorul nostru, sau dacă o bătrânică ne cere să o ajutăm să treacă strada, ne arătăm disponibili. Dar dacă toate acestea s-ar întâmpla în tăcere și nu în viața publică, am avea aceeași dorință de a ajuta? Ajutăm, dar nu suntem cu adevărat interesați de persoana care ne cere ajutorul. Donăm, dar nu vedem nimic dincolo de acest act. Acțiunile noastre nu merg dincolo de acel moment specific. De aceea, susțin faptul că societatea de astăzi suferă de o „solidaritate avară”, pentru că este adevărat că dăm, dar nu așa cum ar trebui. Trebuie să ținem cont de cuvintele lui Isus: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2Cor 9, 6-7).

2. Societate individualistă

          Suntem ființe sociale. Chiar dacă nu vrem, avem nevoie de alții pentru a trăi. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi existat nicio „rețea socială” care, deși în mod virtual, unește persoanele. Acest „ființe sociale” ne conduce să ne comportăm ca și membri ai unei comunități de persoane (societate), dar ținem cu adevărat cont și de ceilalți membri ai societății? Ajunge să vedem relația pe care o avem cu vecinii sau cu colegii de școală pentru a înțelege faptul că ne îndepărtăm tot mai mult unii de alții.   Trăim într-un individualism mascat. Dacă nu credeți, faceți un test: acum 20 de ani, autobuzele erau pline de persoane care, deși nu se cunoșteau, încercau să converseze și să caute teme despre care să discute, pentru a face călătoria mai plăcută. Scenariul de astăzi este total diferit: copii, adolescenți și adulți, stau cu ochii lipiți de ecran, cu căștile în urechi și cu mintea concentrată pe ei înșiși. „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1Tim 5, 8).

3. Profunzime superficială

          Perioada în care trăim pare a fi aceea în care toți apără drepturile altora și persoanele luptă împreună pentru o cauză comună. Aparent, se pare că am arborat steagul libertății în viețile noastre. Dar trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr apărăm cauzele comune sau căutăm doar binele propriu. Credem că dorința de a revendica propriile „drepturi” ne conduce să iubim mai mult ființa umană, care ne face filantropi. Totuși nu ne dăm seama că majoritatea persoanelor caută doar propriile interese. Vrem să fim implicați în cauze aparent nobile și profunde - cum ar fi dreptul de a alege cu privire la avort - dar acest lucru nu face altceva decât să ne îndepărteze pe unii de alții și să ne prăbușească într-un vârtej de superficialități și de transcendență aparentă. Omul poate găsi o adevărată profunzime doar în Dumnezeu, doar El îi poate umple sufletul. Căutarea altor „profunzimi” ne poate face să cădem în Reiki, Yoga, Tai-Chi, etc. Sfântul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine” (Confesiuni 1,1); în această frază se află profunzimea imensă de a fi Fii lui Dumnezeu. „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a mântuit” (Ps 33, 4).

4. Frustrare veselă

          De fiecare dată când se obține un nou „progres” juridic cum ar fi divorțul sau avortul, societatea pare să se bucure. Desigur, nu toată. Dar piețele și străzile sunt pline de persoane care își sărbătoresc victoria. Apoi, zilele trec și se întorc înapoi la acea nemulțumire și la acele dorințe neîmplinite. Cert este că o lege aprobată sau un moft acordat nu poate să conducă la fericirea de durată a omului. Fericirea, și noi creștinii știm bine, există doar atunci când viața noastră este ancorată de ceva infinit. Poate fi ceva mai mare decât Dumnezeu? Nu! Dacă viața noastră se bazează pe lucruri materiale, vom fi mereu nemulțumiți. Dacă viața noastră este înrădăcinată în plăceri carnale, viitorul nostru va fi nefericit. Fericirea noastră completă poate fi găsită doar în Dumnezeu. „Smochinul să nu mai înmugurească şi via rod să nu mai dea; înşelătoare să fie rodirea măslinului, şi ogoarele nimic să nu rodească! Turme să nu mai fie în ţarcuri şi vite în staule niciodată! Și eu voi tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu!” (Av 3, 17-18).

