luni, 14 iulie 2014
Domnul aruncă neobosit sămânţa Cuvântului său şi a iubirii sale
La rugăciunea ”Angelus” (13 iulie 2014), recitată împreună cu zeci de mii de credincioși duminică în Piața Sfântul Petru, Papa Francisc a spus:
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Evanghelia din această duminică (Mt 13,1-23) - în calendarul latin - ni-l arată pe Isus care predică pe ţărmul lacului Galileii şi pentru că o mare mulţime îl înconjoară, El urcă într-o barcă, se îndepărtează puţin de mal şi predică de acolo. Când vorbeşte poporului, Isus foloseşte multe parabole: un limbaj comprehensibil tuturor, cu imagini luate din natură şi din situaţiile vieţii zilnice.
Prima pe care o povesteşte este o introducere la toate parabolele: este aceea a semănătorului, care fără economie aruncă sămânţa sa pe orice tip de teren. Şi adevăratul protagonist al acestei parabole este tocmai sămânţa, care produce mai mult sau mai puţin rod în funcţie de terenul pe care a căzut. Primele trei terenuri sunt neproductive: pe marginea drumului sămânţa este mâncată de păsări; pe terenul pietros mugurii se usucă imediat pentru că n-au rădăcini; în mijlocul tufişurilor de spini este sufocată de spini. Al patrulea teren este terenul bun şi numai acolo sămânţa încolţeşte şi aduce rod.
În acest caz, Isus nu se limitează să prezinte parabola, o şi explică discipolilor săi. Sămânţa căzută pe drum indică pe cei care ascultă vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu dar n-o primesc; astfel vine Cel Rău şi o ia. De fapt, Cel Rău nu vrea ca sămânţa Evangheliei să încolţească în inima oamenilor. Aceasta este prima comparaţie. A doua este aceea a seminţei căzute pe pietre: ea reprezintă persoanele care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl primesc imediat, dar superficial, pentru că nu au rădăcini şi sunt nestatornice; şi când vin dificultăţile şi suferinţele, aceste persoane se dărâmă imediat. Al treilea caz este cel al seminţei căzute printre spini: Isus explică faptul că se referă la persoanele care ascultă cuvântul însă, din cauza grijilor lumeşti şi a seducţiei bogăţiei, este sufocat. În sfârşit, sămânţa căzută pe teren fertil reprezintă pe cei care ascultă cuvântul, îl primesc, îl păstrează şi îl înţeleg şi el aduce rod. Modelul perfect al acestui pământ bun este Fecioara Maria.
Această parabolă vorbeşte astăzi fiecăruia dintre noi, aşa cum vorbea ascultătorilor lui Isus în urmă cu două mii de ani. Ne aminteşte că noi suntem terenul unde Domnul aruncă neobosit sămânţa Cuvântului său şi a iubirii sale. Cu ce dispoziţii o primim? Şi putem să ne punem întrebarea: cum este inima noastră? Cu ce teren se aseamănă: cu un drum, cu loc pietros, cu un tufiş? Depinde de noi să devenim teren bun fără spini şi fără pietre, ci desţelenit şi cultivat cu grijă, pentru ca să poată aduce roade bune pentru noi şi pentru fraţii noştri.
Şi ne va face bine să nu uităm că şi noi suntem semănători. Dumnezeu seamănă seminţe bune, şi aici putem să ne punem întrebarea: ce tip de sămânţa iese din inima noastră şi din gura noastră? Cuvintele noastre pot să facă atâta bine şi chiar atâta rău; pot să vindece şi pot să rănească; pot să încurajeze şi pot să deprime. Amintiţi-vă: ceea ce contează nu e ceea ce intră, ci ceea ce iese din gură şi din inimă.
Sfânta Fecioară Maria să ne înveţe, cu exemplul său, să primim Cuvântul, să-l păstrăm şi să-l facem să rodească în noi şi în ceilalţi.
_______________
După Angelus
APEL
Adresez vouă tuturor un apel din inimă să continuaţi să vă rugaţi cu insistenţă pentru pace în Ţara Sfântă, în lumina evenimentelor tragice din ultimele zile. Încă am în memorie amintirea vie de la 8 iunie cu Patriarhul Bartolomeu, cu preşedintele Peres şi cu preşedintele Abbas, împreună cu care am invocat darul păcii şi am ascultat chemarea de a frânge spirala urii şi a violenţei. Cineva ar putea crede că această întâlnire a avut loc în zadar. În schimb nu! Rugăciunea ne ajută să nu ne lăsăm învinşi de rău, nici să ne resemnăm că violenţa şi ura au succes asupra dialogului şi a reconcilierii. Îndemn părţile interesate şi pe toţi cei care au responsabilităţi politice la nivel local şi internaţional să nu precupeţească rugăciunea şi să nu precupeţească niciun efort pentru a face să înceteze orice ostilitate şi să obţină pacea dorită pentru binele tuturor. Şi vă invit pe voi toţi să vă uniţi în rugăciune. În tăcere, toţi, să ne rugăm. (Rugăciune în tăcere). Acum, Doamne, ajută-ne Tu! Dă-ne Tu pacea, învaţă-ne Tu pacea, condu-ne Tu spre pace. Deschide ochii noştri şi inimile noastre şi dă-ne curajul de a spune: "să nu mai fie niciodată război!"; "cu războiul totul este distrus!". Revarsă în noi curajul de a face gesturi concrete pentru a construi pacea... Fă-ne disponibili de a asculta strigătul cetăţenilor noştri care ne cer să transformăm armele noastre în instrumente de pace, fricile noastre în încredere şi tensiunile noastre în iertare. Amin.
_______________
Iubiţi fraţi şi surori,
Vă salut pe toţi cordial, romani şi pelerini!
Astăzi este "Duminica mării". Îndrept gândul meu spre lucrători de pe mare, spre pescari şi spre familiile lor. Îndemn comunităţile creştine, îndeosebi cele de coastă, ca să fie atente şi sensibile faţă de ei. Îi invit pe capelanii şi pe voluntarii Apostolatului Mării să continue angajarea lor în îngrijirea pastorală a acestor fraţi şi surori. Pe toţi îi încredinţez, în special pe cei care se află în dificultăţi şi departe de casă, ocrotirii materne a Mariei, Steaua mării.
Mă unesc în rugăciune cu păstorii şi credincioşii care participă la pelerinajul Familiei Radio Maria la Jasna Góra, Czestochowa. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre şi vă binecuvântez din inimă.
Salut acum cu mare afect pe toţi fiii şi fiicele spirituale ale sfântului Camil de Lellis, de la cărui moarte se împlinesc mâine 400 de ani. Invit Familia camiliană, la apogeul acestui an jubiliar, să fie semn al Domnului Isus care, ca bun samaritean, se apleacă asupra rănilor trupului şi spiritului omenirii suferinde, vărsând peste ele untdelemnul consolării şi vinul speranţei. Vouă celor veniţi aici în Piaţa "Sfântul Petru", precum şi lucrătorilor sanitari care prestează serviciu în spitalele voastre şi casele de îngrijire, vă doresc să creşteţi tot mai mult în carisma de caritate, alimentată de contactul zilnic cu bolnavii. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Tuturor doresc duminică frumoasă şi poftă bună. La revedere!
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Evanghelia din această duminică (Mt 13,1-23) - în calendarul latin - ni-l arată pe Isus care predică pe ţărmul lacului Galileii şi pentru că o mare mulţime îl înconjoară, El urcă într-o barcă, se îndepărtează puţin de mal şi predică de acolo. Când vorbeşte poporului, Isus foloseşte multe parabole: un limbaj comprehensibil tuturor, cu imagini luate din natură şi din situaţiile vieţii zilnice.
Prima pe care o povesteşte este o introducere la toate parabolele: este aceea a semănătorului, care fără economie aruncă sămânţa sa pe orice tip de teren. Şi adevăratul protagonist al acestei parabole este tocmai sămânţa, care produce mai mult sau mai puţin rod în funcţie de terenul pe care a căzut. Primele trei terenuri sunt neproductive: pe marginea drumului sămânţa este mâncată de păsări; pe terenul pietros mugurii se usucă imediat pentru că n-au rădăcini; în mijlocul tufişurilor de spini este sufocată de spini. Al patrulea teren este terenul bun şi numai acolo sămânţa încolţeşte şi aduce rod.
