Cum erau realizate efectele speciale din filmele mute

10 citate din sfinți despre cum va fi Raiul

Sf. Faustina a scris mult, în jurnalele ei, despre călătoriile ei în spirit în Paradis și iad, care au fost susținute de Biserică drept revelații aprobate. După ce Sf. Faustina a fost traumatizată de viziunea iadului i-a fost dată rugăciunea la Milostivirea Divină, pentru a o împărtăși cu lumea, ca o armă în lupta pentru mântuirea sufletelor. Din păcate, mai puțină atenție s-a acordat viziunilor ei încurajatoare despre Rai, despre care a scris.

„Astăzi am fost în Rai, în spirit, și am văzut frumusețile sale de neînchipuit și fericirea ce ne așteaptă după moarte. Am văzut cum toate creaturile îi aduc necontenit cinste și slavă lui Dumnezeu; am văzut cât este de mare fericirea în Dumnezeu, care se revarsă asupra tuturor creaturilor, făcându-le fericite; și apoi orice slavă și cinste izvorând din această fericire se reîntorc la Izvorul lor; și toate făpturile intră în adâncurile dumnezeiești și contemplă viața interioară a lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pe care niciodată ele nu o vor înțelege, nici nu o vor pătrunde. Acest izvor al fericirii este neschimbat în esența sa, dar mereu nou, revărsând fericire asupra tuturor făpturilor.”

Sf. Alfons Maria de Liguori a relatat o întâmplare pe care i-a împărtășit-o un superior al iezuiților despre un alt superior, care i-a apărut după moartea sa și i-a dat un raport detaliat despre ce fel de tratament vor putea aștepta în Rai diferiți oameni. Conform superiorului răposat, răsplata Raiului nu este la fel pentru toți cei care intră aici, dar toți cei care intră sunt la fel de mulțumiți.

„Acum sunt în Rai; Filip al II-lea, regele Spaniei, este și el în Rai. Ne bucurăm amândoi de răsplata veșnică a Paradisului, dar aceasta este foarte diferită pentru noi. Fericirea mea este mult mai mare decât a lui, întrucât nu este ca atunci când eram încă pe pământ, deoarece el era o față regală iar eu eram un om simplu. Eram atât de îndepărtați unul de altul ca pământul de cer, dar acum acest lucru s-a inversat: pe cât de ordinar eram în comparație cu regele de pe pământ, acum îl întrec în gloria din Cer. Totuși, suntem amândoi fericiți, iar inimile noastre sunt pe deplin satisfăcute.”

Sfântul Papă Grigore cel Mare a vorbit despre unitatea supranaturală din întreaga comuniune a sfinților din Cer și despre, se pare, cunoașterea lor infinită: „Pe lângă toate acestea, un har minunat le este dat sfinților din Cer: ei îi cunosc nu numai pe cei pe care îi știau din această lume, ci și pe cei pe care nu i-au văzut niciodată, și vorbesc cu ei cu așa o familiaritate ca și când s-ar fi văzut și cunoscut în trecut. Astfel, când îi vor vedea pe strămoși în acel loc de fericire perpetuă, îi vor recunoaște după chip, ca și cum i-ar fi știut dintotdeauna, din viețile și conversațiile lor. Pentru că în acel loc, cu o claritate de nedescris (comună tuturor), ei îl contemplă pe Dumnezeu, ce ar putea să nu știe acolo unde îl cunosc pe Cel care știe toate lucrurile?

Și alți sfinți au oferit viziuni și descrieri similare pline de bucurie ale Raiului.

Sf. Augustin: „Acolo, binele va fi atât de rânduit în noi încât nu vom avea nici-o altă dorință în afară de aceea de a rămâne acolo pentru veșnicie.”

Sf. Filip Neri: „Dacă vom ajunge în Rai, ce dulce și ușor lucru va fi să spunem, pentru totdeauna, împreună cu îngerii ‘Sfânt, Sfânt, Sfânt.'”

Sf. Anselm de Cantebury: „În Rai, nimeni nu va avea altă dorință decât ceea ce dorește Dumnezeu; iar dorința unuia va fi dorința tuturor; iar dorința tuturor și a fiecăruia va fi și dorința lui Dumnezeu.”

