Seria MODELELE NOASTRE!

Începem de astăzi, cu voia voastră, a cititorilor, o nouă seria la care sunteți toți învitați să dăruiți legătura paginii web de unde putem culege informații despre niște oameni ce ne pot deveni MODELE!
Vă mulțumesc anticipat!



Procopiu, un Nobel ratat pentru ştiinţa românească
Autor: CRISTINEL C. POPA



Marele fizician a făcut parte din două comisii internaţionale de atribuire a premiului!

Ceauşescu i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită. Astăzi, nici elevii care ar trebui să îl studieze conform programelor şcolare nu ştiu mare lucru despre el. Îşi aminteşte despre viaţa alături de marele savant soţia sa centenară.

Soţia savantului Ştefan Procopiu a împlinit acum câteva zile 100 de ani. Puţini au fost cei care şi-au amintit sau care s-au gândit că distinsa doamnă ar putea trăi încă la Iaşi. În privinţa marelui om de ştiinţă, uitarea e aproape completă, cel puţin în direcţia “high life-ul” mioritic de stat, mai puţin însă în lumea ştiinţifică. Aniversarea ar fi fost un bun prilej de rememorare a contribuţiilor savantului la dezvoltarea fizicii. Din neştiinţă sau poate indiferenţă, n-a fost valorificată cu acest prilej tradiţionala reclamă electorală ce o incumbă, involuntar sau nu, un asemenea moment. Doar primarul Gheorghe Nichita a trimis din partea municipalităţii un frumos buchet de flori. Au sosit în casa savantului câţiva profesori de la Universitatea “Al.I.Cuza”, unde Procopiu a făcut istorie în domeniul fizicii, dar şi aşa momentul a fost complet nemediatizat. Se ştie că marele om de ştiinţă este un reper între personalităţile româneşti din toate timpurile. Academicianul Ştefan Procopiu este cel care a calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”. Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. De asemenea, a făcut cunoscut la nivel mondial “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”, el fiind savantul european cu cele mai de vază contribuţii în domeniul magnetismului pământesc şi autorul celor mai precise hărţi în domeniu.

Soţia sa, Rodica Procopiu, şi-a amintit de perioada petrecută cu cel care a ratat la mustaţă Nobelul, dar care a fost doi ani în comisia de atribuire, un fapt care înseamnă, de fapt, o meritată preţuire internaţională.

O placă memorială postată pe zidul exterior al casei situate în Copou aminteşte că “aici a locuit fizicianul Ştefan Procopiu”. Camera unde o găsesc pe doamna Rodica nu mai e plină de cărţi. Revistele de fizică nu mai tapetează pereţii. Statura gârbovită a distinsei femei se sprijină acum doar în tabloul cu fotografia soţului, în faţa căreia centenara se închină acum ca la o icoană. “Am rămas singură, nu mai vreau să trăiesc. Oamenii erau altfel pe vremea mea, acum nu mai înţeleg pe nimeni”, spune prof. Rodica Procopiu, un strălucit profesor de filosofie. A ajuns la această vârstă doar pentru că a fost tot timpul în preajma tinerilor. Din 1972, când soţul său a părăsit-o, a găzduit tineri studenţi fără să le ceară nici un ban. Se mulţumea doar cu faptul că putea să poarte la nivel intelectual o discuţie care tindea spre cele pe care le purta cu marele savant.