În acest caz, Isus nu se limitează să prezinte parabola, o şi explică discipolilor săi. Sămânţa căzută pe drum indică pe cei care ascultă vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu dar n-o primesc; astfel vine Cel Rău şi o ia. De fapt, Cel Rău nu vrea ca sămânţa Evangheliei să încolţească în inima oamenilor. Aceasta este prima comparaţie. A doua este aceea a seminţei căzute pe pietre: ea reprezintă persoanele care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl primesc imediat, dar superficial, pentru că nu au rădăcini şi sunt nestatornice; şi când vin dificultăţile şi suferinţele, aceste persoane se dărâmă imediat. Al treilea caz este cel al seminţei căzute printre spini: Isus explică faptul că se referă la persoanele care ascultă cuvântul însă, din cauza grijilor lumeşti şi a seducţiei bogăţiei, este sufocat. În sfârşit, sămânţa căzută pe teren fertil reprezintă pe cei care ascultă cuvântul, îl primesc, îl păstrează şi îl înţeleg şi el aduce rod. Modelul perfect al acestui pământ bun este Fecioara Maria.
Această parabolă vorbeşte astăzi fiecăruia dintre noi, aşa cum vorbea ascultătorilor lui Isus în urmă cu două mii de ani. Ne aminteşte că noi suntem terenul unde Domnul aruncă neobosit sămânţa Cuvântului său şi a iubirii sale. Cu ce dispoziţii o primim? Şi putem să ne punem întrebarea: cum este inima noastră? Cu ce teren se aseamănă: cu un drum, cu loc pietros, cu un tufiş? Depinde de noi să devenim teren bun fără spini şi fără pietre, ci desţelenit şi cultivat cu grijă, pentru ca să poată aduce roade bune pentru noi şi pentru fraţii noştri.
Şi ne va face bine să nu uităm că şi noi suntem semănători. Dumnezeu seamănă seminţe bune, şi aici putem să ne punem întrebarea: ce tip de sămânţa iese din inima noastră şi din gura noastră? Cuvintele noastre pot să facă atâta bine şi chiar atâta rău; pot să vindece şi pot să rănească; pot să încurajeze şi pot să deprime. Amintiţi-vă: ceea ce contează nu e ceea ce intră, ci ceea ce iese din gură şi din inimă.
Sfânta Fecioară Maria să ne înveţe, cu exemplul său, să primim Cuvântul, să-l păstrăm şi să-l facem să rodească în noi şi în ceilalţi.
_______________
După Angelus
APEL
Adresez vouă tuturor un apel din inimă să continuaţi să vă rugaţi cu insistenţă pentru pace în Ţara Sfântă, în lumina evenimentelor tragice din ultimele zile. Încă am în memorie amintirea vie de la 8 iunie cu Patriarhul Bartolomeu, cu preşedintele Peres şi cu preşedintele Abbas, împreună cu care am invocat darul păcii şi am ascultat chemarea de a frânge spirala urii şi a violenţei. Cineva ar putea crede că această întâlnire a avut loc în zadar. În schimb nu! Rugăciunea ne ajută să nu ne lăsăm învinşi de rău, nici să ne resemnăm că violenţa şi ura au succes asupra dialogului şi a reconcilierii. Îndemn părţile interesate şi pe toţi cei care au responsabilităţi politice la nivel local şi internaţional să nu precupeţească rugăciunea şi să nu precupeţească niciun efort pentru a face să înceteze orice ostilitate şi să obţină pacea dorită pentru binele tuturor. Şi vă invit pe voi toţi să vă uniţi în rugăciune. În tăcere, toţi, să ne rugăm. (Rugăciune în tăcere). Acum, Doamne, ajută-ne Tu! Dă-ne Tu pacea, învaţă-ne Tu pacea, condu-ne Tu spre pace. Deschide ochii noştri şi inimile noastre şi dă-ne curajul de a spune: "să nu mai fie niciodată război!"; "cu războiul totul este distrus!". Revarsă în noi curajul de a face gesturi concrete pentru a construi pacea... Fă-ne disponibili de a asculta strigătul cetăţenilor noştri care ne cer să transformăm armele noastre în instrumente de pace, fricile noastre în încredere şi tensiunile noastre în iertare. Amin.
_______________
Iubiţi fraţi şi surori,
Vă salut pe toţi cordial, romani şi pelerini!
Astăzi este "Duminica mării". Îndrept gândul meu spre lucrători de pe mare, spre pescari şi spre familiile lor. Îndemn comunităţile creştine, îndeosebi cele de coastă, ca să fie atente şi sensibile faţă de ei. Îi invit pe capelanii şi pe voluntarii Apostolatului Mării să continue angajarea lor în îngrijirea pastorală a acestor fraţi şi surori. Pe toţi îi încredinţez, în special pe cei care se află în dificultăţi şi departe de casă, ocrotirii materne a Mariei, Steaua mării.
Mă unesc în rugăciune cu păstorii şi credincioşii care participă la pelerinajul Familiei Radio Maria la Jasna Góra, Czestochowa. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre şi vă binecuvântez din inimă.
Salut acum cu mare afect pe toţi fiii şi fiicele spirituale ale sfântului Camil de Lellis, de la cărui moarte se împlinesc mâine 400 de ani. Invit Familia camiliană, la apogeul acestui an jubiliar, să fie semn al Domnului Isus care, ca bun samaritean, se apleacă asupra rănilor trupului şi spiritului omenirii suferinde, vărsând peste ele untdelemnul consolării şi vinul speranţei. Vouă celor veniţi aici în Piaţa "Sfântul Petru", precum şi lucrătorilor sanitari care prestează serviciu în spitalele voastre şi casele de îngrijire, vă doresc să creşteţi tot mai mult în carisma de caritate, alimentată de contactul zilnic cu bolnavii. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Tuturor doresc duminică frumoasă şi poftă bună. La revedere!
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
duminică, 13 iulie 2014
Un băiat de 11 ani i-a scris Papei despre vocația sa, iar acesta i-a răspuns
Paul, un băiat de 11 ani din Udine, în urmă cu aproximativ două luni, i-a scris Papei Francisc pentru a-i spune despre vocația sa. În urmă cu câteva zile, surpriză: la domiciliu puștiului a ajuns un plic cu ștampila Vaticanului adresată lui. În plic era o scrisoare semnată de Mons. Peter Wells, în numele Papei Francisc.
Paul, entuziasmat, și-a sunat imediat bunica și pe cei doi prieteni preoți, Pr. Ernesto Zanni din parohia sa și pe Pr. Pierpaolo din Cussignacco, unde obișnuiește să dea o mână de ajutor și să fie ministrant în timpul Sfintelor Liturghii. Pentru copil, primirea acestei scrisori a fost o adevărată surpriză emoționantă. Toată lumea din familie știa că Paul i-a scris Papei, fără să știe în detaliu conținutul scrisorii sale, dar nimeni nu se aștepta să primească și un răspuns. În scrisoare copilul i-a mărturisit Sfântului Părinte intenția sa de a deveni preot înt-o bună zi, cerându-i Papei Francisc să-l amintească în rugăciunile sale.
În răspunsul primit de la Vatican scrie: "i-ai încredințat Papei Francisc slujirea de ministrant desfășurată în parohie cu mult entuziasm și dorința de a-ți înțelege vocația, cerându-i ajutorul rugăciunilor sale. Sanctitatea Sa îți mulțumește pentru sentimentele de afecțiune filială care au inspirat gestul tău și, în același timp, te asigură că te va pomeni în rugăciunile sale pentru ca angajamentul de a servi la masa altarului să facă să crească o prietenie adevărată și sinceră cu Domnul Isus și să te ajute să înțelegeți proiectul său de iubire pentru tine. Din toată inima îți trimit ție, familiei tale și tuturor celor dragi binecuvântare apostolică".
Traducere: ACC
Paul, entuziasmat, și-a sunat imediat bunica și pe cei doi prieteni preoți, Pr. Ernesto Zanni din parohia sa și pe Pr. Pierpaolo din Cussignacco, unde obișnuiește să dea o mână de ajutor și să fie ministrant în timpul Sfintelor Liturghii. Pentru copil, primirea acestei scrisori a fost o adevărată surpriză emoționantă. Toată lumea din familie știa că Paul i-a scris Papei, fără să știe în detaliu conținutul scrisorii sale, dar nimeni nu se aștepta să primească și un răspuns. În scrisoare copilul i-a mărturisit Sfântului Părinte intenția sa de a deveni preot înt-o bună zi, cerându-i Papei Francisc să-l amintească în rugăciunile sale.