Sf. Ioan Maria Vianney: „O, dragii mei enoriași, haideți să ne străduim să ajungem în Rai! Acolo îl vom vedea pe Dumnezeu. Ce fericiți vom fi! Dacă parohia se va converti, vom merge acolo în procesiune, cu preotul paroh în față… Trebuie să ajungem în Rai!”

Sf. Bernadeta Soubirous: „Coroana mea în Rai va străluci cu inocență, iar florile ei vor radia precum Soarele. Sacrificiile sunt florile pe care Isus și Maria le aleg.”

Sf. Thomas Morus: „Nu există pe pământ tristețe pe care Raiul nu o poate vindeca.”

Raiul este un loc minunat și trebuie să ne străduim cu toții să ajungem acolo. Dar poate cel mai încurajator citat „ceresc” dintre toate vine de la Sf. Tereza de Lisieux, „Mica Floare”, care a subliniat faptul că, pe cât este Raiul de glorios, Dumnezeu consideră prezența copiilor Lui infinit mai de dorit: „Domnul nostru nu vine din Cer în fiecare zi pentru a sta într-un tabernacol aurit. Vine să găsească un alt Rai, care îi este infinit mai drag – Raiul sufletelor noastre, create după chipul Lui, temple vii ale Treimii adorate.”

Sursa

Inelul pescăresc

De Edward McNamara LC

În prima intervenţie din noul an, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgică şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde la întrebarea din partea unui cititor nord-american.

Într-un articol din 2008 despre "Crucea procesională a papei", dumneavoastră aţi menţionat inelul pescăresc. Când eram tânăr, îmi amintesc că tatăl meu îmi spunea că inelul pescăresc este acelaşi inel pe care-l purta sfântul Petru şi pentru aceasta se numea aşa. Într-adevăr inelul papei a aparţinut apostolului Petru sau este vorba despre un alt inel care este dat fiecărui nou papă? - R.W., Evansville, Indiana (SUA)

Din nefericire, tatăl cititorului nostru nu era corect informat. Adică nu ne-a fost transmis niciun inel care să fi aparţinut apostolului Petru.

În afară de câteva dintre oasele sale, tradiţia vrea ca unele obiecte personale care au aparţinut primului pontif să mai fie păstrate la Roma. De exemplu, scaunul care se presupune că el l-a folosit a fost aşezat de Gian Lorenzo Bernini în interiorul Altarului Catedrei din Bazilica Vaticană. În afară de asta, câteva lanţuri care provin de la închiderea lui sunt păstrate în biserica "San Pietro in Vincoli" în Rione Monti la Roma. Şi actualul subsol al închisorii Mamertino (sau Tullian), în care au fost închişi atât sfântul Petru cât şi sfântul Paul, este astăzi o biserică. O parte dintr-o masă pe care sfântul Petru ar fi celebrat Euharistia se găseşte într-o capelă laterală din biserica "San Pudenziana", unul dintre cele mai vechi locuri de cult creştin din Roma (construită între 140 şi 155 d.C. pe situl unei biserici familiale). Restul mesei este încorporat în altarul de la "Sfântul Ioan din Lateran", catedrala din Roma. Totuşi, nu există nicio menţiune despre un inel al sfântului Petru.

Inelul papal a fost adoptat probabil ca urmare a practicii de a da tuturor episcopilor un inel. Primele indicaţii despre folosirea de inele episcopale dăinuie din anul 610 circa. Acestea erau adesea împreună cu cârja pastorală, ca simboluri ale funcţiei episcopale, şi a fost adesea văzut ca simbol al căsătoriei mistice a episcopului cu dieceza sa. Astfel, în decursul secolelor, ceremonia încredinţării inelului a devenit parte fixă a ritualului hirotonirii episcopale.

Probabil pe calea acestei simbologii matrimoniale, în afară de motive practice liturgice, a devenit ceva obişnuit să se poarte inelul în degetul al patrulea - numit şi "inelar". Din moment ce acest inele erau adesea purtate peste mănuşile episcopale, erau destul de largi sau înzestrate cu un mecanism de oprire în aşa fel încât să poată fi aranjate.