5. Optimism nemotivat

          „Haide, poți!”, spun mulți. Este o expresie care încurajează și dă motivație. Dar, cu tot ceea ce am spus până acum (indiferență, individualism, nemulțumire personală, etc.) nu mai sunt atât de sigur că trăiesc într-o lume de optimism. Ba mai mult cred că mulți trăiesc nemotivați și se ascund într-un optimism fals de sloganuri și clișee, care nu se confruntă cu realitatea.  Un astfel de optimism este temporar. Așa cum soarele topește gheața, tot așa și motivația omului dispare. Trăim din obiective pe termen scurt. „Voi face carieră în firmă”, „Voi depăși nivelul jocului X”, „Voi termina doctoratul”...și apoi? Ce avem în mână? Vom căuta un alt obiectiv care să ne poată da motivația pentru a trăi. Putem să evităm toate acestea doar dacă ne încredem în Dumnezeu și acceptăm că El este dreptatea, Biserica are dreptatea. Nu putem omite cuvintele Catehismului Bisericii Catolice despre virtutea teologală a speranței: „Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Spiritului Sfânt” (CBC, 1817). „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr, 10, 23).

6. Libertate de sclavi

          Spuneți-mi voi dacă păcatul nu vă face sclavi! Biblia este mai mult decât clară cu privire la acest punct. Ura generează ură, războiul provoacă alte războaie, sclavia cauzează și mai multă sclavie, iar lista poate continua. Nu tot ceea ce vrem ne poate face liberi, iar acest lucru îl putem observa la persoanele pe care le întâlnim pe stradă. Cele mai multe dintre acestea merg cu telefonul în mână: o dependență, o sclavie. Atunci când ceea ce folosesc se întoarce împotriva mea, iar persoana mea sfârșește prin a fi manipulată de acel lucru, vorbim despre o situație de sclavie. Nu ne referim exclusiv la traficul de ființe umane. Astăzi pot exista și alte forme de sclavie precum internetul, tehnologia, banul, consumismul...dacă ești dependent de unul dintre aceste lucruri, atunci ești un sclav. Iar astăzi, aceste sclavii sunt apărate în mod public: „este dreptul meu”, „este ceea ce vreau”. Dar oare avem dreptul de a abuza de lucruri și de persoane până în punctul în care să ne fie dependenți? Este un adevărat drept acela care confundă libertatea cu plăcerea și cu a face ceea ce vrem și ne place? Gândiți-vă...poate a venit momentul să vă lăsați conduși de Isus și să obțineți adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că şi făptura însăşi se va elibera din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21).

7. Preocupare indiferentă

          Cunoaștem aproape orice lucru. O fermă care a ars în Australia, o gorilă care a scăpat în Japonia sau anunțarea unei mașini noi în Austria. Tehnologia a făcut comunicarea mai ușoară și mai simplă. Dar ne preocupăm cu adevărat de toate aceste lucruri sau este doar o dorință de „noutate”? Nu aș fi surprins dacă răspunsul corect ar fi acesta din urmă.  În Orientul Mijlociu mor mii de creștini, în Africa nu este nici mâncare și nici apă. Trecem dincolo de ceea ce ne convine sau de ceea ce merită cu adevărat atenția noastră? Mijloacele mass-media ne vorbesc despre „lucrurile negative” ale vieții, dar problemele reale - care au nevoie de mult mai multă atenție - nu ies niciodată la lumină. Dacă ne concentrăm doar pe noi înșine și pe interesele noastre, înseamnă că suntem indiferenți. Atunci când ne vom preocupa cu iubire de frații noștri, va începe o viață nouă: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 In, 3, 18). „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal 6, 2.10).

