Examenul de conștiință, o practică veche dar bună

Pentru a nu lăsa să intre răul în inima noastră există o practică veche dar foarte bună, și anume examenul de conștiință: a spus Papa Francisc în omilia din cadrul Sfintei Liturghii, celebrată vineri dimineață, în capela Casei Sfânta Marta din Vatican.

Evanghelia zilei ne amintește că diavolul revine întotdeauna la noi și nu încetează niciodată să-l ispitească pe om. "Diavolul are răbdare și nu dă drumul la ceea ce vrea pentru sine", a spus Pontiful explicând îndârjirea celui rău de a intra in posesia sufletelor noastre.

Papa Francisc: "După ispitirile din deșert, când Isus a fost tentat de diavol, în versiunea după Sfântul Luca se spune că satana l-a lăsat în pace pentru un timp, dar de-a lungul vieții lui Isus, revenea și iar revenea: când îl punea la încercare, când îi întindea curse, în timpul Pătimirii și până pe Cruce. "Dar dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, vino, vino la noi, așa vom crede. Și cu toții știm că vorbe [provocatorii] precum: "Ești oare capabil?" "Demonstrează-mi", "Nu, nu ești în stare", ating inima. După cum diavolul l-a ispitit pe Isus, tot astfel face și cu noi."

Este necesar să ne păzim inima, lăcaş al Spiritului Sfânt, încât "să nu lăsăm să intre alte spirite". Să ne păzim inima așa cum se păzește o casă, ce se încuie cu cheia" și să se vegheze asupra inimii așa cum fac sentinelele, a îndemnat Pontiful. "De câte ori" – a observat - "nu pătrund gânduri și intenții rele, gânduri de gelozie, de invidie și alte multe gânduri". Dar cine a deschis acea ușă? De unde au intrat? Dacă nu ne dăm seama, dacă nu conștientizăm că aceste gânduri pătrund în noi, atunci este ca și când inima ne-ar fi asemenea unei piețe, "în care toți vin și pleacă, o inima care nu mai are intimitate, o inimă în care Domnul Isus nu poate să vorbească și nu poate fi ascultat".

Papa Francisc: "Iar Isus [în textul Evangheliei zilei: Luca 11,15-26] spune un alt lucru, care pare un pic ciudat:Cine nu adună cu mine, risipeşte. Folosește expresia a aduna. A avea o inimă reculeasă, o inimă în care știm ce se întâmplă, care permite urmarea unei vechi dar foarte bune practici a Bisericii: examenul de conștiință. Câți dintre noi, seara, înainte de a-și încheia ziua, rămânând singur își pun întrebarea: ce s-a petrecut azi în inima mea? Ce s-a întâmplat? Ce mi-a trecut prin inimă? Dacă nu ne facem acest examen, nu suntem în măsură nici să ne veghem inima și nici s-o păzim."

Examenul de conștiință este un har, căci păzirea inimii înseamnă păzirea prezenței Spiritului Sfânt în noi:

Papa Francisc: "Noi știm, căci Isus o spune în mod clar, că diavolii se întorc mereu, chiar și la finalul vieții, iar Isus este un exemplu în acest sens. De aceea, pentru a veghea și a păzi [inima] încât să-i împiedicăm pe diavoli să intre este necesar să ne reculegem, adică să rămânem în tăcere în fața noastră și a lui Dumnezeu și, la finalul zilei, să ne întrebăm: Ce s-a petrecut azi în inima mea? A intrat cineva pe care nu-l cunosc? Cheia funcționează?Iar acest lucru ne va ajuta să ne apărăm de atâtea răutăți, chiar și de cele pe care le putem înfăptui noi dacă pătrund acești diavoli, care sunt foarte vicleni și care până la urmă ne înșeală pe toți".

Sursa:ro.radiovaticana.va

Pământ şi viaţă veşnică

Meditație pentru Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Ev Lc 8,5-15.
Pământ şi viaţă. Viaţă şi pământ. De multe ori nici noi nu ştim cu adevărat ce suntem: pământ ce în pământ se va întoarce sau sămânţă de viaţă veşnică, menită să rodească eternitate...

Evanghelia ne vorbeşte de Cuvântul lui Dumnezeu răspândit din abundenţă pe pământ, risipit chiar, deoarece este aruncat în toate părţile şi-n toate tipurile de sol. Ce semănător dintre noi nu şi-ar alege cu atenţie solul cel mai bun pentru a semăna? Însă evanghelia de duminica trecută ne avertiza deja: “Dacă iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce merit puteţi avea?” Dumnezeu aruncă sămânţa lui tuturor, celor buni ca şi celor răi, celor vrednici ca şi celor nevrednici. La fel ca soarele şi ploaia ce cad peste noi încontinuu, precum iubirea şi binecuvântarea nesfârşită a Cerului.