Istoric, inelul episcopal a constat, aproape întotdeauna, într-un inel destul de mare din aur, având încorporat un ametist. În timpuri mai recente inelele tind să fie mai simple, cu incizii de simboluri creştine. Unii episcopi folosesc un singur inel, în timp ce alţii îşi rezervă inelul mai elaborat pentru a-l folosi în timpul celebrărilor liturgice solemne. Cardinalii noi primesc un inel şi de la papa, care decide proiectarea sa în funcţie de caz.

Aşadar, inelul papei constă, în mod fundamental, într-un inel episcopal cu simboluri care reflectă funcţia specifică a papalităţii. De obicei prezintă o reprezentare a sfântului Petru care aruncă năvoadele sale - de aici numele "inel pescăresc" - plus numele ales de pontif.

Pentru fiecare papă este realizat un inel nou. În cursul perioadei istorice care începe prin 1250, inelul era folosit pentru a sigila documentele papale private, şi din 1400 circa şi scrisorile papale publice. Această practică a încetat în 1842, dar a fost la originea obiceiului de a distruge inelul pescarului în momentul morţii fiecărui pontif, în aşa fel încât să se prevină orice abuz. Acest obicei există încă, dar nu mai este efectuat cu un ciocan; mai degrabă, inelul este pur şi simplu stricat scrijelind o cruce pe el cu o daltă.

Fiecare papă foloseşte inelul pescăresc după propriile criterii. Cea mai mare parte a papilor nu l-a folosit zilnic. Unii, ca Pius al XII-lea, nu l-au purtat niciodată după ceremonia de încoronare, şi această practică a fost urmată de succesorii săi, între care sfântul Ioan Paul al II-lea. Aceşti papi purtau ori un inel pentru uzul zilnic care provenea de la un predecesor ori pe cel pe care-l folosiseră deja ca episcop.

Benedict al XVI-lea a decis să poarte propriul inel al pescarului zilnic. Papa Francisc în schimb s-a întors aproape complet la vechiul obicei de a purta un inel personal pe bază cotidiană, cu toate că foloseşte unul diferit pentru celebrările liturgice. Inelul său pescăresc a fost proiectat la origine pentru a fi folosit de Paul al VI-lea, dar n-a fost niciodată realizat.

(După Zenit, 10 ianuarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Bârfe şi murmurări: Viciul cel mai dificil de extirpat

Autor: Enzo Bianchi 
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu 
Sursa: L’Osservatore Romano, 24 septembrie 2016 

Încă de la primul său discurs de sfârşit de an adresat Curiei Romane, Papa Francisc n-a pierdut niciodată ocazie pentru a stigmatiza un viciu care apare des în fiecare curie, dar şi în fiecare comunitate, mai ales monastică sau călugărească: bârfele şi murmurările. Şi cuvintele sale – în discursuri oficiale ca şi în predici spuse liber – nu se tem de expresii biciuitoare: a cerut practica „obiecţiei de conştiinţă” în faţa cuvintelor zadarnice care pot să ucidă, a condamnat „terorismul bârfei”, a avertizat cu privire la „murmurări şi invidii” mai ales pe cel care are o slujire în Biserică şi pe cel care trăieşte viaţa călugărească, evidenţiind „puterea distructivă” a limbii folosite ca armă împotriva fraţilor şi surorilor.

Dar ce sunt murmurările şi bârfa? Murmurare este cuvânt, discurs ostil care exprimă reprobare, indispoziţie, dar care nu este spus cu glas tare şi celui căruia ar trebui să i se spună ca eventuală corectare fraternă, ci este şoptită în ascuns, acoperită, mai asemănătoare cu un zgomot neclar decât cu un cuvânt uman (murmur). Rodolfo Ardente (secolul al XI-lea) aşa o defineşte: murmuratio est oblocutio depressa minoris contra maiorem ob impositam sibi rei gravitatem.

