Cuvântul sculptează!

25 IULIE

Iată, Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele, şi le voi cerceta!

Ezechiel 34.11

Prorocia lui Ezechiel începe cu un cuvânt de jale către păstorii lui Israel, deoarece aceştia se pasc pe ei înşişi în loc să pască turma. Urmarea acestei rele lucrări a fost că turma a fost împrăştiată, dezbinată, rănită, bolnavă şi slăbită. Ce vreme măreaţă a fost pentru popor în timpul domniei Iui Solomon! Împărăteasa din Seba a trebuit să spună: „Şi iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus."

Dar Dumnezeu a trebuit să-şi retragă binecuvântările de la urmaşii lui Solomon iar peste popor a venit judecata. Lipseau păstorii credincioşi, iar când Dumnezeu le-a trimis prooroci, aceştia au fost prigoniţi de conducătorii poporului. Dar Dumnezeul cel Bun, care iubea poporul s-a gândit la promisiunea Lui: „Voi pune peste ele un singur păstor care le va paşte şi anume pe robul Meu David." Când a venit împlinirea vremii Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. Domnul Isus a venit „dar ai Săi nu L-au primit." Şi de data aceasta conducătorii poporului, păstorii, marii preoţi şi cărturarii au fost aceia care au intrigat poporul la ură împotriva Celui trimis de Dumnezeu. Poporul l-a osândit şi l-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Acolo, la cruce putem vedea pe Păstorul cel Bun care îşi dă viaţa pentru oile Sale. După învierea şi înălţarea Sa la Tatăl, El L-a trimis pe Duhul Sfânt, care i-a „adunat într-un singur Trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi." Astăzi vedem că turma lui Dumnezeu a primit păstori de la Domnul nostru (Petru îi numeşte: „bătrânii dintre voi.") Când poporul Israel va fi restabilit va savura din binecuvântările pe care le vor primi de la Mesia.

Când omul îşi recunoaşte nimicnicia lui, atunci Dumnezeu poate să-i vorbească prin har. E vorba doar de Dumnezeu şi de lucrarea Lui. Şi în aceasta stă adevărata odihnă a omului care a învăţat să se cunoască cât de puţin. E bine să luăm seama că Dumnezeu nu-şi împarte slava cu făptura Sa. El este TOTUL şi noi NIMIC.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

24 IULIE

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.

Iacov 5.16

O văduvă credincioasă s-a rugat mult pentru mântuirea fiului ei. Cu durere trebuia să constate că împotrivirea lui devenea tot mai mare. Ea nu obosea însă să aducă păsul ei la tronul harului. Într-o zi un unchi credincios i-a spus fiului: „Rugăciunile mamei tale te înconjoară ca un zid." Rece şi foarte indiferent el a răspuns: „Atunci am să iau o scară şi am să sar peste acest zid." Fiul şi-a văzut mai departe de drumurile lui, iar mama credincioasă a părăsit pământul fără să vadă dacă rugăciunile ei sunt ascultate. Duhul lui Dumnezeu şi-a început însă lucrarea în sufletul băiatului. A venit în lumina lui Dumnezeu unde i s-a arătat marea lui vină şi a găsit adăpost în Mântuitorul păcătoşilor. Cu inima plină de fericire a scris unchiului său ce a făcut Dumnezeu cu el. Dar, spre mirarea lui, unchiul credincios nu i-a răspuns. Atunci l-a invitat la el. Unchiul a răspuns îndată invitaţiei, dar nepotul a constatat că bătrânul nu reacţionează în nici un fel la schimbarea produsă în sufletul lui. „Unchiule, nu te bucuri chiar deloc de mântuirea mea?" a întrebat nepotul. După o clipă unchiul a spus: „Dar cum este cu scara?" „A fost ruptă treaptă cu treaptă, unchiule dragă!"

Rugăciunile mamei credincioase au găsit ascultare chiar după timp îndelungat. Mai ai şi tu copii sau rude necredincioase? Este mântuirea lor o temă serioasă a rugăciunilor tale? Nu te lăsa descurajat, chiar dacă raţiunea îţi spune că nu se vede nici o nădejde. Rugăciunea celui neprihănit are mare putere.