În răspunsul primit de la Vatican scrie: "i-ai încredințat Papei Francisc slujirea de ministrant desfășurată în parohie cu mult entuziasm și dorința de a-ți înțelege vocația, cerându-i ajutorul rugăciunilor sale. Sanctitatea Sa îți mulțumește pentru sentimentele de afecțiune filială care au inspirat gestul tău și, în același timp, te asigură că te va pomeni în rugăciunile sale pentru ca angajamentul de a servi la masa altarului să facă să crească o prietenie adevărată și sinceră cu Domnul Isus și să te ajute să înțelegeți proiectul său de iubire pentru tine. Din toată inima îți trimit ție, familiei tale și tuturor celor dragi binecuvântare apostolică".
Traducere: ACC
Sursa:www.papaboys.org
sâmbătă, 12 iulie 2014
Pr. MATEI BOILĂ - "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot"
Este nepotul lui Iuliu Maniu, unul dintre foarte puţinii supravieţuitori care mai pot depune azi mărturie despre o perioadă frământată şi controversată a istoriei noastre şi despre demnitatea şi eroismul marelui nostru om politic.
A fost de două ori întemniţat, pentru că a participat la mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946 şi pentru faptul că, alături de fraţii săi, Ioan şi Elena Boilă, a scris un memoriu către Occident, pentru a arăta că românii nu doresc dictatura sovietică. După zece ani de temniţă grea, s-a căsătorit cu Maria Farcaş, o femeie de o bunătate şi o credinţă la fel de fierbinţi ca ale sale. La insistenţele bisericii greco-catolice, aflată în pragul desfiinţării, a acceptat să fie hirotonit preot, deschizându-şi sufletul şi casa tuturor celor care au căutat îndrumare spirituală. Azi, la 88 de ani, părintele Matei Boilă trăieşte retras, la marginea Clujului, în mijlocul unui câmp cu flori. Indiferent la curgerea timpului şi la faptul că familia lui a scris istorie, a rămas fidel bucuriei de-a şti că singura salvare posibilă e în Cer.
Unchiuţu` Maniu
- Părinte, numele dvs este strâns legat de cel al marelui nostru om politic, Iuliu Maniu. Ce legătură de rudenie aveţi cu el?
- Iuliu Maniu a fost tatăl crescător al mamei mele, fiindcă tatăl mamei mele a murit când mama avea un an. Maniu, care era, de fapt, fratele bunicii, a crescut-o pe mama mea. Era un fel de bunic al nostru, de care eram extrem de apropiaţi, deşi era destul de mult timp absent, plecat la Bucureşti cu treburi politice. Însă în vacanţă venea la noi, verile le petreceam împreună, la moşia de la Bădăcin. Noi îi ziceam Unchiuţu. Între noi s-a creat o legătură dincolo de orice fel de întâmplări propriu-zise. El s-a ocupat foarte mult să ne dea o educaţie.
- Ce vârstă aveaţi când Maniu îşi trăia ultimii ani?
- Aveam cam 19, 20 de ani, când România s-a prăbuşit sub influenţa bolşevică, şi eram foarte implicat şi foarte conştient de ce se întâmplă în ţară. Să vă povestesc o întâmplare. La un an după instalarea regimului comunist, venit la noi pe tancurile sovietice, în 1946, la începutul anului, a avut loc Conferinţa de la Moscova, unde s-a stabilit că în România se vor face alegeri libere, că ţara noastră va avea independenţă şi suveranitate. Ba chiar s-a propus intrarea în guvern a doi membri din partea ţărăniştilor şi a liberalilor pentru a arbitra, chipurile, corectitudinea alegerilor. La Conferinţa de la Moscova, au participat din partea englezilor Clerk, din partea americanilor Harriman, iar din partea ruşilor Vâşinski. Corneliu Coposu era atunci secretarul lui Maniu. El mi-a povestit că, atunci când au venit de la Moscova să aplice hotărârea în ţară, a vorbit personal cu Clerk, diplomatul englez. Clerk, care era un tip mai bonom şi mai slobod la gură, i-a povestit cum, venind cu avionul cu Harriman şi cu Vâşinski de la Moscova la Bucureşti, în timp ce beau vodcă şi erau bine dispuşi, l-a întrebat pe Vâşinski cam cât estimează să obţină la viitoarele alegeri. "Cu toate presiunile pe care o să le facem, vom lua undeva pe la 12 la sută", a răspuns. "Şi cum o să admiteţi asta?", a întrebat Clerk. "Păi, ce, a răspuns Vâşinski, credeţi că de aia am făcut noi revoluţia, ca să lăsăm un popor de imbecili să stabilească cursul lucrurilor? Alegerile vor fi aşa cum trebuie!". Maniu a adresat atunci un memoriu lui Stetinius, care era ministrul de externe american, în care i-a arătat cât de samavolnic se poartă ruşii şi în care i-a spus că el are influenţa şi forţa de a câştiga alegerile cinstit, cu oamenii de care dispune, dar că nu se poate opune regimului comunist. Cerea să i se garanteze neutralizarea intervenţiei ruseşti în alegeri. Dar Stetinius i-a răspuns că nu se poate, să se descurce cum ştie.
- Şi Maniu cum a reacţionat?
- După ce a stat mult de vorbă şi cu Harriman, şi cu Clerk, Maniu a venit la Cluj să ne vadă, a trimis vorbă să ne strângem toţi în casa lui Romul Boilă, pe Băilor numărul unu. Urma să se întâlnească cu tata şi cu Ionel Pop, unchiul meu. Eram şi eu prezent. Tata a întrebat: "Unchiuţule, să stea şi Matei aici?" Şi Maniu a răspuns: "Da! Lasă-l să stea, trebuie să înveţe de pe acum ce înseamnă discreţia şi discuţiile importante". Doamne, m-am bucurat grozav să aud asta. Ce a urmat s-a întipărit în sufletul meu pentru totdeauna. Întâi a vorbit unchiul meu, Ionel Pop. A zis: "Unchiuţule, noi aşa ne-am bucurat că vor fi alegeri libere, dar de când ai venit, eşti foarte trist. Ce-i cu tine?". Maniu s-a uitat la el şi a spus: "Nu vor fi alegeri libere, americanii şi englezii ne-au sacrificat pe mulţi ani de acum încolo ruşilor. Alegerile sunt de formă, nu vor interveni ca să oprească hoţia." Ionel Pop a zis: "Atunci de ce să ne mai băgăm noi în alegerile astea? De ce să luptăm degeaba, să ajungem la puşcărie, dacă ştim dinainte?". Atunci Maniu s-a uitat la el, parcă văd şi acum ochii lui trişti, şi a zis: "Şi voi îmi faceţi greutate? Eu ştiu că voi muri la zid sau în închisoare, dar poate unul din voi, mai tineri, va ajunge ziua libertăţii. Nu pot face altceva pentru poporul meu decât să-l ajut să treacă cu demnitate peste acest moment istoric. Trebuie să se ştie mai târziu că aceste alegeri au fost furate, că poporul român n-a fost un popor de laşi, că românii nu de bunăvoie au acceptat acest lucru. Această demnitate va fi cheia de boltă a renaşterii poporului român spre libertate". Sunt revoltat că istoricii români pervertesc adevărul, spunând că Maniu a fost înşelat, că s-a lăsat amăgit de un posibil ajutor al americanilor şi de aceea s-a angajat în lupta împotriva comunismului. Nici vorbă, domnilor! Maniu s-a sacrificat pentru demnitatea şi pentru onoarea poporului român. Când eu ştiu chestia asta, când l-am auzit cu urechile mele şi l-am văzut cu ochii mei, cum să înghit eu toate porcăriile care se spun despre ce a fost atunci?
- Maniu a fost acuzat şi de faptul că a organizat în secret rezistenţa română în munţi.