A nu se uita că murmurarea este un viciu detestabil, descris de mai multe ori în Biblie. Această atitudine apare în cărţile în care se atestă ieşirea din Egipt a poporului lui Israel. În drumul din deşert, ajuns la Mara, când apa s-a constatat că este amară, atunci „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 15,24). Imediat după aceea, iată o altă murmurare în deşertul Sin, împotriva lui Moise şi Aron, cele două călăuze ale exodului: „De-am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Dar voi ne-aţi scos în pustiul acesta ca să moară de foame toată această adunare” (Ex 16,3). Şi însuşi Moise defineşte aceste cuvinte ca murmurare (Ex 16,8). Puţin mai departe, la Refidim, „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 17,3). Şi Maria şi Aron, sora şi fratele lui Moise, au murmurat împotriva lui („au vorbit împotriva lui Moise”, Num 12,1) şi au primit de la Dumnezeu pedeapsa leprei (cf. Num 12,9-10).

Murmurări sunt contestări la adresa conducerii, a autorităţii, dar nu adresate direct destinatarului, ci făcute în ascuns, când este posibil de a face judecăţi, de a mări faptele petrecute, de a le manipula, nefiind prezent cel care ar putea şi ar avea dreptul sacrosanct de a explica, de a se apăra sau de a fi de acord cu umilinţă cu critica. Psalmii istorici vor aminti aceste murmurări şi sancţiunea lor, reînnoind mereu invitaţia de a nu participa la ele. Numai un exemplu, care arată printre altele cum murmurarea este strâns legată de lipsa de credinţă (cf. şi Ex 16,8): „Nu s-au încrezut în cuvântul lui. Au murmurat în corturile lor, n-au ascultat glasul Domnului” (Ps 106,24-25). În sfârşit, uimeşte că restul umil şi sărac al lui Israel este prezentat cu o trăsătură care se referă tocmai la folosirea cuvântului: „nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (Sof 3,13).

În Noul Testament, în afară de murmurările îndreptate împotriva lui Isus de adversarii săi (cf. Lc 5,30; In 6,41.43.61) sau de mulţimi (cf.In 7,12.32), este impresionant de observat cu câtă insistenţă scrierile apostolice avertizează cu privire la acest viciu teribil: „Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor” (1Cor 10,10); „Toate să le faceţi fără murmurări” (Fil 2,14); „Practicaţi ospitalitatea unii faţă de alţii, fără plângeri” (1Pt 4,9).

Aşadar murmurările par viciul care apare cel mai des în comunităţi: de ce? Pentru că sunt modul cel mai uşor de descărca violenţa faţă de autoritate şi faţă de deciziile sale sau faţă de alţii din comunitate, când nu se are curajul acelui faţă în faţă, al adresării cuvântului în mod clar celui pe care-l considerăm că are nevoie de corectare şi de critică, sau al luării cuvântului în contexte comunitare cum este capitlul zilnic. Şi dacă nu se are curajul acelui faţă în faţă, de ce să nu se exprime critica faţă de unul dintre membrii consiliului, instituit şi pentru asta, sau faţă de doi sau trei bătrâni, conform învăţăturii evanghelice (cf. Mt 18,15-17)? Indolenţii, fricoşii, cei care nu au o postură de adevăr în transparenţă, recurg cu uşurinţă la murmurare, mai ales faţă de autoritate, cer să nu fie judecaţi de acea autoritate pe care ei o judecă în ascuns.

Apoi, murmurarea creează complicitate. De fapt, cel care are o dificultate cu autoritatea sau nu este leal, ştiind că un altul este în aceeaşi dificultate, murmură cu el: în acest mod se creează o complicitate-contra, se arată un sprijin fratern faţă de celălalt, sunt solidari cu el, şi astfel celălalt va fi la rândul său mai solidar sau prieten cu acela care sprijină criticile sale sau acuzele sale. Acestea sunt operaţiuni uneori inconştiente, dar care sunt descoperite de cel care se întreabă cu privire la propria responsabilitate, încearcă să se cunoască şi în zonele sale de umbră şi de răutate, încearcă să fie sincer şi transparent.

Da, în murmurare îl judecăm pe celălalt, îl contestăm, ne aliem împotriva lui, hrănindu-ne din duşmănia care locuieşte în noi şi care ar vrea negarea celuilalt, mai ales dacă acesta ne aminteşte limita, legea, regula, Evanghelia. Oare este mai simplu, cu preţul de a greşi, a merge la celălalt şi a-i spune într-un faţă în faţă sincer ceea ce credem şi cum judecăm, asumându-ne toată responsabilitatea care este cerută pentru acţiuni şi cuvinte proprii? Abba Iperechio spunea: „Monahul care insinuează răutate risipeşte o mulţime de monahi şi desparte o comuniune” (Către asceţi, 151). De asemenea: „Este mai bine să mănânci carne şi să bei vin mai degrabă decât să devorezi cu vorbirea de rău carnea fraţilor!” (Ibid., 144).

