Se spune că era odată în
Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din
bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele
vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt
al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite
în cugetele acestora.
Iar faima-i peste mări și
țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a
vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă
și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă
a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste
bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și
celor buni și celor răi...
Și iată că într-o zi
înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la
ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără
pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce
doar Lui I se cuvine.
Iar îngerul, după ce dădu
o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din
jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră,
privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori
proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că
poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns
pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu
umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din
nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la
Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal
animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul
golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele
gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul
îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea
divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă
nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără
cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni
și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar
dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își
arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile
de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității...”
Mulțumit de cele aflate,
Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea
dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de
iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea
parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a
devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii,
invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele
noastre.
...Iar noi, locuitorii de
azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind
de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale
(ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria,
cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și
a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor
din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din
pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam,
unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!
Căci limba fiecărui popor
este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu
putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu
ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.
Cu atât mai mult în cazul
românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai
Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat
pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri
bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al
speranței de mai bine.
Iar ea, ca o adevărată
mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe
toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin
manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt
mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și
mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.
Tocmai de-aceea, călăuziți
fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric,
românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și
simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip
la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin
dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul
miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu
Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor
(pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza
unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă
(de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!
de
George PETROVAI
Raportul