- Bărbuş, care era unul din conducătorii tineretului ţărănist de atunci, mi-a povestit cum au venit la casa noastră şi s-au întâlnit cu Maniu. I-a spus: "Domnule preşedinte, toată ţara e cu dvs, niciodată n-aţi avut popularitate atât de mare, putem organiza fiecare an de facultate, fiecare sat, fiecare judeţ, ca să vă facem campanie electorală". Dar Maniu s-a uitat la ei şi a zis: "Dragii mei, vă mulţumesc şi sunt foarte bucuros că sunteţi dispuşi la acest lucru, dar să ştiţi că am fost sacrificaţi de occidentali şi vom trăi ani de zile sub teroarea comunistă. Dacă veţi face acest lucru, veţi oferi liste de nume partidului pentru arestări. Eu vreau ca voi să apucaţi ziua libertăţii, pentru că fiecare român va fi atunci un bulgăre de aur. Lăsaţi-mă pe mine, cu garnitura mea, să ne vedem de drum". Vedeţi, dimpotrivă, el le-a spus tuturor să stea liniştiţi.
- Era căsătorit Maniu?
- Nu, a fost mai tot timpul singur. Era într-un anumit fel foarte dedicat cauzelor patriotice. Şi vă mai mărturisesc ceva: în tinereţile lui, a avut o dragoste mare, a iubit o farmacistă, care era unguroaică. El, angajat politic în lupta pentru unire, n-a putut să se căsătorească cu ea. Greu de spus ce s-a întâmplat mai departe. Era prin constituţia şi natura lui foarte fidel. Fidel cu totul. Nu l-am mai văzut după aceea cu nimeni.
- Aţi mai apucat să-l întâlniţi pe Maniu înainte de moarte?
- L-am revăzut doar de două, trei ori, la Bucureşti, între două arestări de-ale mele. În 1947, comuniştii i-au înscenat o fugă din ţară şi l-au închis şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în 1953, la Sighet. Eu eram în puşcărie când am aflat vestea. A fost cumplit. Dar mai cumplit decât asta a fost să asistăm la prăbuşirea unei întregi societăţi şi a unei întregi elite româneşti, de un eroism extraordinar, care a fost rasă de pe faţa pământului.
"Tu eşti al lui Hristos!"
- Părinte, eraţi de la vârsta adolescenţei un credincios fervent?
- Sub influenţa mamei, fata Elenei Maniu, sora lui Iuliu, am trăit de pe la 12, 13 ani cu sfintele taine, într-o atmosferă foarte religioasă. Însă tata nu era deloc practicant. Pe mine, deşi copil, mă chinuia mult gândul ăsta. Atunci am hotărât să mă rog, să fac o novenă la Maica Domnului, pentru tata. Ei bine, a noua zi de novenă, tata a intrat în casă şi i-a zis mamei: "Clariţa, ştii tu de unde viu eu acum?". "De unde?". "Am fost şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit". Doamne, ce bucurie extraordinară a fost pe mine. Maica Domnului chiar mă auzise. La vârsta adolescenţei am trecut însă printr-o criză religioasă. Exact în miezul luptelor politice, am renunţat să mai merg la Liturghie.
- Şi ce v-a întors la credinţa în Dumnezeu?
- O întâmplare din timpul arestării mele. Eram la Jilava, într-un octombrie târziu, rece. La un moment dat, s-a deschis uşa şi a fost împins în mijlocul nostru un bărbat dezbrăcat în izmene şi maiou. Era Monseniorul Ghika. M-am repezit la el şi am organizat, printre deţinuţi, îmbrăcarea lui, fiindcă noi eram acolo în aşteptarea procesului şi aveam cu noi hainele de acasă. Unul a adus un pantalon, altul o pereche de ciorapi. Eu aveam atunci un pulover alb, mare, din lână foarte bună şi caldă. Cu greu l-a acceptat, aproape i-am poruncit să îl ia. Şi-apoi m-am grăbit să-l întreb: "Monseniore, când vom fi liberi?". În momentul ăla s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de blânzi, atât de buni şi de miraţi, că imediat mi-am dat seama ce prostie am spus. Cum puteam eu să-l întreb aşa ceva pe omul cel mai liber pe care îl întâlnisem vreodată? Pentru el nu existau ziduri de niciun fel. Am zis repede: "Vai, mă iertaţi, ce prostie spun". Dar el mi-a zis: "Nu, dragă, fii liniştit, şi voi veţi fi liberi!". Am înţeles că libertatea lui extraordinară venea din credinţa lui fără margini. A ridicat apoi mâna să mă binecuvânteze, dar eu, cu prostia tinereţii, am spus: "Monseniore, nu se cuvine să mă binecuvântaţi, că eu nu fac parte din biserică acum". Şi atunci s-a uitat la mine cu o privire care mi-a schimbat viaţa şi a zis: "Eu ştiu mai bine decât tine, tu eşti al lui Hristos!". M-a binecuvântat şi am simţit că m-am întors acasă. A fost ceva ce nu se poate povesti. (părintelui i-au dat lacrimile)
- Ce impresie v-a făcut Monseniorul? I-aţi putea face un portret?
- Niciodată n-am văzut un om mai bucuros când se ruga. Am stat în celulă cu mulţi episcopi de-ai noştri, oameni foarte cumsecade, la care, dacă mergeai să-i întrebi ceva şi-i tulburai din rugăciune, îţi spuneau: "Lăsaţi-mă, fiţi bun, acum aş vrea să mă rog". Asta nu s-a întâmplat niciodată cu Monseniorul Ghika, cât am stat eu cu el, o lună de zile. Avea marea plăcere de a contempla, de a sta în linişte şi rugăciune, chiar şi cu 270 de oameni mereu pe capul lui, dar niciodată n-a zis: "Lăsaţi-mă un pic". Era mereu la dispoziţia noastră, gata să ne dea un sfat, să ne înveţe câte ceva, să spovedească pe cineva. Şi era un om extraordinar de cult. Când m-am eliberat de acolo, m-am dus la Ochiuri, la o schelă petrolieră, unde lucram ca sondor şi aveam domiciliu obligatoriu. Acolo l-am reîntâlnit pe fratele meu. Primul lucru pe care i l-am zis când ne-am îmbrăţişat a fost: "Ştii cu cine m-am întâlnit în închisoare?". "Ştiu, a zis el, cu Monseniorul Ghika". "Păi de unde ştii? Că n-a ieşit nimeni de la noi". "Pentru că noi ne-am rugat să te întâlneşti cu el".
- Ştim că una din marile bucurii ale destinului dvs. a fost întâlnirea cu doamna Maria Boilă, de care v-aţi legat pentru totdeauna viaţa.
- Maria venea dintr-o familie foarte credincioasă, era absolventă de şcoală confesională şi mergea în fiecare duminică la capelă. Când am cunoscut-o, am ştiut că ea poate să-mi fie alături toată viaţa. Nu pentru că era frumoasă, la locul ei şi pentru că eram îndrăgostit, ci pentru că era cineva care credea în Dumnezeu ca şi mine, cu aceeaşi tărie. Sigur, e o înşelătorie să faci ceva, dacă nu există dragoste. E nevoie de dragoste, ca să ai pe ce să te sfinţeşti. Dar dincolo de dragoste, trebuie să trăieşti căsătoria ca pe o taină, ca pe o uniune în faţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta e singurul lucru constant. Toate celelalte, inclusiv dragostea, sunt trecătoare. Dumnezeu m-a binecuvântat cu această iubire, dar îmi place să spun că Dumnezeu îi ajută pe cei buni. Avem patru copii şi şase nepoţi, care ne fac fericiţi.
"Important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu"
- Aţi scris o carte, "Graţii luminând", exact despre experienţa puşcăriei comuniste, în care mărturiseaţi că nu vă puteţi explica cum s-a întâmplat, dar aţi rămas numai cu amintiri luminoase din închisoare.
- Bineînţeles că era suferinţă, să stai singur în frig, în foame, să fii bătut, dar important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu. Dincolo de suferinţă, erau acele momente de bucurie nemaiîntâlnită, când îmi dădeam seama că Iisus e cu mine. Anchetatorii mei au vrut să mă silească să mărturisesc, dându-mi suferinţa singurătăţii în celulă, care era cumplită. Mulţi cedau după o lună, două, de unii singuri. Dar eu am văzut că vor să mă chinuiască cu asta şi să mă şantajeze cu singurătatea, şi într-o zi, când m-a chemat la anchetă, anchetatorul n-a mai rezistat, a întrebat: "Ascultă, tu cu cine eşti în celulă?". Şi atunci i-am zis: "Vai, tocmai vreau să vă rog ceva". Şi dintr-o dată s-a luminat la faţă. "Vă rog foarte mult, eu sunt singur, vă rog să nu mai puneţi pe nimeni la mine". S-a enervat şi a început să urle, "Minţi, mincinosule!". Dar eu i-am zis: "Nu-mi place, că-mi puneţi turnători sau oameni de proastă calitate. Şi de altfel, eu nu sunt singur". "Păi, cum nu eşti singur?". "Eu sunt cu Dumnezeu".