Ceea ce ţine de noi e modul în care îl primim pe Dumnezeu. Modul în care inima noastră se deschide sau nu în faţa Lui. Însă şi aici, felul în care suntem, fiecare dintre noi, nu ne blochează într-un determinism orb şi nemilos. Nici unul dintre noi nu ne putem ascunde spunând: “asta sunt eu, aşa am fost făcut!”. De ne simţim pe marginea drumului vieţii, Isus a venit în lume pentru a fi Calea noastră, a fiecăruia dintre noi, călcată, bătută, cu semnele paşilor şi a Crucii Sale. Dacă în schimb inima noastră este pietroasă, Dumnezeu poate schimba inimile noastre în inimi de carne. Poate să transforme pietre în fii ai lui Adam. Sau poate să facă să iasă apă din stâncă. Depinde tot de noi dacă vrem această schimbare. Ca să nu mai spunem că dacă ne regăsim cu un teren plin de spini, ajunge doar să ridicăm ochii înspre o cruce, pentru a vedea felul în care Fiul lui Dumnezeu a luat deja asupra Lui neputinţele noastre, făcându-şi cununa de Împărat din ele.

De aceea evanghelia nu vrea să fie o mustrare, ci o oglindă. Să ne vedem şi să înţelegem unde avem nevoie de ajutor pentru o adevărată schimbare şi pentru o adevărată convertire. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Fiindcă dacă 7 la 1 ar reprezenta un adevărat succes pentru o recoltă, 100 este măsura adevăratei minuni a lui Dumnezeu, menită să ne arate înălţimea chemării noastre: “De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca lâna albă le voi face.” Avem mulţime de haruri pregătite de către Tatăl, ce poate o viaţă întreagă aşteaptă, fără să fie vreodată folosite. O, dacă am putea vedea înainte să fie prea târziu, minunăţiile de 30, 60 sau 100 la care, prin bogăţia rodniciei Dumnezeu ne cheamă. O cămară plină de nestemate ne aşteaptă, iar noi avem mâinile ocupate cu imitaţii de pietre preţioase. Lucesc, ce-i drept, sunt frumos colorate, e adevărat, dar sunt doar imitaţii menite să ne fure privirea. Maica Sfântă îi spunea sfintei Cathrine Laboure despre nestematele ce pe mâinile Ei erau lipsite de strălucire: “Acestea sunt harurile pe care oamenii nu le cer”. Cereţi deci şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide. Credeţi iubirii lui Dumnezeu şi aceasta vă va umple viaţa!

PS Claudiu
Episcopul Curiei


Ev Lc 8,5-15
Adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi, zis-a Isus lor în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Sursa

Ziua Şcolii Ardelene – 11 octombrie

„Şcoala Ardeleană a adăugat dimensiuni occidentale culturii umaniste, reînnoind legăturile romanice, secole la rând întrerupte prin jocul nefericit al istoriei”.

Cardinal Alexandru Todea

Legea adoptată de Camera Deputaţilor, prin care data de 11 octombrie, zi în care au fost înfiinţate Şcolile Blajului - Fântâni ale darurilor - este declarată ,,Ziua Şcolii Ardelene”, repară din nenumăratele nedreptăţi făcute Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Adoptarea Legii se datorează iniţia¬tivei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea şi a domnului deputat Adrian Miro¬slav Merka.

,,Subiectul <Şcoala Ardeleană> este atât de apropiat conştiinţei naţiunii noastre încât ne-am aştepta să-l întâlnim la tot pasul”, afirmă profesorul univ. Camil Mureşan. Şi totuşi ... timp de mai bine de 40 de ani, în perioada de martiriu al Bisericii noastre, s-a făcut tot ce s-a putut ca Biserica Română Unită cu Roma, Citadela spirituală şi culturală a românilor, Blajul, oamenii lui fără ase-mănare, cultura creată de aceştia, inclusiv Şcoala Ardeleană, să fie şterse din istorie, din gândul şi inima românilor. În ultimele decenii manipularea istoriei este tot mai evidentă şi necunoaşterea continuă.

,,Ziua Şcolii Ardelene” impune ca adevărurile interzise atât de mult timp să fie puse în lumină, căci „nimic nu va face ca trecutul să fie altceva decât ceea ce a fost”.

Un act crucial în istoria noastră a fost Unirea cu Roma a Bisericii Române din Transilvania la 1700, act prin care a luat naştere Biserica Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Prin Unirea cu Roma, ne-am înapoiat în Biserica Catolică de care am fost rupţi, fără voia noastră, prin Schisma de la 1054.

O importantă mişcare culturală generată de Biserica Română Unită cu Roma, Şcoala Ardeleană, mişcare iluministă, ia fiinţă în Transilvania la scurt timp după Unirea cu Roma, în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea, expo¬nenţii ei fiind preoţi şi călugări ai acestei Biserici.

