joi, 9 martie 2017
De ce te bucuri când răul celuilalt corespunde așteptărilor tale
Întâlnirea cu primii apostoli ni-l prezintă pe Fiul lui Dumnezeu dispus să se expună clișeelor așteptărilor omenești. Natanael, ucenicul de mai târziu, căruia Isus i-a declamat public cinstea, prea sigur de certitudinile sale, a riscat la prima întâlnire cu Domnul să nu-l recunoască pe Învățătorul.
Fără har, onestitatea nu pare să fie suficientă pentru ca să depășești cadrul sec al bunelor intenții sau al educației bazate pe străduință. De aceea, convertirea celor care nu se îngrijorează prea mult de virtuțile lor este mult mai grea și mai delicată. De ce? Fiindcă omul cu principii care se străduiește să fie bun riscă să devină centrul unui univers unde se simte protagonistul principal.
În Evanghelii este o certitudine faptul că cei buni, chiar și atunci când admit necesitatea umilinței sau a dăruirii, riscă să-i judece pe ceilalți după propria măsură. Dacă li se oferă ocazia, o pot aplica chiar lumii întregi. Facem însă o mare greșeală, impunându-i lui Dumnezeu măsura noastră în legătura lui cu ceilalți. De aceea, soarta celui care nu-și asumă cu sinceritate adevărul umilinței devine dramatică. Este singurul har de care ai nevoie atunci când măsura ta în viață tinde să oblige în mod absolut până și lucrarea Domnului în favoarea celorlalți.
În Castelul interior, Sfânta Tereza de Avila amintește că sufletele sârguincioase pot face greșeala de a-și atribui „drepturi” nu numai asupra celuilalt, dar chiar și asupra Domnului. „Chiar și cel care renunță la toate din iubire față de Dumnezeu poate fi de folos numai dacă se consideră slujitor nevrednic”- spune reformatoarea Carmelului. „Nu putem crede că Dumnezeu este obligat să ne dea haruri drept premiu pentru cele făcute de noi!”1. Sufletele așa-zis „superioare” acceptă că Domnul le dăruiește totul, dar, dacă este posibil, doresc să nu li se ceară prea multe în schimb. Se bucură de mângâierea Cerului, dar se revoltă la primele semne de încercare pe care Providența le permite. Or „iubirea…” – spune Tereza de Avila – „nu e de născocit în închipuirea noastră, ci trebuie pusă la încercare prin fapte, dar să nu vă gândiți că e nevoie de faptele noastre, ci de hotărârea voinței noastre”2.
Mulți din cei avansați pe căile Domnului, care par siguri de sine sau au un oarecare discernământ, șovăie când dau peste încercări. Acest tip de persoane, făcând bine, cred că Dumnezeu însuși trebuie să le fie dator. Iar când ceva nu le convine sau nu le reușește, îndrăznesc să creadă că până și El poate lăsa de dorit așteptărilor lor. Siguri prin putința de a însuma merite, obișnuiți să nu mai accepte cu ușurință sfaturile sau ajutorul celorlalți, se vor expune atunci riscului de a se răzvrăti. Crezând că acumularea meritelor le conferă drepturi, nu realizează că se fac părtași de păcatul de a se simți superiori.
Când ne comparăm în chip nefericit cu semenii, sub pretextul unei false smerenii, cădem pradă geloziei și frustrării, răfuindu-ne, apoi, cu însuși Hristos. Lipsită de smerenie, străduința ne transformă pe noi în contabili, iar pe Dumnezeu într-un „notar de cartier”. Iată de ce ne bucurăm când lipsurile celuilalt corespund așteptărilor noastre. Pentru a ne hrăni vanitatea. Pentru a evita să ne punem în discuție, pentru a ne întări în acel egoism comod și impenitent care-i lasă pe semeni, dar și pe Dumnezeu la măsura judecății noastre fără milă.
+ MIHAI, episcop
1 Citat în Antonio Maria Sicari, În „Castelul interior”, Ed. Carmelitană, Snagov 2017, p. 118.
2 Ibidem, p. 119.
miercuri, 8 martie 2017
Lumea într-un glob! O lume minunată!
Lumea este într-o continuă evoluție chiar dacă nu observăm asta sau suntem prea indiferenți... vine primăvara! Natura renaște, totul reînvie și riscul este ca toate acestea să se întâmple fără prezența noastră reală, noi fiind cufundați „în ale noastre”.
Suntem stăpânii raționali a tot ce există, am primit totul în mâinile noastre. Cum le vom folosi? Alții se vor mai putea bucura de ele? Nu vreau să scriu acum un discurs ecologist, dar observ pe zi ce trece că betonul tot mai mult ne înconjoară și, odată cu natura îngropată, parcă se îngroapă și o parte din umanitatea, sensibilitatea și frumusețea noastră!