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

Poveste pentru timpul ce ni s-a dat

Două sunt planurile în care trilogia Stăpânul inelelor reproduce în cheie analogică sugestiile, protagoniștii, atmosfera și ansamblul dramatic al narațiunii creștine. Întâi de toate, mulțimea de personaje și întâmplări care duc cu gândul fie la Biblie, fie la întreaga cultură a Europei creștine. Frodo, Gandalf și Aragorn pot fi văzuți ca reprezentând cele trei atribute ale lui Hristos: Preot, Profet, Rege. Frodo este un preotpentru că el trebuie să asume esența răului, să o ducă în trupul și sufletul său și să-și transforme viața în jertfă, aruncând ceea ce este deformat în foc și obținând har și strălucire pentru întreaga lume. Gandalf este vrăjitorul-profet care denunță pe cel care a uzurpat această funcție. Este ipostaza adevărului rostit în fața puterii, liderul spiritual care conduce și îmbărbătează. Aragorn este Regele așteptat și care se întoarce victorios dinspre Răsărit, lider politic și conducător de oști, ipostaza eminamente istorică a domniei lui Hristos asupra națiunilor. În fond, vechea creștinătate lua ca de la sine înțeleasă această doctrină teologico-politică, în care totul era supus Domnului domnilor, iar separația Biserică-Stat era un concept necunoscut.

Unii au văzut în Galadriel, regina elfilor din Lothlorien, o ipostază a Maicii Domnului, „the fair Lady” care a însoțit permanent aventura celor buni prin mici instrumente folositoare, gânduri mângâietoare și… rugăciuni. Elfii pot fi îngerii păzitori, mijlocitorii dintre lumi, prezenți și totuși suficient de departe încât să lase pe seama muritorilor întreaga responsabilitate. Cei Nouă sunt regi care au fost mistuiți de patima Inelului, imaginile consecințelor răului care mănâncă ființa ca un cancer. Sauron e desigur dușmanul supranatural absolut, deja damnat, împietrit în ura ce nu mai poate fi vindecată.

Iar al doilea plan este cel al ritmului și structurii dramatice. Aristotel spunea că o poveste bună are întotdeauna un deznodământ imprevizibil, dar imediat ce acesta se întâmplă este perceput, în mod misterios, ca exact ceea ce trebuia să se întâmple. Or, marile opere literare, până în postmodernitate, au urmat tiparul unei narațiuni care a împlinit pe deplin această descriere și a dat tonul pentru tot ceea ce a urmat: Biblia. Este exemplul cel mai bun al unei povești care zguduie scena istoriei printr-o Revelație ce întrece orice așteptare, dar care în același timp este seducătoare, credibilă și… rațională. Surprinde în mod radical și totuși este crezută, are și dă sens întregii istorii precedente, este divină și totuși pe măsura omului. Nu e OZN, nu e magie, nu e încălcare a vreunei legi fizice sau morale.

Stăpânul inelelor se înscrie astfel cu ușurință în marile creații care au reprodus analogic tiparul biblic: de la Shakespeare la Dickens, de la Cervantes la Jane Austen, de la Balzac și Manzoni la Tolstoi, Sienkewicz și Thomas Mann. Și nu e vorba doar de teme sau de simboluri, ci și de tensiunea dramatică, înălțimea mizei metafizice și morale, curgerea parusiacă a unei narațiuni care traversează întunericul către o victorie strălucitoare, neanticipată și totuși intuită de un simț al Binelui necuprins,neînțeles de forțele răului. 

Fiecare zi e altfel în această lume a lui Tolkien. Natura, culorile, glasurile anunță discret șocurile din mecanismul lumii. Creația suspinând, așteptând răscumpărarea – celebra tema paulină din Romani. Prietenie, luptă spirituală, generozitate, curaj, credință în fața absurdului – iată virtuțile din repertoriul lumii iudeo-creștine. Evocând neguri, ploi, nostalgii, căderi, ridicări, săbii scânteietoare, ape învolburate, prefigurări și presimțiri, cântece și încurajări, drumuri nesfârșite și povești ale unor călători singuratici, Stăpânul inelelor este o operă a amurgului Europei și una dintre luminile care ne va însoți în această epocă întunecată în care bunul Dumnezeu ne-a chemat să trăim, să luptăm și să iubim.

Sursa:https://alinvara.wordpress.com