- Majoritatea celor care au supravieţuit puşcăriilor comuniste au dovedit, mai târziu, o credinţă extraordinar de fierbinte.
- Abia târziu, după ce am fost arestat, am înţeles un lucru fundamental: că marea prăbuşire a ţării n-a fost nici cea politică, nici cea economică, ci cea religioasă, spirituală. Comunismul, spre deosebire de celelalte dictaturi de care a avut parte România în trecut, a atacat la fondul credinţei, era totalitar, voia să se instituie el însuşi într-un soi de religie. Stalin nu se temea de nimeni, decât de Papa. Dar când mi-am dat seama de asta şi am înţeles că singura salvare posibilă e Sus, am biruit lumea. Am ştiut că nu mai lupt pentru mine, că lupt pentru Hristos. Toţi cei care au supravieţuit nemutilaţi sufleteşte au supravieţuit pentru că au găsit în sufletul lor prezenţa lui Hristos. Să vă povestesc o întâmplare. În 1957, de Paşti, eram la Jilava, în celulele 9-12, 272 de inşi, cu episcopul Iuliu Hirţea. Un om extraordinar, dar bolnav de tbc şi fricos, dacă ar fi fost băgat la Neagra, la izolare, ar fi murit. I-am spus: "Monseniore, de Paşti, să ne predicaţi timp de 40 de zile". "Vai de mine, Mateiuţă, zice, dar nu-i voie, că ne prinde şi ne bagă la carceră". Zic: "Nu, nu, că stau eu de pază la crăpături". Şi şi-a învins frica, închipuiţi-vă, 40 de zile a predicat, ridicat sus pe un pat, şi toţi ne strângeam în jurul lui şi ascultam. Din 272 de oameni, 270 s-au spovedit înainte de Paşti, numai un evreu şi încă unul n-au făcut-o, şi erau acolo toate categoriile sociale de oameni. Iar în ziua de Paşti, a făcut rost de puţin vin şi puţină pâine şi a făcut Sfânta Liturghie în mijlocul nostru. A fost ceva absolut extraordinar, o liturghie cum afară, în libertate, nu am trăit niciodată. Niciodată la o liturghie n-am fost mai fericit ca acolo. Simţeam cum ne uneşte Hristos pe toţi cei 270.
- Atunci aţi descoperit adevărata putere a rugăciunii?
- Pe mine, rugăciunea m-a scăpat. Am făcut zece ani de închisoare, am trăit perioade grele, am stat câte opt luni singur în celulă, înfometat, dar totuşi am scăpat de marile torturi, am scăpat de Piteşti, de pildă, unde se făcea reeducarea. Ştiam de la oameni cu care mă întâlnisem în puşcărie ce s-a întâmplat la Piteşti şi ştiam că eu la aşa ceva nu pot să rezist, fiindcă sunt slab. Mulţi au intrat în puşcărie zicând că rezistă orice ar fi. Şi au cedat imediat. Eu am avut de la bunul Dumnezeu dată umilinţa. Şi cum am intrat în puşcărie, în genunchi m-am rugat la Maica Domnului. Am zis: "Maică, eu ştiu că sunt slab, că puterea lor de tortură e infinită faţă de puterile mele de rezistenţă, te rog, Maică, dă-mi numai atât cât pot duce, cât pot rezista". Această rugăciune m-a salvat. A venit din umilinţă, din viclenie aproape, că ştiam că nu rezist mult. Am trecut prin patru anchete grele, eram cel mai vizat să intru la malaxor, fiindcă eram student la Drept, eram greco-catolic, blăjean şi ţărănist, totuşi Maica Domnului m-a scăpat de bătaie. Prezenţa Maicii Domnului sau a lui Hristos în inimă e o putere extraordinară.
- Cum o simţiţi, părinte?
- Aşa cum o simţiţi şi dvs. Nu există om să nu se întâlnească cu Hristos! Doar că atunci când îl întâlneşti trebuie să cazi în genunchi cu umilinţă. Cea mai mare piedică în calea mântuirii noastre e orgoliul nostru prostesc şi faptul că nu suntem în stare să înţelegem că distanţa dintre noi şi Dumnezeu e infinită şi nu se poate trece cu ajutorul minţii noastre. De ce credeţi că Isus Hristos s-a descoperit prima dată unei femei, nu unui bărbat? Pentru că femeile nu pun raţiunea înainte, ele n-au atâtea prejudecăţi şi simt mai uşor dragostea lui Isus pentru noi, care e imensă. Fiecare zi e o luptă grea ca să rămâi cu Hristos. Credinţa nu e ceva câştigat pentru totdeauna, e mereu un efort să crezi în ceva infinit de departe de mintea ta. Dar e şi foarte multă bucurie. Noi suntem creaţi pentru fericirea totală.
- Credeţi?
- Absolut. Un sfânt a avut o viziune: pe un taler era suferinţa întregii omeniri, de când a existat şi până acum, iar pe celălalt era bucuria unui singur suflet mântuit. Ei bine, talerul acesta era mai greu. Noi încă nu putem avea bucuria aceea absolută, vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu. Dar începutul fericirii e bucuria, cea care ni s-a dat odată cu bucuria din sufletul Mariei: "Bucură-te, Marie!". E o bucurie extraordinară, bucuria certitudinii fericirii eterne, pe care numai credinţa ţi-o poate da. Doar că bucuria asta merge alături şi cu suferinţa de fiecare clipă.
- Iar suferinţa e tot mai multă... Părinte, în încheiere, aş vrea să vă întreb: mai vedeţi vreo rezolvare pentru criza spirituală care a lovit omenirea?
- Nu e prima oară în istorie când lumea e zguduită de astfel de crize. E firesc, natura noastră umană trage spre pământ, trupul nostru are în el gravitaţia. Dar tot în noi avem şi înălţimile. Singura noastră salvare posibilă e credinţa în Dumnezeu. Cel care crede în El, chiar dacă moare, rămâne viu. Trebuie să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu şi să trăim viaţa ca pe un miracol perpetuu. Pentru că asta şi e viaţa, un miracol. Nu vedeţi că oricâte explicaţii ar găsi oamenii de ştiinţă pentru existenţă, în spatele lor se deschid alte şi alte întrebări? Ştiinţa poate merge aşa la infinit. Mult mai înţelept ar fi să luăm aminte la vorbele unui cioban, pe care sora mea, Nena, l-a întâlnit o dată pe munte. L-a întrebat: "Ei, bade, tu crezi în Dumnezeu?". "Sigur, doară cum?". "Şi cine e Dumnezeu, bade?". "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot".
A fost de două ori întemniţat, pentru că a participat la mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946 şi pentru faptul că, alături de fraţii săi, Ioan şi Elena Boilă, a scris un memoriu către Occident, pentru a arăta că românii nu doresc dictatura sovietică. După zece ani de temniţă grea, s-a căsătorit cu Maria Farcaş, o femeie de o bunătate şi o credinţă la fel de fierbinţi ca ale sale. La insistenţele bisericii greco-catolice, aflată în pragul desfiinţării, a acceptat să fie hirotonit preot, deschizându-şi sufletul şi casa tuturor celor care au căutat îndrumare spirituală. Azi, la 88 de ani, părintele Matei Boilă trăieşte retras, la marginea Clujului, în mijlocul unui câmp cu flori. Indiferent la curgerea timpului şi la faptul că familia lui a scris istorie, a rămas fidel bucuriei de-a şti că singura salvare posibilă e în Cer.
Unchiuţu` Maniu
- Părinte, numele dvs este strâns legat de cel al marelui nostru om politic, Iuliu Maniu. Ce legătură de rudenie aveţi cu el?