Însă pentru cei care nu își pot dezlipi ochii de la frumusețea naturală, echipa la EcoSphere, ne propune ceva aproape ireal...
Utilizând tehnologie NASA, ei au creat o sferă în care trăiesc ca într-un mediu firesc, alge, creveți și bacterii. Singura influenta externă este lumina Soarelui.
Sfera este ceva spectaculos pentru simplul fapt că în interiorul ei viața există, deși ecospherele sunt diferite ca formă sau mărime, ele în principiu ele sunt la fel. Pe mine m-a atras Oval Jungle, pentru că are o formă ovală și pare că totul doarme... dar de fapt, acolo există viață. Chiar dacă este închisă, izolată. Cum funcționează?
- Algele produc oxigen prin fotosinteză. Pentru aceasta au nevoie de lumină și de dioxid de carbon.
- Creveții respiră oxigenul produs de alge și se hrănesc cu bacterii și cu alge. Deșeurile produse de creveți sunt transformați de bacterii în substanțe nutritive pentru alge.
- Atât creveții cât și bacteriile produc dioxid de carbon, necesar algelor în procesul de fotosinteză.
Mă gândesc cât de mult mi-ar face plăcere să urmăresc această viață în derularea ei urmărindu-o la birou. Aș avea lumea într-un glob... oval!
Ori, de ce nu, tot fiind 8 martie, să nu ne gândim la mamele, soțiile, iubitele sau prietene noastre pentru a le dărui un colț de viață? Cred că știu cui i-aș face un astfel de cadou...
Ori, de ce nu, tot fiind 8 martie, să nu ne gândim la mamele, soțiile, iubitele sau prietene noastre pentru a le dărui un colț de viață? Cred că știu cui i-aș face un astfel de cadou...
Firma EcoSphere, are în vedere ca pe viitor să realizeze un program prin intermediul căruia cei interesați au posibilitatea de afiliere cu procent de pana la 15%. Cu siguranță mă văd investind în așa ceva, este un miracol în sine. Pur și simplu, doar să intri pe pagina lor și să vezi acele minunății de ecosphere și nu-ți mai poți lua ochii de la ele!
Vezi mai multe detalii pe: http://eco-sphere.com/, http://www.ecospheres.co.uk/, http://www.eco-sphere.ca/en/, http://www.ecosphere-europe.com/
marți, 7 martie 2017
Postul Mare: o nouă convertire
Postul Mare este un timp de pocăinţă, de purificare, de convertire. Nu este o îndatorire uşoară. Creştinismul nu este un drum comod: nu este suficient „a sta” în Biserică şi să faci să treacă anii. În viaţa noastră, viaţa de creştini, prima convertire – acel moment irepetabil, de neuitat, în care se vede cu atâta claritate tot ceea ce Domnul ne cere – este important; însă şi mai importante şi dificile sunt convertirile succesive. Pentru a uşura opera harului divin care se manifestă în noi, trebuie să păstrăm un suflet tânăr, să-l invocăm pe Domnul, să-l ascultăm, să descoperim ceea ce nu merge în noi, să-i cerem iertare.
Care este cel mai bun mod de a trăi Postul Mare? Reînnoirea credinţei, a speranţei şi a carităţii este izvorul spiritului de pocăinţă, care este dorinţa de purificare. Postul Mare nu este numai o ocazie pentru a intensifica practicile noastre exterioare de mortificare: dacă ne-am gândi că este numai aceasta, ne-ar scăpa semnificaţia sa cea mai profundă, pentru că acele acte externe – vă repet – sunt rodul credinţei, speranţei, iubirii.
Un moment unic
Nu putem să considerăm Postul Mare ca o perioadă oarecare, o repetiţie ciclică a anului liturgic. Este un moment unic; este un ajutor divin pe care trebuie să-l primim. Isus trece pe lângă noi şi aşteaptă de la noi – astăzi, acum – o reînnoire profundă.
Postul Mare ne prezintă întrebările fundamentale: creşte fidelitatea mea faţă de Cristos, dorinţa mea de sfinţire? Creşte generozitatea apostolică în viaţa mea de fiecare zi, în munca mea obişnuită, între colegii mei?
Iubirea cu iubire se plăteşte
Apelul Bunului Păstor ajunge până la noi: „Eu te-am chemat pe numele tău”, te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie să răspundem – iubirea cu iubire se plăteşte – spunând: „Iată-mă, pentru că m-ai chemat” (1 Reg III, 5), m-ai chemat, iată-mă: sunt hotărât să nu fac ca timpul Postului Mare să curgă ca apa pe pietre, fără a lăsa urme: mă voi lăsa pătruns, transformat: mă voi converti, mă voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l aşa cum El vrea să fie iubit.
