Natura iubitoare!

Probabil că, după câine, natura este cel mai bun prieten al omului :)

Deși noi îi cauzăm multă suferință prin dezinteresul față de ea din dorința de a trăi bine, natura totuși ne rămâne un aliat de nădejde în lupta cu bolile și suferința. Ea ne oferă cu drag remedii pentru toate bolile cunoscute și necunoscute, ea este o farmacie adevărată.

Știu de la bunicii mei diverse rețete de ceaiuri ori alte amestecuri ce fac bine în diverse situații. Și când mă gândesc ce frumos este să mergi pe câmp să culegi cu zâmbetul pe buze florile, rădăcinile ori frunzele care apoi te țin sănătos...

Am pierdut mult alergând la remediile sintetice!

Și când mă gândesc că vindecarea ne este dăruită în mod gratuit de către Mama natură... dar așa ne place nouă oamenilor, să ne complicăm.

Așa cum spuneam, am folosit și folosesc și astăzi remediile naturiste; ba mai mult, zilnic beau ceai. Îl beau și pentru aroma sa deosebită, revigorantă, în loc de mult lăudata cafea, dar și pentru beneficiile plantelor. Așa că, în acest mod încerc să mă mențin sănătos. Dacă se va întâmpla să alunec în boală, tot remediile naturiste o vor birui, fiindcă am mai încercat și am văzut cât de eficientă este această metodă.

Când mă simt bolnav, slăbit sau simt că se apropie, merg și vorbesc cu doamna asistentă de la magazinul naturist și rapid găsim soluția. Sunt mulțumit de natură!

Pentru cei interesați de o viață cât mai naturală, prin bunăvoința domnului Mircea Hodârnău şi doctorului Ladislau Rosenberg, a apărut DVD-ul „Terapia Rose”. Presupun că nu se vor opri aici... așa că să ținem aproape de ei!!!

Pentru mai multe detalii, accesează http://www.mirceahodarnau.ro/tag/terapii-complementare şi http://www.doctornatura-wellness.blogspot.com. 

Natura ne ține sănătoși!

Când eram mai mic, mă îmbolnăveam destul de des, mai ales în acest anotimp și atunci, fuga la doctor, care rapid prescria niște medicamente (dulci majoritatea, așa că abuzam uneori :p) și siropuri (ce-mi mai plăceau!) pentru o perioadă, pentru a mă vindeca. Însă, când am mai crescut, am auzit că acestea nu sunt bune și, bomba, fac rău sănătății. Adică, da, tratează boala dar pot strica în altă parte. Așa am descoperit medicina naturală pe care unii o blamează, mai ales pe cea homeopată, spunând că nu dau doi bani pe ea. Însă culmea, aceasta este folosită de mii de ani cu succes, astăzi având la dispoziție rețete foarte vechi de preparate (medicamente / leacuri / droguri) tradiționale sau aflate de pe la străbunici. Și mă întreb: Dacă au fost bune pentru ei, de ce nu ar fi și pentru noi, astăzi?

Eu cred cu tărie în remediile naturiste, le-am încercat și au dat mereu rezultate, să nu mai vorbesc de faptul că niciodată nu am simțit reacții adverse sau să am alte probleme după. Știu persoane care, din cauza tăriei unor medicamente, trebuie să ia alte medicamente pentru stomac sau alte organe pentru a le proteja.

Pentru cei interesați de o viață cât mai naturală, prin bunăvoința domnului Mircea Hodârnău şi doctorului Ladislau Rosenberg, a apărut DVD-ul „Terapia Rose”. Pentru mai multe detalii, accesează http://www.mirceahodarnau.ro/tag/terapii-complementare şi http://www.doctornatura-wellness.blogspot.com.

Natural e cel mai bine!

Mulți cred că viața este mult mai plăcută dacă suntem sănătoși, și au dreptate. Însă astăzi, parcă prea ușor găsim remedii medicamentoase pentru absolut orice. Corpul nostru nu mai este lăsat să lupte singur, să-și formeze anticorpi.

Deși am crede că dacă avem o problemă, un medicament, care este ceva sintetic, ne rezolvă problemele, niciodată nu o va face fără a avea, în mică măsură măcar, un efect advers. Cei care s-au întors la remediile naturala sau le dau importanță, au înțeles că cel mai bine este să te întorci la „rădăcini”, la humusul din care suntem creați.