Îşi aminteşte cum l-a întâlnit prima dată. L-a cunoscut la Chişinău în 1942. Ea era profesoară la Bălţi şi a fost selectată în comisia de bacalaureat prezidată de profesorul Procopiu. Consideră că i-au unit cunoştinţele sale în domeniul artei. Profesoara de filosofie Rodica Procopiu i-a amintit atunci numele unui cunoscut pictor elveţian despre care el voia să vorbească, dar memoria îi juca feste. Cu toate că savantul era cu două decenii mai în vârstă, patru ani mai târziu s-au căsătorit. S-au mutat în căsuţa unde femeia locuieşte şi astăzi, “Casa cu flori”, cum mai era numită la acea vreme. Pentru toţi colegii şi cunoscuţii a fost ceva de mirare, pentru că Procopiu se declarase celibatar convins, el iubind-o foarte mult pe mama sa, pe care a şi invitat-o să locuiască la Iaşi o vreme. Dar fiind foarte ocupat la universitate, nici pentru soţie nu avea timp, aşa că mama sa s-a întors în Bârladul natal al savantului. Înainte de a-şi uni destinele cu Rodica, profesorul a locuit cu chirie într-o cameră pe strada Păcurari, casa din Copou construind-o din economiile făcute într-un loc care pe atunci era într-un fel de zonă extra-urbană. “M-a impresionat încă de la început prin atitudinea sa faţă de elevi, punea întrebări suplimentare pentru a surprinde întregul orizont de cunoştinţe”, a spus prof. Rodica Procopiu, care îşi aminteşte că omul de ştiinţă era atât de dedicat cercetării, încât rareori se culca înainte de ora 2.00. Uneori, termina abia la 5.00 dimineaţa cercetările sale. “Spunea că atunci când faci un lucru de fond trebuie să i te supui în totalitate”. Printr-o astfel de disciplină şi prin descoperirile făcute a ajuns profesorul Procopiu să fie numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel, chiar dacă informaţiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare.

Procopiu a fost mai întâi premiat în vremea regelui Carol al II-lea. De aceea, dar şi pentru faptul că nu acorda nici o atenţie comuniştilor, ba chiar îi critica în anumite şedinţe, a fost şicanat şi uşor desconsiderat în primii ani ai comunismului. Apoi reinstalat pe piedestalul pe care îl merita abia atunci când Ceauşescu a aflat că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”.

“Era singurul savant român în viaţă trecut în acea a ştiinţei, un Who’s Who a fizicii mondiale, şi au început să-l respecte”, spune prof. Rodica Procopiu: “Nu aveam maşină, dar i-a făcut cadou Ceauşescu un Moscvitch, el n-ar fi primit-o, dar a venit şeful partidului, i-a dat şi decoraţia din aur, şi maşina”. Pentru că, se ştie, oamenii de ştiinţă sunt un pic cu capul în nori, la un moment dat nici nu ştia că-i a lui: “El vroia să ştie dacă putea plăti maşina Academiei, dar maşina era personală, însă el credea că-i a Academiei”.

Ca om era extraordinar. Prieten cu Topârceanu care îl vizita la universitate şi prin laboratoare, l-a cunoscut şi pe Enescu, şi pe Sadoveanu. Iubea teatrul. Singura sa modalitate de recreere erau plimbările pe la mănăstiri. Acolo mergea cu buzunarele pline cu bomboane pe care le dăruia copiilor. Iubea natura şi animalele de asemenea. Primul cadou făcut soţiei a fost un căţeluş, un spitz pitic, pe care l-a scos din servietă ca pe un bibelou. Era un om foarte bun şi de aceea era iubit nu doar la universitate, ci şi de ieşenii simpli. Avea şi câteva pasiuni: îi plăcea să ude florile, dar şi să bea cafea, iar ibricele se ascundeau pe sub mormanele de cărţi. Nu ducea lipsă de bani – avea un salariu de trei ori mai mare decât al soţiei, aşa că mânca adesea la restaurant, dar avea şi o angajată de la ţară care le gătea şi se îngrijea de casă. Însă cea mai mare pasiune a sa fost fizica, iar dăruirea pentru ştiinţă i-a adus şi sfârşitul. A făcut câteva infarcte din cauza surmenajului. În ziua când a murit, la 82 de ani, Procopiu s-a ridicat de la masa la care lucra, s-a dus pe terasă şi s-a aşezat pe şezlong. Îl ţinea în braţe pe Codiţă, un mic pechinez care-i era foarte drag.