Printre drepturile obţinute datorită Unirii cu Roma, este recunoaşterea ca naţiune a românilor şi acordarea de burse pentru studii în marile colegii catolice din Apus. Această realitate îl determină pe Nicolae Iorga să afirme: „Fără Unirea în credinţă cu Împăratul nu era libertatea, preţuirea, recunoaşterea demnităţii umane. Fără Unirea cu Roma nu erau Şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru care a fost Roma însăşi”.

Episcopul Inocenţiu Micu-Klein(1692-1768) şi-a dat seama că Biserica are nevoie de preoţi culţi, de aceea apelează la dreptul acordat românilor uniţi de a trimite bursieri la înaltele colegii catolice din Roma şi Viena. Printre primii bursieri a fost şi Petru Pavel Aron (1709-1764), urmaşul său, „un alt arhiereu cult şi erudit, fără mândrie, smerit ca Sfinţii Părinţi şi arhiereii cei mai aleşi ai Bisericii creştine”, cum l-a caracterizat Augustin Bunea, Arhiereu care unea vocaţia religioasă cu cea de cărturar. La 11 octombrie 1754 Episcopul Petru Pavel Aron va deschide la Blaj prima şcoală modernă în limba română, şcoală asemenea celor europene ale timpului, „modernă nu numai ca metodă, ci mai ales ca spirit, conţinut şi orientare”. Şcolile deschise la Blaj erau gratuite, „nici o plată de la uce¬nici aşteptându-se”: şcoala de obşte, şcoala latinească şi de preoţi, şcoli care au devenit în timp şcoală primară, Liceul „Sf. Vasile cel Mare” şi Seminarul Teologic. Şcolile au fost gândite să devină şi au devenit „izvorul nesecat de cultură pentru toată românimea”, indiferent de confesiune, că „mai toţi sunt însătoşaţi şi flămânzi de hrana cea sufletească, pentru aceia, tuturor fiilor noştri, oricarii vor cere, trebuie a li se frânge sfânta pâine şi a-i cuprinde la învăţătură”, spunea Episcopul în „Înştiinţare”. Şcolile au fost încredinţate călugărilor din Ordinul Sf. Vasile cel Mare, apreciaţi pentru cultura lor cu largi orizonturi. Urmaşii Întemeietorilor, Mitropoliţii Ioan Vancea şi Vasile Suciu au continuat să dezvolte Şcolile Blajului cu toate profilurile - de numele Mitropolitului Vasile Suciu va fi întotdeauna legat „Institutul Recunoştinţei”. După modelul Blajului, s-au înfi¬inţat şcoli confesionale grec-catolice în toată Mitropolia: ,,Preparandia” la Oradea, Liceul ,,Samuil Vulcan”, „Liceul Român Unit de Fete” la Beiuş şi Liceul din Năsăud. Numeroşi intelectuali ortodocşi s-au format în Şcolile Bisericii Unite cu Roma.

Între 1760-1761 Episcopul Petru Pavel Aron traduce Biblia latină, ,,Biblia Vulgata”, la noi, „prima traducere a unui text latin, exceptând sporadicele acte politice sau diplomatice”.

A doua generaţie a Şcolii Ardelene este reprezentată de „Corifei”, „severii călugări porniţi de pe băncile şcolilor din Blaj şi crescuţi în asprele colegii catolice din Apus”.

Sunt diferiţi ca ,,temperamente, talente şi traiectorii biografice”, Samuil Micu Clain (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) şi Ion Budai-Deleanu (1760-1820), dar ,,alcătuiesc un singur gând, o sin¬gură voinţă. Ceea ce unul începe, ceilalţi împlinesc, continuă, propagă. În fiecare conştiinţă programul de preocupări şi de teme trăieşte integral, chiar dacă unul este mai ales filolog, altul mai ales istoric, un al treilea polemist şi propagandist, iar ultimul beletrist”, afirmă George Ivaşcu în ,,Istoria literaturii române, 1”.

Aceştia au studiat la Blaj şi în marile universităţi catolice din Occident, de unde se înapoiază în ţară cu doctorate în Teologie şi Filozofie şi cu dorinţa de a crea şi de a da o direcţie culturii române.

Samuil Micu este primul dintre cărturari care a trebuit să depăşească greutăţile începutului. El şi toţi ceilalţi au scris lucrări cu caracter religios, istoric, lingvistic, filozofic şi didactic, iar I. Budai-Deleanu şi opere beletristice.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au bucurat de prietenia şi sprijinul Epis-copilor Diecezei de Oradea, Ignaţie Dărăbant şi Samuil Vulcan. Oradea era la vremea aceea un însemnat centru cultural iar Episcopia Greco-Catolică avea în subordinea ei secţiunea românească a Tipografiei Universităţii din Buda, unde a trimis ca cenzor pe Samuil Micu şi corector pe Gheorghe Şincai.