- Iuliu Maniu a fost tatăl crescător al mamei mele, fiindcă tatăl mamei mele a murit când mama avea un an. Maniu, care era, de fapt, fratele bunicii, a crescut-o pe mama mea. Era un fel de bunic al nostru, de care eram extrem de apropiaţi, deşi era destul de mult timp absent, plecat la Bucureşti cu treburi politice. Însă în vacanţă venea la noi, verile le petreceam împreună, la moşia de la Bădăcin. Noi îi ziceam Unchiuţu. Între noi s-a creat o legătură dincolo de orice fel de întâmplări propriu-zise. El s-a ocupat foarte mult să ne dea o educaţie.
- Ce vârstă aveaţi când Maniu îşi trăia ultimii ani?
- Aveam cam 19, 20 de ani, când România s-a prăbuşit sub influenţa bolşevică, şi eram foarte implicat şi foarte conştient de ce se întâmplă în ţară. Să vă povestesc o întâmplare. La un an după instalarea regimului comunist, venit la noi pe tancurile sovietice, în 1946, la începutul anului, a avut loc Conferinţa de la Moscova, unde s-a stabilit că în România se vor face alegeri libere, că ţara noastră va avea independenţă şi suveranitate. Ba chiar s-a propus intrarea în guvern a doi membri din partea ţărăniştilor şi a liberalilor pentru a arbitra, chipurile, corectitudinea alegerilor. La Conferinţa de la Moscova, au participat din partea englezilor Clerk, din partea americanilor Harriman, iar din partea ruşilor Vâşinski. Corneliu Coposu era atunci secretarul lui Maniu. El mi-a povestit că, atunci când au venit de la Moscova să aplice hotărârea în ţară, a vorbit personal cu Clerk, diplomatul englez. Clerk, care era un tip mai bonom şi mai slobod la gură, i-a povestit cum, venind cu avionul cu Harriman şi cu Vâşinski de la Moscova la Bucureşti, în timp ce beau vodcă şi erau bine dispuşi, l-a întrebat pe Vâşinski cam cât estimează să obţină la viitoarele alegeri. "Cu toate presiunile pe care o să le facem, vom lua undeva pe la 12 la sută", a răspuns. "Şi cum o să admiteţi asta?", a întrebat Clerk. "Păi, ce, a răspuns Vâşinski, credeţi că de aia am făcut noi revoluţia, ca să lăsăm un popor de imbecili să stabilească cursul lucrurilor? Alegerile vor fi aşa cum trebuie!". Maniu a adresat atunci un memoriu lui Stetinius, care era ministrul de externe american, în care i-a arătat cât de samavolnic se poartă ruşii şi în care i-a spus că el are influenţa şi forţa de a câştiga alegerile cinstit, cu oamenii de care dispune, dar că nu se poate opune regimului comunist. Cerea să i se garanteze neutralizarea intervenţiei ruseşti în alegeri. Dar Stetinius i-a răspuns că nu se poate, să se descurce cum ştie.
- Şi Maniu cum a reacţionat?
- După ce a stat mult de vorbă şi cu Harriman, şi cu Clerk, Maniu a venit la Cluj să ne vadă, a trimis vorbă să ne strângem toţi în casa lui Romul Boilă, pe Băilor numărul unu. Urma să se întâlnească cu tata şi cu Ionel Pop, unchiul meu. Eram şi eu prezent. Tata a întrebat: "Unchiuţule, să stea şi Matei aici?" Şi Maniu a răspuns: "Da! Lasă-l să stea, trebuie să înveţe de pe acum ce înseamnă discreţia şi discuţiile importante". Doamne, m-am bucurat grozav să aud asta. Ce a urmat s-a întipărit în sufletul meu pentru totdeauna. Întâi a vorbit unchiul meu, Ionel Pop. A zis: "Unchiuţule, noi aşa ne-am bucurat că vor fi alegeri libere, dar de când ai venit, eşti foarte trist. Ce-i cu tine?". Maniu s-a uitat la el şi a spus: "Nu vor fi alegeri libere, americanii şi englezii ne-au sacrificat pe mulţi ani de acum încolo ruşilor. Alegerile sunt de formă, nu vor interveni ca să oprească hoţia." Ionel Pop a zis: "Atunci de ce să ne mai băgăm noi în alegerile astea? De ce să luptăm degeaba, să ajungem la puşcărie, dacă ştim dinainte?". Atunci Maniu s-a uitat la el, parcă văd şi acum ochii lui trişti, şi a zis: "Şi voi îmi faceţi greutate? Eu ştiu că voi muri la zid sau în închisoare, dar poate unul din voi, mai tineri, va ajunge ziua libertăţii. Nu pot face altceva pentru poporul meu decât să-l ajut să treacă cu demnitate peste acest moment istoric. Trebuie să se ştie mai târziu că aceste alegeri au fost furate, că poporul român n-a fost un popor de laşi, că românii nu de bunăvoie au acceptat acest lucru. Această demnitate va fi cheia de boltă a renaşterii poporului român spre libertate". Sunt revoltat că istoricii români pervertesc adevărul, spunând că Maniu a fost înşelat, că s-a lăsat amăgit de un posibil ajutor al americanilor şi de aceea s-a angajat în lupta împotriva comunismului. Nici vorbă, domnilor! Maniu s-a sacrificat pentru demnitatea şi pentru onoarea poporului român. Când eu ştiu chestia asta, când l-am auzit cu urechile mele şi l-am văzut cu ochii mei, cum să înghit eu toate porcăriile care se spun despre ce a fost atunci?
- Maniu a fost acuzat şi de faptul că a organizat în secret rezistenţa română în munţi.
- Bărbuş, care era unul din conducătorii tineretului ţărănist de atunci, mi-a povestit cum au venit la casa noastră şi s-au întâlnit cu Maniu. I-a spus: "Domnule preşedinte, toată ţara e cu dvs, niciodată n-aţi avut popularitate atât de mare, putem organiza fiecare an de facultate, fiecare sat, fiecare judeţ, ca să vă facem campanie electorală". Dar Maniu s-a uitat la ei şi a zis: "Dragii mei, vă mulţumesc şi sunt foarte bucuros că sunteţi dispuşi la acest lucru, dar să ştiţi că am fost sacrificaţi de occidentali şi vom trăi ani de zile sub teroarea comunistă. Dacă veţi face acest lucru, veţi oferi liste de nume partidului pentru arestări. Eu vreau ca voi să apucaţi ziua libertăţii, pentru că fiecare român va fi atunci un bulgăre de aur. Lăsaţi-mă pe mine, cu garnitura mea, să ne vedem de drum". Vedeţi, dimpotrivă, el le-a spus tuturor să stea liniştiţi.
- Era căsătorit Maniu?
- Nu, a fost mai tot timpul singur. Era într-un anumit fel foarte dedicat cauzelor patriotice. Şi vă mai mărturisesc ceva: în tinereţile lui, a avut o dragoste mare, a iubit o farmacistă, care era unguroaică. El, angajat politic în lupta pentru unire, n-a putut să se căsătorească cu ea. Greu de spus ce s-a întâmplat mai departe. Era prin constituţia şi natura lui foarte fidel. Fidel cu totul. Nu l-am mai văzut după aceea cu nimeni.
- Aţi mai apucat să-l întâlniţi pe Maniu înainte de moarte?
- L-am revăzut doar de două, trei ori, la Bucureşti, între două arestări de-ale mele. În 1947, comuniştii i-au înscenat o fugă din ţară şi l-au închis şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în 1953, la Sighet. Eu eram în puşcărie când am aflat vestea. A fost cumplit. Dar mai cumplit decât asta a fost să asistăm la prăbuşirea unei întregi societăţi şi a unei întregi elite româneşti, de un eroism extraordinar, care a fost rasă de pe faţa pământului.
"Tu eşti al lui Hristos!"
- Părinte, eraţi de la vârsta adolescenţei un credincios fervent?
- Sub influenţa mamei, fata Elenei Maniu, sora lui Iuliu, am trăit de pe la 12, 13 ani cu sfintele taine, într-o atmosferă foarte religioasă. Însă tata nu era deloc practicant. Pe mine, deşi copil, mă chinuia mult gândul ăsta. Atunci am hotărât să mă rog, să fac o novenă la Maica Domnului, pentru tata. Ei bine, a noua zi de novenă, tata a intrat în casă şi i-a zis mamei: "Clariţa, ştii tu de unde viu eu acum?". "De unde?". "Am fost şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit". Doamne, ce bucurie extraordinară a fost pe mine. Maica Domnului chiar mă auzise. La vârsta adolescenţei am trecut însă printr-o criză religioasă. Exact în miezul luptelor politice, am renunţat să mai merg la Liturghie.