Să ne reamintim încă o dată, în acest Post Mare, că un creştin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obişnuită, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, creştinul trebuie, în acelaşi timp, să fie pe deplin în Dumnezeu, pentru că îi este fiu. Filiaţiunea divină este un adevăr plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastră viaţă spirituală pentru că ne învaţă să tratăm, să cunoaştem, să-l iubim pe Tatăl nostru din Cer, şi umple de speranţă lupta noastră interioară, dăruindu-ne simplitatea încrezătoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, această realitate ne conduce şi la contemplarea cu iubire şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tată şi Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.
În Postul Mare, liturgia prezintă consecinţele păcatului lui Adam în viaţa omului. Adam nu vrea să fie un fiu bun al lui Dumnezeu şi se răzvrăteşte. Dar deja răsună neîncetat ecoul lui felix culpa, „fericită vină” pe care Biserica întreagă, plină de bucurie, va cânta în vigilia Paştelui.
Dumnezeu Tatăl, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut pentru a restabili pacea; răscumpăraţi din păcat, adoptionem filiorum reciperemus, să devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberaţi de jugul sclaviei, făcuţi capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi.
Şi astfel i-a fost dăruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creaţia întreagă de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împăcat cu Dumnezeu. Timp de pocăinţă, deci. Dar pocăinţa, am văzut deja, nu este o datorie negativă.
Postul Mare va fi trăit în acel spirit de filiaţiune pe care Cristos ni l-a dăruit şi care palpită în sufletul nostru. Domnul ne cheamă să ne apropiem de El cu dorinţa de a fi ca El: Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca fiii săi preaiubiţi, colaborând cu umilinţă dar cu fervoare la propunerea divină de a uni ceea ce este despărţit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce păcatul omului a răvăşit, de a conduce la scopul său ceea ce s-a îndepărtat de el, de a restabili concordia divină a întregii creaţii.
Tu eşti hotărât să-ţi formulezi propuneri sincere?
Cere de la Domnul ca să te ajute să te deranjezi din iubire pentru el: să pui în tot, cu naturaleţe, parfumul mortificaţiei care purifică; consacră-te în slujba lui fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care palpită lângă Tabernacol. Şi dacă din întâmplare în acest moment nu reuşeşti să vezi cum să răspunzi în mod concret la cererile divine care bat la inima ta, ascultă-mă bine.
Pocăinţa este...
Pocăinţa este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar dacă trupul opune rezistenţă sau mintea cere să evadeze în vise himerice. Pocăinţa este a te scula la ora justă. Este şi a nu amâna, fără un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.
Pocăinţa este de a şti să aduni datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de tine însuţi, fiind exigent cu tine însuţi pentru a reuşi să găseşti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocăinţă când urmezi cu iubire planul tău de rugăciune, chiar dacă eşti obosit, dezgustat sau rece.
Pocăinţa înseamnă a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tăi. Este de a avea grijă cu cea mai mare delicateţe de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristaţi. Este de a răspunde cu răbdare persoanelor plicticoase şi supărătoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurările, interesele bune şi juste ale altora le cer.
Pocăinţa constă în a suporta cu bunătate miile de contrarietăţi mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupaţia ta chiar dacă, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu plăcere ceea ce este servit, fără a stingheri cu capricii.
Pocăinţa, pentru părinţi şi, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educaţie, este de a corecta când este necesar, după felul de greşeală şi condiţiile cu care trebuie să fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe şi sentimentale.
Spiritul de pocăinţă ne îndeamnă să nu ne ataşăm în mod dezordonat de schiţa monumentală a proiectelor viitoare, în care am prevăzut deja mişcările noastre şi trăsăturile noastre de maestru. Cât de mulţumit este Domnul când ştim să renunţăm la ştersăturile noastre şi la petele noastre pseudomagistrale, şi consimţim ca El să adauge trăsăturile şi culorile pe care le preferă!
Care este cel mai bun mod de a trăi Postul Mare? Reînnoirea credinţei, a speranţei şi a carităţii este izvorul spiritului de pocăinţă, care este dorinţa de purificare. Postul Mare nu este numai o ocazie pentru a intensifica practicile noastre exterioare de mortificare: dacă ne-am gândi că este numai aceasta, ne-ar scăpa semnificaţia sa cea mai profundă, pentru că acele acte externe – vă repet – sunt rodul credinţei, speranţei, iubirii.
Un moment unic
Nu putem să considerăm Postul Mare ca o perioadă oarecare, o repetiţie ciclică a anului liturgic. Este un moment unic; este un ajutor divin pe care trebuie să-l primim. Isus trece pe lângă noi şi aşteaptă de la noi – astăzi, acum – o reînnoire profundă.