Ana - mama lui Samuel - este un bun exemplu pentru toţi credincioşii şi în special pentru surorile creştine de modul cum trebuie stăruit în rugăciune: „ea stătea multă vreme în rugăciune." Ea este şi un bun exemplu pentru a înţelege cum trebuie să se roage o femeie creştină în Adunarea lui Dumnezeu potrivit învăţăturii adevărului: „Ana vorbea în inima ei şi numai buzele şi le mişca” (1 Sam. 1; 1 Cor. 14.34).

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

23 IULIE

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Isaia 53.5

„Cristos a murit pentru păcatele noastre" scrie adesea în Sfânta Scriptură. Cât de scurt şi concis este expus acest adevăr al mântuirii în 1 Cor. 15.3. Este de ajuns pentru orice inimă îndreptată spre pocăinţă ca să găsească pacea prin credinţă în acest cuvânt. Spurgeon a spus pe patul morţii: „Isus a murit pentru mine; aceasta este toată teologia mea.” Într-adevăr, în aceasta este înglobată toată mântuirea noastră veşnică. Câtă nevoie este să cunoaştem cu toată claritatea că numai suferinţele nespuse ale Domnului Isus la cruce, judecata lui Dumnezeu care s-a sfârşit prin moartea Domnului Isus pentru noi cei vinovaţi, poate să ne mântuiască şi să ne desăvârşească în faţa lui Dumnezeu. Dacă El nu ar fi mers la judecată în locul nostru - „Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi" dacă n-ar fi fost „bobul de grâu" căzut în pământ ca să moară - atunci El ar fi rămas singur. Nici un om nu ar fi putut să vadă slava Lui şi să fie făcut părtaş cu El. Toţi erau despărţiţi de Dumnezeu prin păcat. Dar acum, prin jertfa Domnului Isus, toţi cei care cred în El sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Cristos a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre şi prin sângele Lui a şters datoria noastră. Moartea Lui ne-a dat viaţa. Nu am fi putut face nimic pentru această lucrare. Trebuie să-I mulţumim cu adâncă recunoştinţă. O, de-ar fi pentru fiecare din noi o trebuinţă neapărată să-L lăudam şi să-L adorăm. Niciodată să nu uităm că El a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea."

Noi vestim moartea Lui care ne-a adus viaţa, care ne-a scos din nelegiuire, şi ne-a şters pentru totdeauna, toate păcatele. Sărbătorim această moarte ca pe o biruinţă asupra lumii, păcatului, asupra morţii şi a lui Satan şi facem acest lucru până va veni Domnul, Cel lepădat de lume, ca să ne ia cu El în cer şi să ne facă parte de binecuvântata Lui părtăşie dintre El şi Tatăl.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

22 IULIE

Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.

Evrei 10.14

Domnul Isus s-a adus pe El însuşi ca jertfă, desăvârşind voia lui Dumnezeu în privinţa sfinţeniei şi a despărţirii noastre de ce este rău. Odinioară Dumnezeu a scos pe Israel dintre popoarele lumii, prin despărţire. El le-a lăsat jertfele cu sângele animalelor, dar aceste jertfe erau numai pentru curăţirea cărnii. Jertfa desăvârşită a Domnului Isus a adus o ispăşire desăvârşită a păcatelor. Iată un lucru deosebit de important pentru sfinţenia noastră; jertfa desăvârşită a lui Cristos ne arată că prin El noi suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu. Nu numai că suntem scoşi din lume ci suntem şi aduşi la El. Noi suntem încă de aici încoronaţi pentru slujba de preoţi în Locul Prea Sfânt ca să înfăptuim adorarea Lui. Dacă suntem sub lucrarea eficace a lui Cristos, atunci sfinţirea noastră după natura ei este veşnică: nu se sfârşeşte niciodată, suntem ai lui Dumnezeu pentru veşnicie. Sfinţenia noastră este deplin împlinită prin lucrarea lui Cristos. În aceasta vedem harul nemărginit al lui Dumnezeu. Marele nostru Preot stă la dreapta lui Dumnezeu şi se va ridica atunci când vrăjmaşii Lui vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Atunci El va împlini lucrarea de prezentare a celor credincioşi în faţa lui Dumnezeu ca unii care sunt fără cusur. Atunci umblarea prin pustie va lua sfârşit, toate slăbiciunile vor fi îndepărtate şi călătoria de creştin prin lume se va sfârşi. Vom fi ca El. Acum noi ne bucurăm că El este un Mare Preot plin de îndurare faţă de slăbiciunile noastre! El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe toţi cei care se apropie de El.