ÎNAINTEA LUI BOHR ŞI EINSTEIN

Ştefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, într-o familie modestă, tatăl său fiind funcţionar (bugetar, cum ar veni astăzi). Şcoala primară şi liceul le urmează în localitatea natală, după care, în 1908, ajunge la Iaşi, unde absolvă Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice. Devine preparator la universitate încă din timpul studenţiei, lucrând în laboratorul ilustrului profesor Hurmuzescu. În cadrul experienţelor sale observă fenomenul modificării tensiunii forţei electromotoare a unui element galvanic atunci când se agită unul dintre electrozi sau lichidul din jurul lui. Despre această tensiune electromagnetică va publica în 1912 şi prima lucrare citată la nivel internaţional. În anul următor prezintă lucrarea “Determinarea momentului magnetic prin teoria cuantelor lui M. Planck”. Formula găsită de Procopiu avea să fie dedusă ulterior de Bohr şi Einstein, cel dintâi primind la scurt timp şi Premiul Nobel, însă prioritatea îi este atribuită, deşi se vorbeşte mai des de magnetonul lui Bohr şi mai rar de “magnetonul Bohr-Procopiu”. Folosea fizica şi în scopul îngrijirii sănătăţii. În timpul dejunului bea conţinutul unui pahar cu apă în care punea câteva cuie mici ruginite, aceasta fiind cura lui zilnică de oxid de zinc. Între 1919 şi 1914 a făcut studii doctorale la Sorbona. Atunci i-a cunoscut atât pe Einstein, cât şi pe Bohr, cu care va întreţine, la fel ca şi cu alţi savanţi mondiali de renume, o lungă corespondenţă.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/procopiu-un-nobel-ratat-pentru-stiinta-romaneasca-568623.html

Vulturul şi cocoşul

“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa­meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: ‚înseamnã cã e multu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc’.

Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul­tat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în­telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui.

Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului.

Mintea omului duhovnicesc cu­getã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul du­hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã des­fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)

Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste.

Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul.

Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: ‘Mama mea, vezi oare ca sunt dus in robie intr-o tara indepartata?‘ Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta.

Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic“.

Cuviosul Siluan Athonitul - ”Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6

Azi pe TVR Cluj

Astazi dupa ora 10:30, mă poți vedea împreună cu Ocravia pe TVR Cluj în cadrul emisiunii: Transilvania la zi!

Vizionare plăcută!

Îngerul de pe uşa din dreapta

- Părinte, pentru ce îngerul de pe uşa din dreapta a iconostasului ţine o sabie în mână?

- Îngerii sunt spirite pure care îl slujesc pe Dumnezeu şi îi ocrotesc pe oameni. Ei sunt împărţiţi în nouă cete, în funcţie de apropierea lor faţă de tronul lui Dumnezeu sau faţă de oameni. Îngerul din icoana care este prinsă pe uşa din dreapta a iconostasului este un arhanghel şi face parte din ceata a opta, ceată care alături de dregătorii şi îngeri se află cel mai aproape de oameni, transmiţând mesajul divin şi intervenind pentru aceştia înaintea lui Dumnezeu. Ne vom putea da seama despre cine este vorba dacă vom analiza atributele acestui înger, sabia şi straiele ostăşeşti, în cazul de faţă; şi poziţia pe care o are în structura iconostasului, uşa diaconească din partea dreaptă. Toate aceste elemente ne vor conduce la următoarea concluzie: îngerul care a fost pictat pe această uşă este arhanghelul Mihail, conducătorul oştirilor îngereşti şi cel care l-a biruit şi l-a alungat pe Lucifer din cer.

Dacă privim la alte icoane sau imagini religioase care îl ilustrează pe arhanghelul Mihail, vom descoperi şi alte atribute ale sale: balanţa cu cele două talere şi şarpele al cărui cap se află sub piciorul său. Sabia din mâna sa este simbolul biruinţei lui Dumnezeu asupra Satanei, şi totodată al cuvântului divin care a fost asemănat de către autorul Epistolei către Evrei cu o sabie cu două tăişuri, care pătrunde în inima omului pentru a o transforma (Evrei 4,12). În paralel cu Mihail, pe uşa din partea stângă, este pictat Gabriel, arhanghelul bunelor vestiri. Uşile acestea se numesc uşi diaconeşti, fiind folosite de cele mai multe ori de către diaconi, cei care au rolul de a face legătura între preot şi poporul credincios, sau între altar şi restul bisericii. Aceştia, prin veşmintele lor lungi până la pământ şi prin rolul pe care îl au în cadrul Sfintei Liturghii, îi simbolizează pe îngerii din ceruri, care aduc neîncetat laudă Domnului.