În genere, am văzut că dacă încerci remedii naturale, nu numai că te vindeci mai ușor, dar îți întărești și sistemul imunitar pentru a fi pregătit în cazul unui nou atac. Este adevărat că e mai simplu să apelezi la pilule când ai o problemă decât să îți prepare o „poțiune” vindecătoare mai ales când nu ai cele necesare iar pentru asta ar trebui să umbli să le cauți cine știe pe unde.
Am încredere în medicina naturistă deoarece ea se folosește de remedii naturale, de plante și, în principiu, de tot ceea ce ne oferă natura. M-a ajutat mereu și, sincer, foarte rar iau ceva sintetic. Chiar am și o gamă de produse ce le folosesc regulat, la un moment dat, la timpi bine stabiliți, și mereu dau „roade”. Nu este un lucru deosebit faptul că tot de ce avem nevoie se găsește la doar un pas de noi? Nu este de mirare că Mama Natură ne iubește!
Dacă cineva a înțeles acest fapt, atunci cu siguranță sunt domnul Mircea Hodârnău şi dr. Ladislau Rosenberg care au lansat DVD-ul „Terapia Rose” prin intermediul căruia invită oamenii să accepte un stil de viață sănătos, natural și conștiincios.

Vezi: http://www.mirceahodarnau.ro/tag/terapii-complementare şi http://www.doctornatura-wellness.blogspot.com.

Cine propune ideologia genului frizează ridicolul

Din nu ştiu ce motiv, la ordinea zilei nu este situaţia jalnică a sistemului de sănătate, condiţiile inumane în care cei mai mulţi dintre români muncesc zi de zi sau catastrofa demografică a ţării,  ci subiectul “Religia în şcoli” .

De la cosmonauţi până la candidaţi la preşedinţie şi alţi oameni de bine, toată lumea pare să îşi exprime părerea în spaţiul public, deşi de cele mai multe ori acestora le lipsesc cunoştinţe elementare despre subiectul pe care-l abordează.

În acest context am hotărât să acordăm spaţiu unei voci care s-a auzit mai puţin în această perioadă. Este vorba despre Biserica Română Unită cu Roma sau mai bine spus, Biserica Greco Catolică.

Una din cele mai importante voci din Sinodul Greco-Catolic, Episcopul de Oradea PSS Virgil Bercea, s-a arătat deschis să răspundă întrebărilor ActiveNews. 

Preasfinţia Voastră, discuţiile despre importanţa religiei în societatea românească, precum şi oportunitatea păstrării educaţiei religioase în şcoli s-au înteţit în ultima vreme. Cum se poziţionează Biserica Română Unită cu Roma pe acest subiect?
În 1754, la 11 octombrie, Episcopul Petru Pavel Aron deschidea ”Școlile de la Blaj” pentru copii tuturor românilor: ”fântânile darurilor”. Mircea Eliade spunea despre aceste școli, în 1954 la Paris: ”Făclia aprinsă la Blaj (…) n-a mai putut fi stinsă de atunci –, și nici nu se va stinge vreodată…”. Din acel moment, 1754, religia s-a studiat în școlile greco-catolice de la Blaj, Năsăud, Beiuș (…), a iluminat și a iradiat sufletele, viața și intelectul acelor învățăcei până în 1948 când Biserica Greco-Catolică a fost pusă înafara legii iar religia scoasă din programa de studiu. S-a reintrodus la începutul anilor 90 ai secolului trecut, după cum știm cu toții. Acum, depinde cum se propune generațiilor de astăzi această materie: o transformăm în un curs anost, insipid, obligatoriu care încarcă programa și viața elevului fără să-l entuziasmeze sau, îi dăm orei de religie sensul adevărat și deschidem sufletele și mințile tinerilor către idealuri și speranțe, către frumos și bine, către respect și considerație altruistă, către ”devenirea întru ființă” cum spunea Noica.

În spiritul fondatorului ”Școlilor de la Blaj” și în consonanță cu metodele moderne de predare, da, susținem ca Biserică necesitatea educației religioase propozitive, care are valoare și merită să fie predată în școli.

Unele voci susţin că ar fi mai bine ca educaţia confesională să fie înlocuită cu o istorie a religiilor. Cum vedeţi această propunere?
Deci, nu se poate face o confuzie și nici nu putem să propunem acest tip de alternativă. Cel care propune acest tip de alternativă este ipocrit și nu-și susține onest afirmațiile. Istoria religiilor, așa cum a gândit-o marele Mircea Eliade, și, care se predă în continuare în diverse Universități și Școli Academice din lume are nevoie de o bază și de convingeri solide pentru a nu crea inși vulnerabili, fără personalitate și fără respect față celălalt, de aproapele. Studiul Istoriei Religiilor presupune o cunoaștere bună a propriilor convingeri religioase, al valorilor morale și etice, al istoriei și geografiei, a literaturii și filosofiei altfel intrăm alunecăm spre un sincretism periculos ofuscând alteritatea. Istoria Religiilor și educația religioasă sunt două lucruri distincte, inconfundabile și independente una de cealaltă. Nu poate fi înlocuită una cu cealaltă.