Din numărul impunător al lucrărilor ,,Corifeilor”, ne sunt în atenţie Operele teologice, scrieri originale, mai ales volume de predici, sau traduceri. Lui Samuil Micu îi datorăm prima traducere a operei „Imitatio Christi” de Thomas Kempis. Tot Samuil Micu a tradus şi a tipărit, în 1795, Biblia, cunos¬cută sub numele de „Biblia de la Blaj”. Traducerea „se ridică şi uneori chiar întrece frumuseţea literară a celei de la Bucureşti-1688”.

Operele istorice ,,Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor” a lui Samuil Micu, „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri” a lui Gheorghe Şincai şi ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, spre deosebire de cronicile anterioare, care se limitează la provincii, prezintă istoria tuturor românilor încadrată în contextul european.

Prin „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri”, Gheorghe Şincai realizează „cel mai complex edificiu de erudiţie a istoriografiei româneşti până la opera lui Nicolae Iorga, monumentul istoriografiei Şcolii Ardelene”, eruditul călugăr fiind „un Iorga al veacului al XVIII-lea”.


Opera a fost scrisă în două limbi: română şi latină prin latină se adresa învăţaţilor străini. Istoriografia europeană i-a oferit lui Şincai argumentele latinităţii şi continuităţii neîntrerupte a românilor în spaţiul daco-roman, argumente convingătoare în faţa oricăror istorici străini. Străbătută de un cald patriotism, opera este deosebit de apreciată de Nicolae Iorga: „Această lucrare e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbelşugate, la care se re¬curge încă astăzi şi se va recurge încă multă vreme”.

„Corifeii” au reuşit să cuprindă „tot ceea ce era înnoitor şi mobilizator în istoriografia Şcolii Ardelene”, cu ei istoria a încetat să fie o povestire, a devenit „o analiză critică a faptelor şi a izvoarelor”. Ei au deschis o cale pentru cei care aveau să-i urmeze, impunând un simţ înalt al adevărului ... Acelaşi lucru temei¬nic l-au realizat şi în Lingvistică.

Pentru a sublinia originea latină (pur latină) a limbii române, Micu a ela-borat un sistem ortografic etimologic. El este primul învăţat român care publică o carte în limba română, scrisă cu litere latine, este ,,Carte de rogacioni” (Viena, 1779). Tot el redactează la Viena, împreună cu Gheorghe Şincai, prima gramatică tipărită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780). Samuil Micu a descoperit legile fonetice ale evoluţiei limbii din latină în română. Prin această gramatică s-a făcut cunoscută lingvisticii străine latinitatea limbii noastre. Au intervenit pentru îmbogăţirea vocabularului prin neologisme de origine latină. Tot Micu este cărturarul care a creat primul nostru vocabular filozofic.

Samuil Micu a fost şi cel dintâi lexicograf al nostru. Cunoscutul ,,Lexicon” de la Buda, 1825, primul nostru dicţionar etimologic, îi aparţine în cea mai mare parte. Ca să fie terminată lucrarea, înainte de a muri, a încredinţat-o Canonicului orădean, Ioan Corneli.

Capodopera literară a secolului al XVIII-lea, la noi, este „Ţiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu, pe care George Călinescu îl caracterizează astfel: „un spirit cu desăvârşire occidental, cărturar de întinsă cultură, cu preocupări istorice, drept şi filologie, un veritabil om de litere”. Cunoştea literatura universală de la paginile Antichităţii la literatura modernă: italiană, franceză, germană, spaniolă şi polonă. A creat prin „Ţiganiada” întâia noastră operă beletristică de înaltă valoare nu numai pentru noi, dar şi pentru Iluminismul european, unde stă alături de epopeile eroi-comice ale literaturii europene.

Cuprinzând tot ce a creat Şcoala Ardeleană, Nicolae Iorga va spune: „În Ardeal nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câţiva ucenici răzleţi, ci profeţi serbătoriţi se încunjură de ucenici înţelegători şi devotaţi, cari repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alţii, scot dintr-însul adevăruri noi”.

Învăţământul întemeiat de Biserica Română Unită cu Roma în Ardeal a avut influenţe directe asupra întregului teritoriu românesc, inclusiv în Muntenia şi Moldova, unde nu existau şcoli în limba română decât în slavonă şi greacă. Din Ardeal, dar mai ales din Blaj, au plecat profesori pe tot cuprinsul românesc: Gheorghe Lazăr şi Florian Aaron la Bucureşti, Aron Pumnul, la Cernăuţi, unde va fi profesorul lui Mihai Eminescu, Simion Bărnuţiu, la Iaşi, Ion Trifu Maior, tatăl lui Titu Maiorescu, la Craiova, iar la cererea Mitropolitului Veniamin Costache, au plecat la Seminarul de la Socola Vasile Fabian-Bob, Ioan Costea, Ioan Manfi şi Vasile Popa. Sunt multe motivele care l-au îndreptăţit pe Eugen Lovinescu să afirme că „Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”.