[Întrebare pusă de copii duminica, înainte de Liturghia de la ora 12.]

Sursa: http://www.manastur1vest.cnet.ro/2008/11/ingerul-de-pe-usa-din-dreapta/

Tu cât ai trăit până acum?

Octavian Paler

„Anumite popoare din Antichitate nu socoteau decat zilele fericite. Si se citeaza cazul unui intelept care in pragul mortii si-a facut acest epitaf: ’Am strabatut cincizeci si sase de ani si am trait patru’.”

Polemici cordiale

Pentru fiecare dintre noi acest calcul va reduce simtitor suma anilor „traiti”, daca vom numara doar zilele fericite.

Oricat de mult ne-am dori sa ne lungim viata traind cu mai multa deschidere sufleteasca, tot se intampla sa uitam importanta frumusetii clipelor rezonante cu noi insine si cu cei din jurul nostru.

Daca popoarele antice isi celebrau fericirea, omului modern ii lipseste tot mai mult bucuria de a darui si a primi fara rezerve din preaplinul sufletesc, faurindu-si astfel, propria fericire.

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6

Chiar e nevoie de lumânări pe altar?

- Părinte, biserica este luminoasă: de ce ţineţi două lumânări aprinse pe altar?

- În Evanghelia după Ioan, Isus ne spune: “Eu sunt lumina lumii…” (Ioan 8,12). Am ales acest verset deoarece ne prezintă cuvintele prin care Mântuitorul se numeşte pe sine lumină, adică unul dintre elementele indispensabile vieţii pe pământ. Acesta este şi motivul pentru care Sfinţii Părinţi i-au spus Mântuitorului “Soarele dreptăţii” – cel care a venit pentru a aduce lumină şi speranţă într-o lume care era copleşită de întunericul păcatului şi al morţii. În biserică observăm mai multe surse de lumină: reflectoare, becuri, candele sau lumânări. Cele două candele care ard neîntrerupt în interiorul sfântului altar sunt semnul prezenţei lui Cristos euharisticul în tabernacol. Aşadar, primul simbol pe care îl putem atribui acestor lumânări este acela al prezenţei lui Cristos în mijlocul nostru.

Iar, dacă aţi fost atenţi, aţi putut observa că cele două lumânări care se află pe masa altarului se aprind în momentul în care începe Liturghia sau alte rugăciuni care se oficiază în biserică. În acest caz, lumânările, care ne oferă lumină şi căldură, dar se şi consumă în acelaşi timp, sunt simbolul rugăciunilor pe care le înălţăm către Dumnezeu. Materia primă folosită pentru obţinerea lumânărilor este de asemenea importantă, în biserici fiind recomandată folosirea lumânărilor din ceară naturală, care a fost produsă în stup de către tinerele albinele lucrătoare. Aceasta ne oferă o nouă dimensiune simbolică a lumânărilor, care au rezultat din florile câmpului şi truda albinelor: aceea a lui Cristos care s-a născut din tânăra fecioară Maria. Toate aceste simboluri ne invită să trecem prin credinţă dincolo de ceea ce vedem, încălzindu-ne de la razele Soarelui nostru Cristos.

[Întrebare pusă de copii duminica, înainte de Liturghia de la ora 12.]

Sursa: http://www.manastur1vest.cnet.ro/2008/11/chiar-e-nevoie-de-lumanari-pe-altar

Animalele merg în rai?

Ajung animalele în rai?

O cititoare a The Catholic Answers a pus o întrebare familiară: Ce ar trebui să le spunem copiilor atunci când animalul lor favorit moare şi ei ne întreabă dacă animalele au suflete şi merg în rai? Ea a relatat că unii părinţi s-au supărat atunci când le-a spus copiilor lor (elevi din clasa ei) că răspunsul la ambele întrebări este nu.

