Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Zenit, 26 iulie 2016
Ioachim și Ana
Istoria lui Ana şi Ioachim, părinţii Fecioarei Maria şi bunicii materni ai lui Isus, nu este relatată de Evanghelii şi nici de cărţile din Vechiul Testament, ci unele revelaţii private, primite de Ana Ecaterina Emmerick, au revelat viaţa lor personală.
Amintirea acestor două mari figuri le putem defini ca pre-fundamentul Bisericii care se naşte. Dacă Maria este femeia care aminteşte toate figurile din Vechiul Testament şi este imagine a Bisericii care se naşte, Ana şi Ioachim, ca părinţi ai Fecioarei, au primit-o pe „cea plină de har”, care avea să devină Mama Răscumpărătorului.
Aceasta este prima învăţătură pe care ne-o revelează această sărbătoare. Faptele de bine cer trudă, renunţări şi suportări, însă darul care se primeşte răsplăteşte toate eforturile grele şi aşteptările lungi. Ana şi Ioachim au primit de la Dumnezeu bucuria de a avea ca fiică pe Fecioara Maria, care avea să fie înveselită de vestea îngerului Gabriel, pentru a îmbucura la rândul său toată Biserica şi lumea întreagă.
Părinţii adesea neglijează importanţa misiunii pe care Dumnezeu poate că a încredinţat-o copilului lor. Adesea sunt cuprinşi în a-i reproşa acele atitudini tipice ale tinereţii, dar neglijează carismele, sufocă vocaţia şi îi descurajează pe copiii lor în propunerile de bine.
Nu rar, copiii sunt consideraţi ca o proprietate a părinţilor şi nu ca un dar primit de la Dumnezeu, căruia să-i dea înapoi conducându-i în căutarea vocaţiei lor şi în împlinirea misiunii lor.
Este uşor de presupus că Ana şi Ioachim au educat-o pe Maria la viaţa religioasă, invitând-o să caute mereu voinţa lui Dumnezeu. Putem să ne imaginăm bucuria lor la naşterea pruncului Isus, uimirea datorită evenimentelor din primele sale zile de viaţă mai ales durerea lor datorită plecării fiicei, când de la Nazaret s-a mutat mai întâi la Betleem şi apoi în Egipt.
Cât de importantă este dezlipirea părintelui când îi lasă pe copiii săi liberi în luarea deciziilor în cadrul noii familii fără a se mai consulta cu ei! Unul dintre motivele de ceartă cele mai frecvente pentru soţii noi este acela de a rămâne încă dependenţi de obiceiurile familiei de origine. Căsătoria dintre bărbat şi femeie este naşterea unei noi creaturi, formată din două persoane distincte, care vor asuma un nou stil de viaţă, chiar dacă vor rămâne mereu prezente învăţăturile şi experienţele de viaţă trăite cu proprii părinţi.
Nu este relatat modul de a fi bunici al lui Ana şi Ioachim faţă de nepotul lor Isus. Viaţa familială este adesea aşa de singulară şi caracteristică pentru fiecare familie încât uneori avem impresia că Evangheliile nu vor să relateze amănuntele vieţii lor private, pentru a evita să exalte unele familii şi ale diminua pe altele. Fiecare familie are un caracter unic şi irepetabil în ochii lui Dumnezeu, pentru că este o nouă creatură gândită, voită şi iubită de Dumnezeu, în pofida tuturor limitelor sale şi ale defectelor sale.
Cât de important este rolul familiilor de origine faţă de copiii lor, faţă de nurorile lor, faţă de ginerii lor, dar mai ales faţă de nepoţii lor.
Bunicii sunt eliberaţi de datoria de a da o educaţie severă nepoţilor lor, ci sunt chemaţi să-i trateze cu acea naturaleţe, spontaneitate şi încredere tipică acelui care-şi aminteşte de experienţele trăite din trecut şi înţelege dificultăţile lor prezente. Darul vârstei bătrâne este amintirea, care este fundamentul pentru a construi viitorul. Relatarea experienţelor bunicilor faţă de nepoţi a fost din totdeauna transmiterea acelei experienţe care devine parte din viaţa însăşi a noilor generaţii. Vorbind şi cunoscând pe bunici se înţeleg limitele şi calităţile propriilor părinţi, se înţelege curajul cu care se înfruntă dificultăţile vieţii. A asculta glasul înţelept al bunicilor eliberează de minciuna de a crede într-o viaţă, pe care toţi o doresc liniştită, dar care în realitate prezintă momente de dificultate, care ne ajută să creştem din punct de vedere uman şi să ne maturizăm din punct de vedere spiritual.
Ana şi Ioachim sunt patronii tuturor bunicilor care sunt deschişi să primească voinţa lui Dumnezeu punându-se mereu în slujba copiilor lor şi a nepoţilor lor, nu cu acel mod de-a face prea sâcâitor şi neliniştit, şi nici revărsând prea multă nelinişte şi frică faţă de greşelile copiilor lor. A fi bunici este acea prezenţă discretă mereu gata să asculte, mereu atentă să construiască pacea în familie, încercând să corecteze cu dulceaţă când este necesar şi primind cu atâta duioşie de fiecare dată când este oferită ocazia.
A fi bunici este ultima misiune de îndeplinit în cadrul familiei, dar pentru asta nu e cea mai puţin importantă. A-i reevalua pe bunici înseamnă a-i primi în propria casă evitând ca să rămână singuri în momentele importante ale vieţii familiale, înseamnă a lăsa ca nepoţii să asculte reproşurile lor, înseamnă a-i face să se simtă importanţi pentru nepoţii lor şi pentru copiii lor.
Ana şi Ioachim au fost bunicii lui Isus prin voinţa lui Dumnezeu şi prin voinţa liberă a Mariei, care a acceptat propunerea îngerului de a deveni Mamă a lui Dumnezeu.
Bunicii, chiar dacă nu mai au o vârstă fragedă, sunt iubitori ai vieţii, conştienţi de importanţa alegerilor care sunt făcute la vârstă tânără, conştienţi de cât de important este pentru o familie deschiderea la viaţă. Bunicii înţeleg foarte bine că ieşirile între soţie şi soţ, lăsându-i pe copii acasă la ei, sunt acele timpuri necesare pentru a reface dialogul, pentru a descoperi frumuseţea de a sta împreună şi de a porni din nou cu entuziasm reînnoit în viaţa zilnică.
Ana şi Ioachim ne amintesc că nu toate evenimentele copiilor sunt înţelese de părinţi. Istoria Mariei poate că a trezit nelinişti în inima părinţilor săi, dar credinţa lor i-a determinat să se încreadă în voinţa lui Dumnezeu. Când o familie trăieşte cu această încredere viaţa sa familială, reuşeşte mult mai uşor să aibă aceeaşi încredere în Dumnezeu faţă de copiii care au părăsit casa lor pentru a forma o nouă familie.
Ana şi Ioachim invită toate familiile din lume să nu se grăbească în a exprima judecăţi, ci să aştepte timpurile necesare în care se va dezvălui o rază a voinţei lui Dumnezeu. Şi atunci acele preocupări se vor transforma în bucurie, acele nopţi nedormite în seri în care să-l laude pe Dumnezeu pentru iubirea sa imensă.