La această extraordinară mişcare de idei care a fost Şcoala Ardeleană, animaţi de acelaşi ideal al ,,iluminării şi ridicării politice, sociale şi intelectuale a poporului român”, cărturarilor uniţi li s-au alăturat şi mulţi ortodocşi, încât, în acest efort comun de înălţare prin cultură, există un exemplu de solidaritate într-un ideal al BINELUI... Memoriul ,,Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”-1791 îi avea în atenţie pe toţi românii.

Spiritul Şcolii Ardelene a continuat, s-a transmis generaţie după gene¬raţie şi va exista întotdeauna în Biserica Greco-Catolică. Petru Maior nu vorbeşte doar în numele lui când spune: ,,Eu numai cât am aruncat sămânţa ...”. Există ceva ce s-a format în Biserica noastră prin spiritualitatea ei şi cultură, ceea ce se recunoaşte în vieţile marilor personalităţi, în munca, opera şi caracterul lor: Timotei Cipariu este unul dintre aceştia, unul din cei mai mari învăţaţi români. Dotat cu inteligenţă rară, cu o putere de muncă uluitoare, disciplinat şi perse-verent, vorbea 12 limbi vechi şi moderne, a fost unul dintre întemeietorii ,,Societăţii Academice Române”, viitoarea ,,Academie Română”. Ioan Bianu, plecat de la Blaj, a organizat, la Bucureşti, „Biblioteca Academiei”, el, modestul teolog crescut cu „ţipăii” Mitropoliei (pâinea data gratuit elevilor).

Dintre coordonatele alcătuirii sufleteşti formate de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, cărora le-a dat viaţă personalităţile Şcolii Ardelene, amintim credinţa în Dumnezeu, iubirea şi fidelitatea faţă de Biserica Sa, Biserica Romei, puterea de muncă, erudiţia, adevăratul patriotism, dăruirea până la jertfa de sine şi sfinţenia. Persecuţia din anii comunismului a adus pentru urmaşii Şcolii Ardelene, martiriul ... Episcopii Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu l-au trăit, l-au trăi, preoţii şi credincioşii ...

”Ziua Şcoli Ardelene” 11 octombrie 2014 – spunea Mircea Eliade în 1954, în exil, la Paris: ”Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.

Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.

Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani”.

Extraordinare cuvinte! După anii întunecaţi ai comunismului, s-au distrus conştiinţele la noi, s-a pierdut sensul Adevărului şi al Binelui. Pentru a le regăsi, o cale este a şti ce este Biserica Greco-Catolică şi Şcoala Ardeleană.

Dar pentru aceasta este nevoie de inteligenţă şi curaj în efortul de a căuta Adevărul. Acestea le dorim cititorilor ...

+ Virgil Bercea

Sursa:www.egco.ro

ANUNŢ: ZIUA ŞCOLII ARDELENE

Sâmbătă, 11 octombrie, ora 17, în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj vor avea loc o serie de manifestări dedicate „Zilei Şcolii Ardelene”.

Manifestările sunt organizate de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco- Catolică, în colaborare cu Primăria municipiului Blaj şi Consiliul local al municipiului Blaj.

Manifestările se vor deschide cu oficierea unui Te Deum.

Va urma conferinţa Şcoala Ardeleană - Locul ei în istoria şi cultura naţională, în cadrul căreia vor susţine comunicări jurnalistul Emil Hurezeanu şi istoricul literar Ion Buzaşi.

În numele Preafericirii Sale, Cardinal Lucian, Arhiepiscop Major, vor fi acordate diplome unor personalităţi ale vieţii publice, în semn de recunoştinţă pentru susţinerea şi promovearea valorilor culturale, istorice şi morale, cultivate de-a lungul timpului de instituţii religioase şi laice din cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Manifestările vor mai cuprinde lansarea volumului „Şcoala Ardeleană – semnificaţii cultural-politice”, apărut sub egida Mitropoliei Blajului şi vernisajul unei expoziţii de documente şi fotografii.

Manifestările dedicate primei ediţii a „Zilei Şcolii Ardelene” se vor încheia cu un program de muzică clasică susţinut de sopranele Daniela Vlădescu, Gladiola Niţulescu-Lamatic, tenorul Daniel Madia şi pianistul Alexandru Petrovici, care vor interpreta lucrări de Tiberiu Brediceanu, Cesar Frank, Georges Bizet, George Fr. Haendel, Giacomo Puccini, Giuseppe Giordani,  Christoph W. von Gluck, Charles Gounod, Fr. Schubert.

Sursa

Satana? Se prezintă ca un diavol bun

E invidios și te urăște. E inteligent. Te implică, te ține, iar apoi se justifică. Și din nou: Când îl respingi, hoinărește, caută niște prieteni, iar prin intermediul lor se reîntoarce. Totul pare a fi descrierea unei persoane în carne și oase. În acest mod vorbește Papa Francisc despre inamicul lui Dumnezeu prin excelentă: Diavolul. Nu este un mit, nu este o superstiție, ci pus și simplu, Papa Francisc îl descrie ca pe o ființă reală avertizându-ne: Creștinii nu trebuie să fie naivi, trebuie să-l recunoască și să lupte împotriva lui.