Pentru a găsi o inspiraţie la intervenţiile reiterate ale Papei Francisc împotriva pericolelor limbii şi îndeosebi cu privire la exigenţa de a practica obiecţia de conştiinţă la bârfe, este suficient să citim această vorbă a lui abba Isaia: „Dacă un frate te constrânge să asculţi calomnii împotriva unui frate al său, nu te lăsa intimidat şi nu-i da crezare, păcătuind împotriva lui Dumnezeu, ci mai degrabă spune-i: «Sunt un sărman om: ceea ce îmi spui mă priveşte pe mine şi nu sunt în stare să port povara ei»” (Discursuri ascetice, 4, 1).

Ştim cu toţii că murmurarea este una dintre marile probleme ale vieţii monastice, probabil viciul cel mai greu de extirpat. Este o boală care duce la judecarea în mod constant a oricărei acţiuni, a oricărui gest, a oricărui cuvânt al altora cu ochi rău: „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău este întunecos” (Mt 6,23; cf. Mc 11,34), a spus Isus. Sfântul Benedict propune ca antidot umilirea care duce la umilinţă, şi de mai multe ori în Regulă condamnă murmurarea (cf. 4, 39; 5, 14-19; 34, 6; 35, 13; 41, 5; 53, 18), ajungând aproape să implore: „Asta recomandăm mai ales, abţinerea de la murmurare” (40, 9). Dar în toată literatura monastică – în sfântul Pahomie, în sfântul Vasile, în Regula sfântului Columban şi în cea a sfântului Fructuosus, până la sfântul Francisc (Rogola non bollata XI) – se aminteşte că murmurarea, printre păcatele cele mai grave, dacă persistă merită expulzarea din mănăstire, pentru că acela care murmură dezbină, sfâşie, ucide comunitatea şi legătura de caritate care o ţine împreună: Alienus sit a fratrum unitate qui murmurat(Benedict de Aniane).

Şi bârfa? Bârfa este mai cotidiană şi extinsă, chiar dacă aparent este mai puţin gravă. Nu are ca ţintă atât autoritatea, ci îi place să rămână asupra problemelor şi evenimentelor care-i privesc pe alţii. În bârfă se inventează multe lucruri, eventual fără calomnii, dar cuvintele au greutatea lor şi de obicei îl influenţează pe cel care le ascultă sau îl inspiră să gândească într-un mod determinat. În afară de asta în bârfă se interpretează subiectiv faptele sau cuvintele, dar se pretinde că sunt obiective şi mai ales se răstălmăcesc multe mesaje, multe semnificaţii, ori nespunând totul, ori călcând, punând în evidenţă unele cuvinte ascultate faţă de altele. Da, bârfa cabavardage, ca vorbărie, ca lipsă de atenţie şi stupiditate a celui care nu ştie ceea ce spune, ca limbă neînfrânată, incapacitate de a tăcea purtând povara unei singurătăţi care este constitutivă pentru orice fiinţă umană. Scrie Iacob în scrisoarea sa: „Cine ştie să-şi înfrâneze limba este un drept, un matur” (cf. Iac 3,2), pentru că „limba este un foc, o lume de rău” (Iac 3,6).

În curii ca şi în comunităţi există mereu unii care, imediat ce întâlnesc pe cineva, trebuie să vorbească despre alţii şi să-i vorbească de rău. Nu au multe lucruri să-şi spună pentru că au un „eu minim” şi trăiesc într-o lume mică şi îngustă, pentru că rămân leneşi şi astfel umplu cu bârfe timpul lor, pentru că nu vor să se privească înăuntru şi să contemple propriile opacităţi. Devin experţi în a le recunoaşte în alţii şi să vorbească despre ele mereu, în orice ocazie. Dar bârfitorii şi murmurătorii sunt uşor de deosebit, sunt suficienţi câţiva ani şi se revelează ceea ce sunt: fraţi şi surori nedemni de încredere, care, mai ales dacă sunt corectaţi, au mereu motive pentru a se apăra şi pentru a nu asuma responsabilitatea cuvintelor pe care le spun. Se justifică prin „deranjul lor”, prin „aşa am auzit”, prin „suferinţa lor”, punând mereu responsabilitatea asupra altora, fără a se întreba vreodată despre propriile responsabilităţi.