- Şi ce v-a întors la credinţa în Dumnezeu?
- O întâmplare din timpul arestării mele. Eram la Jilava, într-un octombrie târziu, rece. La un moment dat, s-a deschis uşa şi a fost împins în mijlocul nostru un bărbat dezbrăcat în izmene şi maiou. Era Monseniorul Ghika. M-am repezit la el şi am organizat, printre deţinuţi, îmbrăcarea lui, fiindcă noi eram acolo în aşteptarea procesului şi aveam cu noi hainele de acasă. Unul a adus un pantalon, altul o pereche de ciorapi. Eu aveam atunci un pulover alb, mare, din lână foarte bună şi caldă. Cu greu l-a acceptat, aproape i-am poruncit să îl ia. Şi-apoi m-am grăbit să-l întreb: "Monseniore, când vom fi liberi?". În momentul ăla s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de blânzi, atât de buni şi de miraţi, că imediat mi-am dat seama ce prostie am spus. Cum puteam eu să-l întreb aşa ceva pe omul cel mai liber pe care îl întâlnisem vreodată? Pentru el nu existau ziduri de niciun fel. Am zis repede: "Vai, mă iertaţi, ce prostie spun". Dar el mi-a zis: "Nu, dragă, fii liniştit, şi voi veţi fi liberi!". Am înţeles că libertatea lui extraordinară venea din credinţa lui fără margini. A ridicat apoi mâna să mă binecuvânteze, dar eu, cu prostia tinereţii, am spus: "Monseniore, nu se cuvine să mă binecuvântaţi, că eu nu fac parte din biserică acum". Şi atunci s-a uitat la mine cu o privire care mi-a schimbat viaţa şi a zis: "Eu ştiu mai bine decât tine, tu eşti al lui Hristos!". M-a binecuvântat şi am simţit că m-am întors acasă. A fost ceva ce nu se poate povesti. (părintelui i-au dat lacrimile)
- Ce impresie v-a făcut Monseniorul? I-aţi putea face un portret?
- Niciodată n-am văzut un om mai bucuros când se ruga. Am stat în celulă cu mulţi episcopi de-ai noştri, oameni foarte cumsecade, la care, dacă mergeai să-i întrebi ceva şi-i tulburai din rugăciune, îţi spuneau: "Lăsaţi-mă, fiţi bun, acum aş vrea să mă rog". Asta nu s-a întâmplat niciodată cu Monseniorul Ghika, cât am stat eu cu el, o lună de zile. Avea marea plăcere de a contempla, de a sta în linişte şi rugăciune, chiar şi cu 270 de oameni mereu pe capul lui, dar niciodată n-a zis: "Lăsaţi-mă un pic". Era mereu la dispoziţia noastră, gata să ne dea un sfat, să ne înveţe câte ceva, să spovedească pe cineva. Şi era un om extraordinar de cult. Când m-am eliberat de acolo, m-am dus la Ochiuri, la o schelă petrolieră, unde lucram ca sondor şi aveam domiciliu obligatoriu. Acolo l-am reîntâlnit pe fratele meu. Primul lucru pe care i l-am zis când ne-am îmbrăţişat a fost: "Ştii cu cine m-am întâlnit în închisoare?". "Ştiu, a zis el, cu Monseniorul Ghika". "Păi de unde ştii? Că n-a ieşit nimeni de la noi". "Pentru că noi ne-am rugat să te întâlneşti cu el".
- Ştim că una din marile bucurii ale destinului dvs. a fost întâlnirea cu doamna Maria Boilă, de care v-aţi legat pentru totdeauna viaţa.
- Maria venea dintr-o familie foarte credincioasă, era absolventă de şcoală confesională şi mergea în fiecare duminică la capelă. Când am cunoscut-o, am ştiut că ea poate să-mi fie alături toată viaţa. Nu pentru că era frumoasă, la locul ei şi pentru că eram îndrăgostit, ci pentru că era cineva care credea în Dumnezeu ca şi mine, cu aceeaşi tărie. Sigur, e o înşelătorie să faci ceva, dacă nu există dragoste. E nevoie de dragoste, ca să ai pe ce să te sfinţeşti. Dar dincolo de dragoste, trebuie să trăieşti căsătoria ca pe o taină, ca pe o uniune în faţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta e singurul lucru constant. Toate celelalte, inclusiv dragostea, sunt trecătoare. Dumnezeu m-a binecuvântat cu această iubire, dar îmi place să spun că Dumnezeu îi ajută pe cei buni. Avem patru copii şi şase nepoţi, care ne fac fericiţi.
"Important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu"
- Aţi scris o carte, "Graţii luminând", exact despre experienţa puşcăriei comuniste, în care mărturiseaţi că nu vă puteţi explica cum s-a întâmplat, dar aţi rămas numai cu amintiri luminoase din închisoare.
- Bineînţeles că era suferinţă, să stai singur în frig, în foame, să fii bătut, dar important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu. Dincolo de suferinţă, erau acele momente de bucurie nemaiîntâlnită, când îmi dădeam seama că Iisus e cu mine. Anchetatorii mei au vrut să mă silească să mărturisesc, dându-mi suferinţa singurătăţii în celulă, care era cumplită. Mulţi cedau după o lună, două, de unii singuri. Dar eu am văzut că vor să mă chinuiască cu asta şi să mă şantajeze cu singurătatea, şi într-o zi, când m-a chemat la anchetă, anchetatorul n-a mai rezistat, a întrebat: "Ascultă, tu cu cine eşti în celulă?". Şi atunci i-am zis: "Vai, tocmai vreau să vă rog ceva". Şi dintr-o dată s-a luminat la faţă. "Vă rog foarte mult, eu sunt singur, vă rog să nu mai puneţi pe nimeni la mine". S-a enervat şi a început să urle, "Minţi, mincinosule!". Dar eu i-am zis: "Nu-mi place, că-mi puneţi turnători sau oameni de proastă calitate. Şi de altfel, eu nu sunt singur". "Păi, cum nu eşti singur?". "Eu sunt cu Dumnezeu".
- Majoritatea celor care au supravieţuit puşcăriilor comuniste au dovedit, mai târziu, o credinţă extraordinar de fierbinte.
- Abia târziu, după ce am fost arestat, am înţeles un lucru fundamental: că marea prăbuşire a ţării n-a fost nici cea politică, nici cea economică, ci cea religioasă, spirituală. Comunismul, spre deosebire de celelalte dictaturi de care a avut parte România în trecut, a atacat la fondul credinţei, era totalitar, voia să se instituie el însuşi într-un soi de religie. Stalin nu se temea de nimeni, decât de Papa. Dar când mi-am dat seama de asta şi am înţeles că singura salvare posibilă e Sus, am biruit lumea. Am ştiut că nu mai lupt pentru mine, că lupt pentru Hristos. Toţi cei care au supravieţuit nemutilaţi sufleteşte au supravieţuit pentru că au găsit în sufletul lor prezenţa lui Hristos. Să vă povestesc o întâmplare. În 1957, de Paşti, eram la Jilava, în celulele 9-12, 272 de inşi, cu episcopul Iuliu Hirţea. Un om extraordinar, dar bolnav de tbc şi fricos, dacă ar fi fost băgat la Neagra, la izolare, ar fi murit. I-am spus: "Monseniore, de Paşti, să ne predicaţi timp de 40 de zile". "Vai de mine, Mateiuţă, zice, dar nu-i voie, că ne prinde şi ne bagă la carceră". Zic: "Nu, nu, că stau eu de pază la crăpături". Şi şi-a învins frica, închipuiţi-vă, 40 de zile a predicat, ridicat sus pe un pat, şi toţi ne strângeam în jurul lui şi ascultam. Din 272 de oameni, 270 s-au spovedit înainte de Paşti, numai un evreu şi încă unul n-au făcut-o, şi erau acolo toate categoriile sociale de oameni. Iar în ziua de Paşti, a făcut rost de puţin vin şi puţină pâine şi a făcut Sfânta Liturghie în mijlocul nostru. A fost ceva absolut extraordinar, o liturghie cum afară, în libertate, nu am trăit niciodată. Niciodată la o liturghie n-am fost mai fericit ca acolo. Simţeam cum ne uneşte Hristos pe toţi cei 270.