Despre toate aceste lucruri am vorbit cu părintele Livio Fanzaga, directorul Radio Maria, care a scris diverse articole pe această temă.

În predicile sale de la Casa Sfânta Marta, Papa Francisc a ales să vorbească despre diavol. Acest subiect este unul asupra căruia Papa în ultima vreme a revenit cu insistență. 

Suveranul Pontif a vorbit despre necuratul încă de la începutul pontificatului său și a făcut acest lucru conștient de faptul că lupul infernal este pericolul cel mai mare pentru oile din turmă. Ori de câte ori are ocazia Papa în cadrul predicii nu se sfiește să comenteze pasajele în care Isus se luptă cu cel rău.

Trăim într-o societate unde se vorbește din ce în ce mai rar despre diavol și asta deoarece e considerat ca o realitate abstractă sau o entitate a trecutului. În schimb, Papa declară că acesta luptă împotriva răului este o realitate de zi cu zi în viața creștină, în inimile noastre, în familiile noastre, în poporul nostru și în bisericile noastre. Dar cum oare poate să ne ispitească astăzi în viața noastră cotidiană? Ce limbă vorbește? 

Satana este dușmanul declarant a lui Dumnezeu și al omului, iar Isus ne-a eliberat prin venirea lui între noi, prin anunțarea Împărăției și prin Patimile lui ne-a răscumpărat. Satana este prezent în viețile oamenilor care tind spre rău, prezentându-se că fiind bun, așa cum afirmă Sfântă Ecaterina de Siena. Arma lui este tentația prin care șarpele infernal încearcă să ne distrugă prin cele oferite. Astăzi încearcă să înșele omenirea prin ateism și materialism, îngerul rebel încearcă să se pună în locul lui Dumnezeu.

Există percepția că astăzi diavolul se confruntă cu mai puțină frică. Ne este frică de boală, de bătrânețe, de sărăcie. De ce nu se mai tem oamenii de diavol? 

Satana nu induce teamă și asta pentru că se camuflează și vrea să convingă cât mai mulți oameni, chiar și pe creștini, că nu există. Chiar a reușit să șteargă frica de păcat prezentându-se ca un lucru bun atunci când e vorba de otrava morții. Acest lucru se datorează faptului că făclia credinței se stinge încet, încet.

Acest moment este relatat de Fecioara Maria în aparițiile de la Medjugorje, declarând că acesta este momentul în care diavolul acționează cu toată forța și puterea lui. "Ceasul Satanei"  este, de asemenea, și titlul uneia dintre cărțile dumneavoastră. Care sunt semnele concrete care arată că timpul pe care-l trăim - comparativ cu alte perioade ale istoriei, chiar mai dramatice - este timpul diavolului?

Maica Domnului a spus că din moment ce Satan este dezlegat de lanțurile sale trebuie să ne consacrăm Inimii Sale Neprihănite și Preasfintei Inimi a Fiului său Isus. Criza de credință, apostazia, dizolvarea familiei și răspândirea violenței sunt semne clare că Prințul acestei lumi a declanșat o bătălie epică.

Paul al IV-lea -care a fost beatificat- a lansat o plângere serioasă. Acesta a fost în 1972, atunci când a mărturisit: Printr-o fisură fumul lui Satana a intrat în Biserică. Astăzi, după patruzeci de ani fumul s-a îndepărtat sau a intrat în alte camere? 

Criza de credință a multor creștini, acesta este semnul că întunericul avansează, iar noi nu ar trebui să facem altceva decât să fim tari în credință.

O ultimă întrebare. Deoarece sunteți foarte aproape de realitățile de la Medjugorje, care este mesajul pe care Maica Domnului ni-l dă pentru a ne ajuta să ne protejăm de capcanele diavolului?

Fecioara Maria ne îndeamnă: Înfruntați-l pe Satana și-l veți învinge cu Rozariul în mână.
 
Traducere: Orian Remus/ACC

Sursa:www.lanuovabq.it

”Să nu ne resemnăm în fața dezbinărilor dintre creștini!”

La cateheza audienței generale de miercuri în Piața Sfântul Petru Papa Francisc a continuat seria reflecțiilor despre Biserică și a vorbit despre chemarea la unitate între toți creștinii. Zeci de mii de credincioși, încurajați și de vremea deosebit de caldă pentru această perioadă, au venit miercuri în Piața Sfântul Petru la cateheza Papei.

Cateheza Sfântului Părinte:

”Dragi frați și surori, Bună ziua!