Răspunsul la prima întrebare – animalele au suflet? – depinde, desigur, de modul în care definim „sufletul”. Scriitorii antici şi medievali, atât păgâni cât şi creştini, foloseau de multe ori termeni pe care îi traducem prin ”suflet” (psyche în greacă, în latină anima) pentru a se referi, în general, la acea parte a unei fiinţe (vii) care o diferenţiază de lucrurile neînsufleţite (lipsite de viaţă). Cu alte cuvinte, „sufletul” era pur şi simplu „principiul de viaţă” al unei fiinţe vii. În unele texte biblice din Vechiul Testament anumiţi termeni ebraici par să fie folosiţi în mod similar. De exemplu, expresia nephesh chayah (literal, „suflet viu”) se poate referi atât la fiinţele umane (a se vedea Geneza 2,7) cât şi la animale (Geneza 1,30). Ruach, termenul ebraic pentru „spirit” (şi pentru „respiraţie”, ca indicator de viaţă), este, de asemenea, aplicat la oameni şi la animale în Eclesiastul 3,21. (Este tradus fie ca „spirit”, fie ca „suflare de viaţă”.)

Dacă ne gândim la „suflet” în acest mod general, atunci şi plantele şi animalele au ceea ce ar putea fi numit un „suflet”, pur şi simplu pentru că sunt vii. Astfel, anticii au vorbit despre animale ca având „suflete sensibile”, şi despre plante ca având „suflete vegetative”. Fără îndoială, sună ciudat pentru urechile noastre moderne. Ce ciudat să ne gândim că tufa de rozmarin din grădină ar avea, într-un anumit sens, un „suflet” – deşi, slavă Domnului, „sufletul” ar pleca în momentul în care a fost tăiată şi uscată pentru a fi folosită la spaghete!

Sufletul uman unic

Cu toate acestea, este important să reţinem că, chiar dacă folosim termenul „suflet” cum au făcut-o anticii, trebuie să ţinem cont (aşa cum au făcut şi ei), de faptul că sufletele plantelor, ale animalelor şi sufletele omeneşti sunt de tipuri total diferite. „Sufletul vegetativ” al plantei (principiul său vital) îi permite să se reproducă şi să asimileze hrană pentru creştere. Acest lucru o stâncă, de exemplu, nu îl poate face. Animalele pot face acest lucru, plus altele. Sufletele lor „sensibile” le permit să se deplaseze, să simtă şi să răspundă la stimuli externi, şi (unora dintre ele) să aibă funcţii mentale rudimentare, cum ar fi învăţarea şi chiar comunicarea.

Chiar şi aşa, sufletul omului este unic. Dintre toate creaturile pământeşti, numai oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu (vezi Geneză 1,26-27). Sufletul lor este de fapt un spirit nemuritor, pe deplin raţional, capabil sa raţioneze şi să comunice la nivel înalt, cu posibilitatea de a alege binele sau răul, cu o voinţă liberă. Între creaturile terestre, numai oamenii sunt cu adevărat capabili să iubească, în sensul deplin al cuvântului: să dorească cel mai mare bine pentru celălalt. Oamenii îl pot cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu şi pot intra în prietenia cu El într-un mod în care nici o altă creatură pământească nu poate.

Prin harul sfinţitor, sufletul uman este capabil de viziunea beatifică în cer – adică, poate intra pe deplin în unirea cu Dumnezeu astfel încât să îl vadă şi să îl cunoască aşa cum este El. Poate că cititoarea noastră ar fi trebuit să spună ceva de genul acesta elevilor: animalele au „suflete”, în sensul că sunt vii, nu sunt doar obiecte cum ar fi pietrele sau scaunele. De aceea ne plac atât de mult! Dar sufletele lor nu sunt la fel cu sufletele oamenilor. Sufletul uman este ceva mult mai înalt şi mai mare, şi acest lucru face posibil pentru om să aibă o prietenie profundă cu Dumnezeu, într-un mod în care nici o altă creatură nu poate.

Animalele merg în rai?

Să vedem a doua întrebare: oare animalele merg în rai? Unii oameni consideră episodul biblic în care Ilie e luat la cer de „un car de foc şi cai de foc” drept o dovadă că animalele pot merge în rai (vezi 2Regi 2,11-12). Dar nu se pot trage concluzii clare cu privire la problema noastră pornind de la acest pasaj. Având în vedere că fiinţele umane pot intra în comuniune cu Dumnezeu într-un mod care nu este accesibil animalelor, viaţa în ceruri ar fi un privilegiu pe care animalele nu îl împărtăşesc cu noi. Scriptura pare că tace însă în această chestiune, şi Biserica nu s-a pronunţat.