Dacă dorim să ştim gândurile lui Dumnezeu cu privire la acest veac rău, trebuie să fim cu totul despărţiţi de acest veac. Cu cât ne vom ţine mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai supuşi Cuvântului Său, cu atât mai mult îi vom cunoaşte gândurile în toate privinţele. Scriptura ne destăinuie absolut tot ce trebuie să ştim.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

21 IULIE

Toate zilele pe care le-a trăit Adam, au fost de nouă sute trei zeci de ani.

Geneza 5.5

Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în CRISTOS (1 Cor. 15.22). Despre opt persoane citim în Geneza cap. 5 aceste cuvinte foarte grele: „apoi au murit." Nimeni nu cunoaşte până astăzi numărul celor care au avut aceeaşi soartă. Numai Dumnezeu ştie cu precizie acest număr. Dumnezeu cunoaşte şi viaţa ta, iar dacă se va spune odată despre tine „a murit" atunci tu nu vei fi uitat de El, dar nici lucrările tale nu vor fi uitate. Pentru fiecare om care se naşte în această lume nu este nimic mai sigur ca moartea. Nu este acest lucru cutremurător? În Romani 5.12 stă scris că moartea a pătruns asupra întregii omeniri din pricină că toţi au păcătuit. Dacă mori în păcatele tale, înseamnă că nu te-ai pocăit şi nu ai primit jertfa lui Isus făcută pentru tine. In această situaţie sfârşitul drumului tău este moartea a doua, adică pierzarea veşnică. În Ioan 5.28-29 Domnul Isus ne spune că toţi cei din morminte vor învia; cei care au făcut binele, adică cei care au crezut în El vor învia pentru viaţă, iar cei care au făcut răul vor învia pentru judecată. Ca urmaşi ai lui Adam, toţi oamenii trebuie să moară din pricină că toţi au păcătuit. Dar toţi care sunt „în Cristos" chiar dacă au murit vor învia prin Domnul Isus Cristos la venirea Lui, aşa cum stă scris în Biblie. Domnul Cristos nu a rămas în mormânt şi nu-i va lăsa în mormânt nici pe cei care au adormit ÎN El, ci îi va învia. Învierea acelora care au murit în păcatele lor ne este amintită în 1 Cor. 15.24 prin cuvintele, „va veni sfârşitul." Toţi aceştia se vor înfăţişa în faţa tronului de judecată. Ce trist e să fi şi tu prezent acolo! Astăzi mai este încă har şi pentru tine ca să scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să primeşti prin credinţă ceea ce a făcut Domnul Isus pentru tine. Nu amâna această lucrare a credinţei pentru ziua de mâine. S-ar putea să fie prea târziu.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

20 IULIE

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor.

Matei 5.16

Un prieten a povestit o întâmplare care s-a petrecut pe un vapor, pe mare. Fiind furtună mare s-a întors în cabină. Deodată aude un glas: „Un om peste bord!" Prietenul meu a alergat spre punte dar şi-a pus problema dacă ar putea fi de folos sau devine o piedică. Era tare preocupat să ştie cu ce-ar putea ajuta. Ochii lui s-au oprit la o lampă. A luat-o şi a pus-o la fereastra cabinei, fără să înţeleagă rostul acestei lucrări. După puţin timp a auzit însă voci pline de bucurie; „Este salvat." A doua zi a aflat că lumina de la lampa care a pus-o în fereastră a ajutat pe cel ce se zbătea cu valurile să vadă şi să apuce colacul de salvare care i-a fost aruncat.