Postul Mare ne prezintă întrebările fundamentale: creşte fidelitatea mea faţă de Cristos, dorinţa mea de sfinţire? Creşte generozitatea apostolică în viaţa mea de fiecare zi, în munca mea obişnuită, între colegii mei?
Iubirea cu iubire se plăteşte
Apelul Bunului Păstor ajunge până la noi: „Eu te-am chemat pe numele tău”, te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie să răspundem – iubirea cu iubire se plăteşte – spunând: „Iată-mă, pentru că m-ai chemat” (1 Reg III, 5), m-ai chemat, iată-mă: sunt hotărât să nu fac ca timpul Postului Mare să curgă ca apa pe pietre, fără a lăsa urme: mă voi lăsa pătruns, transformat: mă voi converti, mă voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l aşa cum El vrea să fie iubit.
Să ne reamintim încă o dată, în acest Post Mare, că un creştin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obişnuită, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, creştinul trebuie, în acelaşi timp, să fie pe deplin în Dumnezeu, pentru că îi este fiu. Filiaţiunea divină este un adevăr plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastră viaţă spirituală pentru că ne învaţă să tratăm, să cunoaştem, să-l iubim pe Tatăl nostru din Cer, şi umple de speranţă lupta noastră interioară, dăruindu-ne simplitatea încrezătoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, această realitate ne conduce şi la contemplarea cu iubire şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tată şi Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.
În Postul Mare, liturgia prezintă consecinţele păcatului lui Adam în viaţa omului. Adam nu vrea să fie un fiu bun al lui Dumnezeu şi se răzvrăteşte. Dar deja răsună neîncetat ecoul lui felix culpa, „fericită vină” pe care Biserica întreagă, plină de bucurie, va cânta în vigilia Paştelui.
Dumnezeu Tatăl, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut pentru a restabili pacea; răscumpăraţi din păcat, adoptionem filiorum reciperemus, să devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberaţi de jugul sclaviei, făcuţi capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi.
Şi astfel i-a fost dăruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creaţia întreagă de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împăcat cu Dumnezeu. Timp de pocăinţă, deci. Dar pocăinţa, am văzut deja, nu este o datorie negativă.
Postul Mare va fi trăit în acel spirit de filiaţiune pe care Cristos ni l-a dăruit şi care palpită în sufletul nostru. Domnul ne cheamă să ne apropiem de El cu dorinţa de a fi ca El: Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca fiii săi preaiubiţi, colaborând cu umilinţă dar cu fervoare la propunerea divină de a uni ceea ce este despărţit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce păcatul omului a răvăşit, de a conduce la scopul său ceea ce s-a îndepărtat de el, de a restabili concordia divină a întregii creaţii.
Tu eşti hotărât să-ţi formulezi propuneri sincere?
Cere de la Domnul ca să te ajute să te deranjezi din iubire pentru el: să pui în tot, cu naturaleţe, parfumul mortificaţiei care purifică; consacră-te în slujba lui fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care palpită lângă Tabernacol. Şi dacă din întâmplare în acest moment nu reuşeşti să vezi cum să răspunzi în mod concret la cererile divine care bat la inima ta, ascultă-mă bine.
Pocăinţa este...
Pocăinţa este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar dacă trupul opune rezistenţă sau mintea cere să evadeze în vise himerice. Pocăinţa este a te scula la ora justă. Este şi a nu amâna, fără un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.
Pocăinţa este de a şti să aduni datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de tine însuţi, fiind exigent cu tine însuţi pentru a reuşi să găseşti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocăinţă când urmezi cu iubire planul tău de rugăciune, chiar dacă eşti obosit, dezgustat sau rece.
Pocăinţa înseamnă a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tăi. Este de a avea grijă cu cea mai mare delicateţe de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristaţi. Este de a răspunde cu răbdare persoanelor plicticoase şi supărătoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurările, interesele bune şi juste ale altora le cer.
Pocăinţa constă în a suporta cu bunătate miile de contrarietăţi mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupaţia ta chiar dacă, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu plăcere ceea ce este servit, fără a stingheri cu capricii.
Pocăinţa, pentru părinţi şi, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educaţie, este de a corecta când este necesar, după felul de greşeală şi condiţiile cu care trebuie să fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe şi sentimentale.
Spiritul de pocăinţă ne îndeamnă să nu ne ataşăm în mod dezordonat de schiţa monumentală a proiectelor viitoare, în care am prevăzut deja mişcările noastre şi trăsăturile noastre de maestru. Cât de mulţumit este Domnul când ştim să renunţăm la ştersăturile noastre şi la petele noastre pseudomagistrale, şi consimţim ca El să adauge trăsăturile şi culorile pe care le preferă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)