Aşadar nu surprinde că Papa Francisc, chiar în discursul de încheiere a vieţii consacrate, a voit să revină cu putere asupra metaforei „terorismului bârfelor”: „Cine bârfeşte este un terorist, este un terorist în propria comunitate, pentru că aruncă precum o bombă cuvântul împotriva acestuia sau aceluia şi apoi pleacă liniştit: cine face asta distruge ca o bombă şi el se îndepărtează”. Revine fiecăruia dintre noi să dezamorsăm aceste bombe aducătoare de moarte.

via ITRC.ro

SURSA

Ana şi Ioachim: un model pentru părinţii şi bunicii de astăzi

Autor: Osvaldo Rinaldi 
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu 
Sursa: Zenit, 26 iulie 2016 

Ioachim și Ana

Istoria lui Ana şi Ioachim, părinţii Fecioarei Maria şi bunicii materni ai lui Isus, nu este relatată de Evanghelii şi nici de cărţile din Vechiul Testament, ci unele revelaţii private, primite de Ana Ecaterina Emmerick, au revelat viaţa lor personală.

Amintirea acestor două mari figuri le putem defini ca pre-fundamentul Bisericii care se naşte. Dacă Maria este femeia care aminteşte toate figurile din Vechiul Testament şi este imagine a Bisericii care se naşte, Ana şi Ioachim, ca părinţi ai Fecioarei, au primit-o pe „cea plină de har”, care avea să devină Mama Răscumpărătorului.

Aceasta este prima învăţătură pe care ne-o revelează această sărbătoare. Faptele de bine cer trudă, renunţări şi suportări, însă darul care se primeşte răsplăteşte toate eforturile grele şi aşteptările lungi. Ana şi Ioachim au primit de la Dumnezeu bucuria de a avea ca fiică pe Fecioara Maria, care avea să fie înveselită de vestea îngerului Gabriel, pentru a îmbucura la rândul său toată Biserica şi lumea întreagă.

Părinţii adesea neglijează importanţa misiunii pe care Dumnezeu poate că a încredinţat-o copilului lor. Adesea sunt cuprinşi în a-i reproşa acele atitudini tipice ale tinereţii, dar neglijează carismele, sufocă vocaţia şi îi descurajează pe copiii lor în propunerile de bine.

Nu rar, copiii sunt consideraţi ca o proprietate a părinţilor şi nu ca un dar primit de la Dumnezeu, căruia să-i dea înapoi conducându-i în căutarea vocaţiei lor şi în împlinirea misiunii lor.

Este uşor de presupus că Ana şi Ioachim au educat-o pe Maria la viaţa religioasă, invitând-o să caute mereu voinţa lui Dumnezeu. Putem să ne imaginăm bucuria lor la naşterea pruncului Isus, uimirea datorită evenimentelor din primele sale zile de viaţă mai ales durerea lor datorită plecării fiicei, când de la Nazaret s-a mutat mai întâi la Betleem şi apoi în Egipt.

Cât de importantă este dezlipirea părintelui când îi lasă pe copiii săi liberi în luarea deciziilor în cadrul noii familii fără a se mai consulta cu ei! Unul dintre motivele de ceartă cele mai frecvente pentru soţii noi este acela de a rămâne încă dependenţi de obiceiurile familiei de origine. Căsătoria dintre bărbat şi femeie este naşterea unei noi creaturi, formată din două persoane distincte, care vor asuma un nou stil de viaţă, chiar dacă vor rămâne mereu prezente învăţăturile şi experienţele de viaţă trăite cu proprii părinţi.

