Sunt
două momente cheie ce caracterizează misiunea lui Isus în Evanghelia
după Ioan. Unul este acela în care Mântuitorul se ridică şi spune: “Dacă
însetează cineva să vină la mine şi să bea”. Al doilea, cel în care
Fiului lui Dumnezeu proclamă: “Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii
sunt.”
Ambele momente sunt cuprinse pe undeva în simbologia Sărbătorii Corturilor, sărbătoare ce le aduce aminte evreilor de drumul prin deşert. Le aduce aminte mai precis de un lucru esenţial: ca Dumnezeu a fost tot timpul lânga ei, dându-le apa atât de necesară (amintită şi în Evanghelia de duminica trecută, cea a Samarinencei) şi indicându-le calea prin pustie.
Felul în care se desfăsoară Sărbătoarea pune în lumină aceste două elemente. În primul rând, preoţii mergeau la scăldători şi luau apă în vase mari. Apoi, mergând pe străzile Ierusalimului, o deşertau în stânga şi în dreapta, în semn de abundenţă şi de încredinţare în Providenţa Cerească. O vărsau fiindcă ştiau că o primesc din belşug şi că şi dacă aceasta s-ar sfârşi, Dumnezeu, aşa cum i-a ajutat în deşert, îi va ajuta oricând.
Intr-un al doilea moment, luminile se stingeau în tot oraşul, iar în faţa Templului se aprindeau focuri imense, pentru a simboliza felul în care Dumnezeu, prezent în Templu, le lumina calea, aşa cum a făcut-o şi odinioară.
Felul în care se desfăşura Sărbătoarea Corturilor ne ajută să întelegem mai bine evanghelia de astăzi. Isus, Fiul lui Dumnezeu, arată calea şi dăruieşte lumina.
Legat de aceasta, întâlnim în evanghelie două lucruri de extremă importanţă pentru noi. Unul, desprins din primele fraze ale pericopei de astăzi: ucenicii îl întreabă cine a păcătuit pentru ca omul din faţa lor să se nască orb. Ingusta noastră minte umană are doar câteva pârghii pe care le foloseşte pentru a înţelege realitatea. Cea mai întâlnită este aceea de cauză-efect. Pentru orice lucru trebuie să existe o cauză, o motivaţie. Isus îi conduce în schimb în largul misterului Providenţei divine. Si îi scoate din “cauză” pentru a-i înălţa înspre “finalitate”. Nu este important din ce cauză acesta este orb, ci cu ce scop: “Ca să se arate mărirea lui Dumnezeu”.
Atunci când suferim, mintea noastră trebuie la fel să iasă din căutarea unui vinovat şi să se deschidă în faţa lui Dumnezeu pentru a întelege planul Lui. Fratele Mihai din Prilog spunea: “Dacă oamenii ar cunoaşte valoarea suferinţei, şi-ar fura-o unii altora.”
Al doilea lucru extrem de important pentru noi este cuprins în pasajul următor. Isus îi unge ochii cu noroi făcut din pământ şi salivă ( şi aici nu putem să nu mergem cu gândul la momentul Creaţie în care omul este făcut din pământ şi din suflul lui Dumnezeu). Apoi îl trimite să se spele la Scăldătoarea Siloamului, adică a “celui trimis”. Omul capătă astfel dimensiunea sa împlinită, de trimis, pe urmele Fiului trimis în lume. Vindecarea noastră, scopul nostru, este de a ne descoperi misiunea în această lume; de a descoperi faptul că Dumnezeu ne trimite în lume cu un scop; că are un plan cu totul special cu fiecare dintre noi.
Întăriţi de Cuvântul Evangheliei să ne apropiem cu încredere de Isus, care în intimitatea rugăciunii, ne luminează şi ne arată calea noastră în această lume.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ambele momente sunt cuprinse pe undeva în simbologia Sărbătorii Corturilor, sărbătoare ce le aduce aminte evreilor de drumul prin deşert. Le aduce aminte mai precis de un lucru esenţial: ca Dumnezeu a fost tot timpul lânga ei, dându-le apa atât de necesară (amintită şi în Evanghelia de duminica trecută, cea a Samarinencei) şi indicându-le calea prin pustie.
Felul în care se desfăsoară Sărbătoarea pune în lumină aceste două elemente. În primul rând, preoţii mergeau la scăldători şi luau apă în vase mari. Apoi, mergând pe străzile Ierusalimului, o deşertau în stânga şi în dreapta, în semn de abundenţă şi de încredinţare în Providenţa Cerească. O vărsau fiindcă ştiau că o primesc din belşug şi că şi dacă aceasta s-ar sfârşi, Dumnezeu, aşa cum i-a ajutat în deşert, îi va ajuta oricând.
Intr-un al doilea moment, luminile se stingeau în tot oraşul, iar în faţa Templului se aprindeau focuri imense, pentru a simboliza felul în care Dumnezeu, prezent în Templu, le lumina calea, aşa cum a făcut-o şi odinioară.
Felul în care se desfăşura Sărbătoarea Corturilor ne ajută să întelegem mai bine evanghelia de astăzi. Isus, Fiul lui Dumnezeu, arată calea şi dăruieşte lumina.
Legat de aceasta, întâlnim în evanghelie două lucruri de extremă importanţă pentru noi. Unul, desprins din primele fraze ale pericopei de astăzi: ucenicii îl întreabă cine a păcătuit pentru ca omul din faţa lor să se nască orb. Ingusta noastră minte umană are doar câteva pârghii pe care le foloseşte pentru a înţelege realitatea. Cea mai întâlnită este aceea de cauză-efect. Pentru orice lucru trebuie să existe o cauză, o motivaţie. Isus îi conduce în schimb în largul misterului Providenţei divine. Si îi scoate din “cauză” pentru a-i înălţa înspre “finalitate”. Nu este important din ce cauză acesta este orb, ci cu ce scop: “Ca să se arate mărirea lui Dumnezeu”.
Atunci când suferim, mintea noastră trebuie la fel să iasă din căutarea unui vinovat şi să se deschidă în faţa lui Dumnezeu pentru a întelege planul Lui. Fratele Mihai din Prilog spunea: “Dacă oamenii ar cunoaşte valoarea suferinţei, şi-ar fura-o unii altora.”
Al doilea lucru extrem de important pentru noi este cuprins în pasajul următor. Isus îi unge ochii cu noroi făcut din pământ şi salivă ( şi aici nu putem să nu mergem cu gândul la momentul Creaţie în care omul este făcut din pământ şi din suflul lui Dumnezeu). Apoi îl trimite să se spele la Scăldătoarea Siloamului, adică a “celui trimis”. Omul capătă astfel dimensiunea sa împlinită, de trimis, pe urmele Fiului trimis în lume. Vindecarea noastră, scopul nostru, este de a ne descoperi misiunea în această lume; de a descoperi faptul că Dumnezeu ne trimite în lume cu un scop; că are un plan cu totul special cu fiecare dintre noi.
Întăriţi de Cuvântul Evangheliei să ne apropiem cu încredere de Isus, care în intimitatea rugăciunii, ne luminează şi ne arată calea noastră în această lume.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