La ultimele cateheze am încercat să pun în lumină natura și frumusețea Bisericii și ne-am întrebat ce înseamnă pentru fiecare dintre noi a face parte din acest popor, din poporul lui Dumnezeu care este Biserica. Nu trebuie să uităm, însă, că există mulți frați care împărtășesc împreună cu noi credința în Cristos dar care fac parte din alte confesiuni sau din tradiții diferite de a noastră. Mulți s-au resemnat în fața acestei dezbinări – chiar și în Biserica noastră catolică – dezbinare care în decursul istoriei a fost deseori cauză de conflicte și suferințe, chiar și de războaie, ceea ce este o rușine! Nici în timpurile noastre relațiile nu poartă întotdeauna amprenta respectului și a cordialității. De aceea mă întreb: noi cum ne raportăm la toate acestea? Suntem și noi resemnați, dacă nu de a dreptul indiferenți față de această dezbinare? Sau credem cu tărie că se poate și trebuie să mergem în direcția reconcilierii și a comuniunii depline? Comuniunea deplină, adică, să ne putem împărtăși cu toții împreună din trupul și sângele lui Cristos.

Dezbinările dintre creștini, în timp ce rănesc Biserica, îl rănesc pe Cristos, iar noi, dacă suntem dezbinați, provocăm o rană lui Cristos, căci Biserica este trupul al cărui cap este Cristos. Cunoaștem bine marea dorință a lui Isus ca discipolii săi să rămână uniți în iubirea sa. E îndeajuns să ne gândim la cuvintele sale din capitolul 17 al Evangheliei după Sfântul Ioan, la rugăciunea adresată Tatălui în iminența pătimirii sale: «Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi» (17,11). Această unitate era deja amenințată în timp ce Isus era încă printre ai săi. În Evanghelie se amintește că apostolii discutau între ei despre cine ar fi mai mare, mai important (cf Luca 9,46). Domnul, însă, a insistat atât de mult asupra unității în numele Tatălui, făcându-ne să înțelegem că vestirea noastră și mărturia noastră vor fi cu atât mai credibile cu cât noi mai întâi vom fi capabili să trăim în comuniune și să ne iubim unii pe alții. Este ceea ce apostolii săi, prin harul Duhului Sfânt, au înțeles bine mai târziu și au avut grijă, astfel încât Sfântul Paul va ajunge să implore comunitatea din Corint cu aceste cuvinte: «Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiți toți în armonie și să nu fie între voi dezordini, ca să fiți desăvârșiți în același cuget și în aceeași simțire» (1 Cor 1,10).

Pe drumul ei în istorie, Biserica este ispitită de cel rău, care caută să o dezbine, și din nefericire a fost marcată de separări grave și dureroase. Sunt dezbinări care uneori s-au prelungit în timp, până astăzi, drept care rezultă de acum greu a reconstitui toate motivațiile și, mai ales, a găsi soluțiile posibile. Rațiunile care au condus la fracturi și separări pot fi dintre cele mai diverse: de la divergențe în privința principiilor dogmatice și morale și asupra concepțiilor teologice și pastorale diferite, la motive politice și de conveniență, până la ciocniri datorate antipatiilor și ambițiilor personale. Dar ceea ce e sigur e faptul că, într-un fel sau altul, în spatele acestor sfâșieri, se află întotdeauna mândria și egoismul, care sunt cauza oricărei neînțelegeri și care ne fac intoleranți, incapabili de a-l asculta și de a-l accepta pe cel care are o viziune sau o posiție diferită de a noastră.

Acum, aflându-ne în fața acestei situații, există ceva ce fiecare dintre noi, ca membri ai sfintei mame Biserica, putem și trebuie să facem? Fără îndoială, nu trebuie să lipsească rugăciunea, în continuitate și în comuniune cu rugăciunea lui Isus, cu rugăciunea pentru unitatea creștinilor. Și, împreună cu rugăciunea, Domnul ne cere o reînnoită deschidere: ne cere să nu ne închidem față de dialog și întâlnire, ci să surprindem aspectele valide și pozitive oferite de cei care gândesc diferit față de noi sau se plasează pe poziții diferite. Ne cere să nu ne fixăm privirea asupra a ceea ce ne divide, ci mai degrabă pe ceea ce ne unește, căutând să-l cunoaștem și să-l iubim mai mult pe Isus și să împărtășim bogăția iubirii sale. Acest lucru presupune o concretă adeziune la adevăr, împreună cu capacitatea de a se ierta, de a se simți parte din aceiași familie creștină, se a se considera unul un dar pentru celălalt și de a face împreună multe lucruri bune și opere de caritate.