Nu este relatat modul de a fi bunici al lui Ana şi Ioachim faţă de nepotul lor Isus. Viaţa familială este adesea aşa de singulară şi caracteristică pentru fiecare familie încât uneori avem impresia că Evangheliile nu vor să relateze amănuntele vieţii lor private, pentru a evita să exalte unele familii şi ale diminua pe altele. Fiecare familie are un caracter unic şi irepetabil în ochii lui Dumnezeu, pentru că este o nouă creatură gândită, voită şi iubită de Dumnezeu, în pofida tuturor limitelor sale şi ale defectelor sale.

Cât de important este rolul familiilor de origine faţă de copiii lor, faţă de nurorile lor, faţă de ginerii lor, dar mai ales faţă de nepoţii lor.

Bunicii sunt eliberaţi de datoria de a da o educaţie severă nepoţilor lor, ci sunt chemaţi să-i trateze cu acea naturaleţe, spontaneitate şi încredere tipică acelui care-şi aminteşte de experienţele trăite din trecut şi înţelege dificultăţile lor prezente. Darul vârstei bătrâne este amintirea, care este fundamentul pentru a construi viitorul. Relatarea experienţelor bunicilor faţă de nepoţi a fost din totdeauna transmiterea acelei experienţe care devine parte din viaţa însăşi a noilor generaţii. Vorbind şi cunoscând pe bunici se înţeleg limitele şi calităţile propriilor părinţi, se înţelege curajul cu care se înfruntă dificultăţile vieţii. A asculta glasul înţelept al bunicilor eliberează de minciuna de a crede într-o viaţă, pe care toţi o doresc liniştită, dar care în realitate prezintă momente de dificultate, care ne ajută să creştem din punct de vedere uman şi să ne maturizăm din punct de vedere spiritual.

Ana şi Ioachim sunt patronii tuturor bunicilor care sunt deschişi să primească voinţa lui Dumnezeu punându-se mereu în slujba copiilor lor şi a nepoţilor lor, nu cu acel mod de-a face prea sâcâitor şi neliniştit, şi nici revărsând prea multă nelinişte şi frică faţă de greşelile copiilor lor. A fi bunici este acea prezenţă discretă mereu gata să asculte, mereu atentă să construiască pacea în familie, încercând să corecteze cu dulceaţă când este necesar şi primind cu atâta duioşie de fiecare dată când este oferită ocazia.

A fi bunici este ultima misiune de îndeplinit în cadrul familiei, dar pentru asta nu e cea mai puţin importantă. A-i reevalua pe bunici înseamnă a-i primi în propria casă evitând ca să rămână singuri în momentele importante ale vieţii familiale, înseamnă a lăsa ca nepoţii să asculte reproşurile lor, înseamnă a-i face să se simtă importanţi pentru nepoţii lor şi pentru copiii lor.

Ana şi Ioachim au fost bunicii lui Isus prin voinţa lui Dumnezeu şi prin voinţa liberă a Mariei, care a acceptat propunerea îngerului de a deveni Mamă a lui Dumnezeu.

Bunicii, chiar dacă nu mai au o vârstă fragedă, sunt iubitori ai vieţii, conştienţi de importanţa alegerilor care sunt făcute la vârstă tânără, conştienţi de cât de important este pentru o familie deschiderea la viaţă. Bunicii înţeleg foarte bine că ieşirile între soţie şi soţ, lăsându-i pe copii acasă la ei, sunt acele timpuri necesare pentru a reface dialogul, pentru a descoperi frumuseţea de a sta împreună şi de a porni din nou cu entuziasm reînnoit în viaţa zilnică.

Ana şi Ioachim ne amintesc că nu toate evenimentele copiilor sunt înţelese de părinţi. Istoria Mariei poate că a trezit nelinişti în inima părinţilor săi, dar credinţa lor i-a determinat să se încreadă în voinţa lui Dumnezeu. Când o familie trăieşte cu această încredere viaţa sa familială, reuşeşte mult mai uşor să aibă aceeaşi încredere în Dumnezeu faţă de copiii care au părăsit casa lor pentru a forma o nouă familie.

Ana şi Ioachim invită toate familiile din lume să nu se grăbească în a exprima judecăţi, ci să aştepte timpurile necesare în care se va dezvălui o rază a voinţei lui Dumnezeu. Şi atunci acele preocupări se vor transforma în bucurie, acele nopţi nedormite în seri în care să-l laude pe Dumnezeu pentru iubirea sa imensă.

SURSA