- Atunci aţi descoperit adevărata putere a rugăciunii?
- Pe mine, rugăciunea m-a scăpat. Am făcut zece ani de închisoare, am trăit perioade grele, am stat câte opt luni singur în celulă, înfometat, dar totuşi am scăpat de marile torturi, am scăpat de Piteşti, de pildă, unde se făcea reeducarea. Ştiam de la oameni cu care mă întâlnisem în puşcărie ce s-a întâmplat la Piteşti şi ştiam că eu la aşa ceva nu pot să rezist, fiindcă sunt slab. Mulţi au intrat în puşcărie zicând că rezistă orice ar fi. Şi au cedat imediat. Eu am avut de la bunul Dumnezeu dată umilinţa. Şi cum am intrat în puşcărie, în genunchi m-am rugat la Maica Domnului. Am zis: "Maică, eu ştiu că sunt slab, că puterea lor de tortură e infinită faţă de puterile mele de rezistenţă, te rog, Maică, dă-mi numai atât cât pot duce, cât pot rezista". Această rugăciune m-a salvat. A venit din umilinţă, din viclenie aproape, că ştiam că nu rezist mult. Am trecut prin patru anchete grele, eram cel mai vizat să intru la malaxor, fiindcă eram student la Drept, eram greco-catolic, blăjean şi ţărănist, totuşi Maica Domnului m-a scăpat de bătaie. Prezenţa Maicii Domnului sau a lui Hristos în inimă e o putere extraordinară.
- Cum o simţiţi, părinte?
- Aşa cum o simţiţi şi dvs. Nu există om să nu se întâlnească cu Hristos! Doar că atunci când îl întâlneşti trebuie să cazi în genunchi cu umilinţă. Cea mai mare piedică în calea mântuirii noastre e orgoliul nostru prostesc şi faptul că nu suntem în stare să înţelegem că distanţa dintre noi şi Dumnezeu e infinită şi nu se poate trece cu ajutorul minţii noastre. De ce credeţi că Isus Hristos s-a descoperit prima dată unei femei, nu unui bărbat? Pentru că femeile nu pun raţiunea înainte, ele n-au atâtea prejudecăţi şi simt mai uşor dragostea lui Isus pentru noi, care e imensă. Fiecare zi e o luptă grea ca să rămâi cu Hristos. Credinţa nu e ceva câştigat pentru totdeauna, e mereu un efort să crezi în ceva infinit de departe de mintea ta. Dar e şi foarte multă bucurie. Noi suntem creaţi pentru fericirea totală.
- Credeţi?
- Absolut. Un sfânt a avut o viziune: pe un taler era suferinţa întregii omeniri, de când a existat şi până acum, iar pe celălalt era bucuria unui singur suflet mântuit. Ei bine, talerul acesta era mai greu. Noi încă nu putem avea bucuria aceea absolută, vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu. Dar începutul fericirii e bucuria, cea care ni s-a dat odată cu bucuria din sufletul Mariei: "Bucură-te, Marie!". E o bucurie extraordinară, bucuria certitudinii fericirii eterne, pe care numai credinţa ţi-o poate da. Doar că bucuria asta merge alături şi cu suferinţa de fiecare clipă.
- Iar suferinţa e tot mai multă... Părinte, în încheiere, aş vrea să vă întreb: mai vedeţi vreo rezolvare pentru criza spirituală care a lovit omenirea?
- Nu e prima oară în istorie când lumea e zguduită de astfel de crize. E firesc, natura noastră umană trage spre pământ, trupul nostru are în el gravitaţia. Dar tot în noi avem şi înălţimile. Singura noastră salvare posibilă e credinţa în Dumnezeu. Cel care crede în El, chiar dacă moare, rămâne viu. Trebuie să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu şi să trăim viaţa ca pe un miracol perpetuu. Pentru că asta şi e viaţa, un miracol. Nu vedeţi că oricâte explicaţii ar găsi oamenii de ştiinţă pentru existenţă, în spatele lor se deschid alte şi alte întrebări? Ştiinţa poate merge aşa la infinit. Mult mai înţelept ar fi să luăm aminte la vorbele unui cioban, pe care sora mea, Nena, l-a întâlnit o dată pe munte. L-a întrebat: "Ei, bade, tu crezi în Dumnezeu?". "Sigur, doară cum?". "Şi cine e Dumnezeu, bade?". "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot".
Sursa:www.formula-as.ro
joi, 10 iulie 2014
Exerciții Spirituale de orientare în viață
Centrul Spiritual Manresa anunţă Exerciţii Spirituale de orientare în viaţă pentru tineri între 17-27 de ani.
Dacă eşti un tânăr care nu vra să stea la balcon uitându-se la viaţa sa care trece, nici nu vrea ca alţii să trăiască în locul său, ci doreşte să intre în propria sa realitate, ca s-o savureze şi s-o trăiască pe deplin (Papa Francisc), atunci îţi sugerăm să faci Exerciţiile Spirituale de Orientare în Viaţă.
Printr-o interiorizare a cuvântului lui Dumnezeu, o relație mai intimă și personală cu Isus Cristos și cu ajutorul unui îndrumător spiritual, vei putea face lumină în viața ta, vei înțelege mai bine cine ești, unde te găsești, încotro mergi și pentru ce ești făcut; vei dobândi putere pentru a te elibera de piedicile care nu-ți permit să-ți reînnoiești viața și astfel să poți înainta pe drumul vocației tale.
Când: 1 august (ora 17.00) – 9 august (ora 9.00)
Unde: la Centrul Spiritual Manresa din Cluj
Conduce: pr. Olivo Bosa SJ
Ce aşteptăm de la tine: seriozitate, să soseşti la timp, să rămâi toată perioada
Cum te înscrii: folosind formularul de pe pagina http://www.iezuiti.ro/cluj/activitati/inscrieri/
Te aşteptăm cu drag!
Iezuiţii din Cluj
Dacă eşti un tânăr care nu vra să stea la balcon uitându-se la viaţa sa care trece, nici nu vrea ca alţii să trăiască în locul său, ci doreşte să intre în propria sa realitate, ca s-o savureze şi s-o trăiască pe deplin (Papa Francisc), atunci îţi sugerăm să faci Exerciţiile Spirituale de Orientare în Viaţă.
Printr-o interiorizare a cuvântului lui Dumnezeu, o relație mai intimă și personală cu Isus Cristos și cu ajutorul unui îndrumător spiritual, vei putea face lumină în viața ta, vei înțelege mai bine cine ești, unde te găsești, încotro mergi și pentru ce ești făcut; vei dobândi putere pentru a te elibera de piedicile care nu-ți permit să-ți reînnoiești viața și astfel să poți înainta pe drumul vocației tale.
Când: 1 august (ora 17.00) – 9 august (ora 9.00)
Unde: la Centrul Spiritual Manresa din Cluj
Conduce: pr. Olivo Bosa SJ
Ce aşteptăm de la tine: seriozitate, să soseşti la timp, să rămâi toată perioada
Cum te înscrii: folosind formularul de pe pagina http://www.iezuiti.ro/cluj/activitati/inscrieri/
Te aşteptăm cu drag!
Iezuiţii din Cluj
miercuri, 9 iulie 2014
Rugăciune pentru găsirea lucrurilor pierdute sau furate Mărite Sfinte Antoane, care ai fost înzestrat de Dumnezeu cu darul de a face să fie găsite sau înapoiate lucruri pierdute sau furate, la tine alerg în clipa aceasta ca să mă ajuţi în năcazul meu. Tu ai ajutat pe atâţia oameni necăjiţi şi nădăjduiesc că nu vei trece cu vederea nici necazul meu. Cu adâncă evlavie îţi cer ajutorul ca să găsesc ceea ce am pierdut (aici aminteşte obiectul pe care l-ai pierdut sau ţi s-a furat). Mijloceşte-mi acest dar, ca şi eu, cu toţi cei ce s-au învrednicit de spirijinul tău, să înalţ laudă şi mulţumită lui Dumnezeu, pentru ajutorul primit prin mijlocirea ta. Amin. Tatăl nostru... Bucură-te, Marie... Slavă… Sfinte Antoane, ajută-mă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)