Este un lucru dureros, dar există diviziuni, există creștini divizați, suntem divizați între noi. Dar avem cu toții ceva în comun: toți credem în Isus Cristos, Domnul. Toți credem în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt și toți pășim împreună, ne aflăm în mers. Să ne ajutăm unii pe alții! Însă tu gândești într-un fel, tu în alt fel… În toate comunitățile există buni teologi: să discute, să caute adevărul teologic pentru că este o datorie, dar noi mergem împreună, rugându-ne unii pentru alții și făcând opere de caritate. Și astfel facem comuniunea în timp ce ne urmăm parcursul. Acesta se numește ecumenism spiritual: a parcurge calea vieții toți împreună în spiritul credinței în Isus Cristos, Domnul. Se spune că nu trebuie să se vorbească despre chestiuni personale, dar nu rezist tentației. Vorbim despre comuniune… despre comuniunea dintre noi. Iar azi sunt foarte recunoscător pentru că se împlinesc 70 de ani de când am primit Prima Sfântă Împărtășanie. Și, odată cu Prima Sfântă Împărtășanie, fiecare dintre noi trebuie să știe ce înseamnă să intrăm în comuniune cu alții, în comuniune cu frații Bisericii noastre, dar și în comuniune cu toți cei care aparțin diferitor comunități dar care cred în Isus. Să-i mulțumim Domnului pentru Botezul nostru, să-i mulțumim Domnului pentru comuniunea noastră și pentru ca această comuniune să ajungă să fie a tuturor, împreună.

Dragi prieteni, să mergem așadar înainte spre deplina unitate! Istoria ne-a separat, dar suntem pe cale spre reconciliere și comuniune! Și acest lucru este adevărat și trebuie să-l apărăm. Suntem cu toții în drum spre comuniune. Și când obiectivul poate să ne pară prea departe, aproape de neatins, și ne simțim cuprinși de disconfort, să ne încurajeze ideea că Dumnezeu nu poate închide urechea la vocea propriului Fiu, Isus, fără să asculte rugăciunea noastră, pentru ca toți creștinii să fie într-adevăr una”.

La saluturile în alte limbi, Papa Francisc și-a îndreptat gândul spre susținătorii Zilei Europene pentru Donare de Organe ca ”formă specială de mărturie a iubirii față de aproapele”, subliniind că trebuie atinsă certitudinea cu privire la moartea donatorului și să se evite abuzuri, traficul și comerțul cu organe umane.

La nelipsitul salut adresat tinerilor, bolnavilor și soților recent căsătoriți, Papa a amintit că luna octombrie este dedicată rugăciunii rozariului. ”Dragi tineri, invocați mereu mijlocirea Fecioarei Maria, ca să vă lumineze în orice necesitate. Dragi bolnavi (…), sprijinul rugăciunii mariane să fie zi de zi prezent în viața voastră! Iar voi, dragi soți recent căsătoriți, consolidați prin rugăciune legătura voastră conjugală!”.

Primiți acum și Binecuvântarea Apostolică invocată de Papa Francisc la cateheza audienței generale de miercuri, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Români roboți

IPhone... când pronunți acest cuvânt provoci isterie. Mulți ar face sacrificii imense pentru a primi un astfel de diphase, pentru că, cu cât este de dată mai recentă, cu atât este mai performant.

De curând s-a născut cel mai recent copil de la Apple, IPhone 6, care vine cu multe îmbunătățiri față de precedentul, răspunzând mult mai înțelept la nevoile cumpărătorilor. Se pare că, de la an la an, se fac salturi imense, așa că nu ne-ar fi de mirare ca peste 10, 20 de ani, să nu mai vedem telefoane în forma uzuală, ci, poate, cu ceva chichiță legată la ureche și un fel de proiector care să ne aducă imaginea apelantului în fața ochilor. Hai că le-am vândut un pont... sper că IPhone 17 să aibă integrată o astfel de tehnologie și să primesc și eu unul gratuit de la compania lor.

Bun, acum să ne întoarcem înapoi din viitor și să ne lămurim că acest dispozitiv este adus, înaintea tuturor de Quickmobile, trendsetter IT&C în România. Și au fost atât de rapizi, încât au început să livreze deja iPhone-urile pre-comandate până din ziua lansării până acum.

Și UAU! Este ceva foarte interesant să ne vedem puși așa de bine și în centrul atenției. Se pare că românii sunt mai consumatori de noutate. Și ne plângem că nu avem bani :p

Dar, lăsând gluma la o parte, se pare că suntem bine văzuți de anumite companii, iar asta nu spune decât bine despre noi. Ne pune în rând cu lumea, cu marile întinderi ce sunt deschise la tot ceea ce apare mai nou și incitant pe piața tehnologică.

Acest fapt nu numai că ne îmbucură, dar ne face și mai inteligenți. Cum? Pentru simplul fapt că folosindu-ne de cea mai recentă tehnologie, putem realiza mai mult. Să nu mai spun că românu-i inventiv...

Totodată, pe blogul lui Cristi, cei de la QuickMobile vor să ofere prin concurs primul iPhone 6 din România! Nu mai aștepta!!!

Intră pe http://www.quickmobile.ro/iphone şi http://cristianchinabirta.ro/2014/09/23/oglinda-oglinjoara-cine-va-avea-primul-iphone-din-tara/