Înainte de a spune copiilor că numai oamenii merg la cer, trebuie să ne amintim că şi mari gânditori creştini, cum ar fi CS Lewis (1898-1963), au dezbătut această problemă şi au lăsat deschisă orice posibilitate. Sf. Toma de Aquino (c. 1225-1274), învăţa că „sufletele” animalelor nu pot, prin natura lor, supravieţui morţii. Spre deosebire de sufletele oamenilor, a spus el, sunt supuse dispariţiei când se separă de corpurile lor. Chiar şi aşa, rămâne posibilitatea ca Dumnezeu să aleagă să ferească cel puţin anumite „suflete” de animale de la pieire după moarte, acordându-le un privilegiu dincolo de capacitatea lor naturală.

În orice caz, ştim că, din moment ce animalele nu pot avea harul sfinţitor în sufletele lor, ele nu pot primi viziunea beatifică. Aşadar, dacă unele animale ar ajunge în rai într-un mod oarecare, nu ar fi pentru acelaşi motiv pentru care merg oamenii în rai. Ce alte motivaţii ar mai putea fi? S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică. În fapt, de vreme ce Dumnezeu însuşi se bucură de toate creaturile bune pe care le-a făcut, probabil ar da animalelor un fel de viaţă în cer pentru propria Lui plăcere şi slavă.

După cum a subliniat Lewis, chiar şi în această viaţă uneori animalele noastre devin o parte importantă din viaţa noastră, aproape o extensie a noastră. Asocierea lor cu noi le ridică la un tip mai înalt de viaţă decât ar fi avut pe cont propriu. (Studii recente asupra comportamentului canin par să sprijine ştiinţific această idee.) „În acest fel,” a concluzionat Lewis, „mi se pare posibil ca anumite animale să aibă nemurirea nu în sine, ci în nemurirea stăpânilor lor”. Ar putea fi acesta un aspect al reînnoirii finale a întregii creaţii despre care vorbeşte Scriptura? Sf. Pavel ne spune că şi celelalte creaturi au suferit consecinţele păcatului uman. Însă prin răscumpărarea de către Cristos a rasei umane, „creaţia însăşi” va fi „eliberată de robia stricăciunii în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (vezi Romani 8,20-22).

Putem cel puţin să afirmăm că tot ceea ce am iubit pe acest pământ ne-a făcut ceea ce suntem. Aşadar, efectele acestor iubiri asupra noastră, inclusiv amintirile noastre cele mai de preţ despre ele, vor trăi într-un anumit sens în noi pentru totdeauna. În orice caz, poate că cel mai bine este să le permitem copiilor să lase deschisă această întrebare. Poate cel mai bun răspuns ar fi să afirmăm că dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ei ajung în rai, îşi vor duce animalelor lor îndrăgite cu ei, în inimile lor. Îi putem asigura, de asemenea, pe copii de faptul că Dumnezeu iubeşte fiecare creatură pe care o face, că El iubeşte animalele lor de companie chiar mai mult decât o fac ei înşişi, şi că atunci când animalele lor îndrăgite mor, i le putem încredinţa Lui.

Ţânţarii merg în iad?

Poate că ar trebui să încheiem cu o notă finală încurajatoare: având în vedere că creaturile inferioare nu sunt responsabile moral pentru comportamentul lor pe pământ, ele nu pot merita o răsplată, dar nici nu pot merita o pedeapsă. Aşadar ele nu pot suferi în iad. Unul dintre cititorii lui Lewis glumea odată pe tema speculaţiilor sale că cel puţin unor animale s-ar putea să li se permită o existenţă cerească. Zeflemistul dorea să ştie: „Unde ai pune toţi ţânţarii?” Imperturbabil, Lewis a răspuns ironic că, „în cel mai rău caz, un rai pentru ţânţari şi un iad pentru bărbaţi ar putea fi o combinaţie foarte convenabilă”.

Autor: Paul Thigpen
Traducere: Antonia Iulia Dejeu
Sursa: The Catholic Answer, ian-feb 2009

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/02/animalele-merg-in-rai/