De-am simţi noi toţi cei care am fost salvaţi prin Domnul Isus, răspunderea noastră pentru ceilalţi. Luminăm noi împrejurul nostru cu lumina Evangheliei? Oamenii rătăcesc în întunericul nopţii păcatului. Marea vieţii este sălbatică şi înspăimântătoare. Cât de mulţi sunt cei care sunt smulşi fără să afle despre iertarea păcatelor! O, de-ar lumina fiecare credincios în jurul lui! Chiar dacă slujba pe care o facem pentru El pare neînsemnată, Domnul o poate folosi pentru mântuirea altora. Ca să îndreptăm pe alţii spre Domnul Isus nu trebuie să fim predicatori ci trebuie ca în purtarea noastră să arătăm limpede şi simplu că noi avem „lumina ÎN Domnul."

Un vestitor al Evangheliei privea într-o zi la un sculptor care cu un ciocan şi cu o daltă pe care le mânuia cu multă măiestrie, modela din piatră o statuie. - Ah, zise credinciosul, cât aş dori să pot cu aceeaşi uşurinţă, să dau viaţă inimilor de piatră. Sculptorul îi răspunse: - Vei putea, când vei lucra aşa cum lucrez eu: în GENUNCHI.

Aceste două întâmplări vorbesc mult inimilor noastre. Fiecare poate să lumineze în jurul său lumina cea sfântă a Evangheliei, chiar dacă acest lucru se face de multe ori fără vorbe. Să stăm înaintea Domnului şi să-L rugăm pe El să ne înveţe când să vorbim şi când să tăcem.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

19 IULIE

DOMNUL, care m-a izbăvit din gheara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui Filistean. Şi Saul a zis lui David: Du-te, şi DOMNUL să fie cu tine.

1 Samuel 17.37

David niciodată nu s-a lăudat cu victoria obţinută asupra leului sau a ursului. Nici de data aceasta nu ar fi amintit-o dacă nu trebuia să arate temelia tare pe care se baza în lucrarea care îi stătea înainte. El a vrut să dovedească că nu merge în puterea lui proprie. A fost ceva asemănător cu răpirea lui Pavel în al treilea cer. Patrusprezece ani a fost ascuns acest lucru în inima lui Pavel şi niciodată nu s-ar fi ştiut de el dacă starea corintenilor nu ar fi cerut să li-l facă cunoscut.

De-ar fi această pildă o lecţie demnă de urmat şi pentru noi. Oh, cât de repede suntem gata să vorbim şi sa ridicăm faptele noastre sărăcăcioase în faţa altora! Carnea, firea veche este totdeauna înclinată să se mândrească şi să înalţe eul pentru orice lucrare. Este necesar să avem inimi pline de laudă către Tatăl şi Dumnezeul nostru. Pentru aceasta este nevoie de supunere, pentru a deosebi glasul credinţei şi cel al religiozităţii. Saul vorbea frumos parcă ar fi vrut să dea impresia unei nădăjduiri în Dumnezeu. Cuvintele lui; „Domnul să fie cu tine" erau o formulă fără putere, o înşiruire de cuvinte spuse la întâmplare.

În înţelesul obişnuit al cuvântului formalismul înseamnă; ţinerea, respectarea şi alipirea de forme; efectuarea de lucruri care închipuie ceva sau prin care se caută producerea de mişcări sau tulburări sufleteşti. Formalism înseamnă „umbra", înlocuirea materială a adevăratei închinăciuni în duh şi adevăr, precum şi înlocuirea lucrării Duhului Sfânt cu lucrările firii pământeşti; înseamnă înlocuirea credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Să ne ferim atât în vorbire cât şi în practică de FORMALISM.

Sursa AICI