Legat tot de şcoală, în momentul actual, există un program la nivelul Ministerului Educaţiei, intitulat “Sexul vs Barza”, care a fost conceput de mai multe ONG-uri. Acest program se vrea baza viitoarei materii numite “educatie sexuală”. In cadrul acestui program, se susţine că homosexualitatea sau avortul sunt lucruri normale. Aceşti oameni consideră că o astfel de materie trebuie predată obligatoriu, în schimb, cer acordul explicit al părinţilor pentru ora de religie. Credeti că este o coincidenţă? Credeţi că părinţii, familia ar trebui să aibă rolul primordial în stabilirea momentului in care copilului i se vorbeşte despre educaţie sexuală?
Nu este o noutate această abordare deoarece acest tip de experimente în țările occidentale funcționează deja de mulți ani. De fapt a început în secolul trecut prin cunoscuta, de acum, ”revolta tinerilor din 1968” care a schimbat paradigma culturală, printre altele, referitor și la sexualitate. Revoluția sexuală presupune, în materie de comportament sexual, o ruptură totală între sfera morală și cea emotivă pentru a fi considerat (sexul) doar și numai din punct de vedere fizic. Vedem că este o contrapoziție clară cu ceea ce propune creștinismul: unitatea indestructibilă dintre trup și suflet. În plus această ideologie promovează o ruptură netă între sexualitate și procreație motivată de factorul demografic. Totul este întors pe dos, și s-a dorit acest lucru. Priviți aceste generații și veți vedea că le-a fost furată bucuria adevărată de această exploatare insidioasă a componentei spirituale a persoanei umane. O spun ei în mod deschis.

Acum, aceste ONG-uri, ale noastre, preiau din această paradigmă doar părți care-i interesează, fără nici un discernământ. Păcat că nu învățăm din aceste experiențe, că ne lăsăm antrenați în acest joc aplatizant al istoriei recente când am putea oferi o alternativă tocmai în epoca mediatizării și a informației. Pe de altă parte păcat că părinții, pe baza informației care ne este la îndemână tuturor, nu-și impun un punct de vedere și acceptă tot ce dispune Ministerul la presiunea unor ONG-uri. Putem discuta mult pe această problematică.

Ar fi de acord Biserica Unită ca sa fie introdusa o materie de studiu, obligatorie, de educaţie sexuală în şcoală?
Întrebarea nu este corect pusă deoarece știm că la nivel european s-a descătușat o ideologie absurdă în acest sens, iar ideologiile știm bine unde ne conduc. ”Barza” mai vine astăzi la noi sau zâmbim înțelegător la această întrebare? Mai are valoare inocența copiilor sau aparține trecutului?

Premiză: respect pe fiecare persoană umană indiferent de gândire, convingeri religioase, orientare și exprimare. Persoanele mature sunt responsabile de actele și acțiunile proprii.

Revenind la subiect – observăm că sexualitatea exacerbată din media și cea virtuală au efecte extrem de nocive asupra elevilor și tinerilor. Argumentele elementare în favoarea introducerii educației sexuale în școli sunt: rata crescută a infectării cu SIDA, gravidanțele nedorite în adolescență, violența sexuală, rata crescută a emigrării, etc. În contrapartidă ar fi educarea elevilor și tinerilor la o viață virtuoasă, elegantă și salutară, la respect și frumos, la tărie și caracter – coordonate elementare transmise la ora de religie, de literatură și istorie, de dirigenție și bune maniere unde se pot aborta și integra, la o anumită vârstă, și problematicile de educație sexuală. Evident, trăim într-o lume a informației în timp real dar puritatea copiilor rămâne. Persoana umană are valoare unică și irepetabilă în sine și nu este un obiect de consum și apoi de aruncat la coș. Iubirea incumbă respect și dăruire nu adrenalină și prepotență. Riscul introducerii ca materie de studiu este foarte mare – de fapt sunt presiunile diverselor grupuri de interese și lobby-uri la nivel de instituții europene. Dar, aici, nu trebuie să uităm că pentru aceste Instituții, dincolo de ”recomandări” rămâne ferm principiul subsidiarității pentru statele membre UE. Frizăm absurdul când vorbim despre ”cetățenia intimă” sau ”ideologia genului” și punem în discuție legile naturale. Rămân stupefiat că, referitor la aceste argumente vânturate pe piață, comunitatea academică și cercetătorii în științele genetice și al populațiilor nu iau atitudine fermă. Conform acestor ideologii și afirmații totul negociabil și ”ar fi bine să ajungem la un consens” în materie de educație sexuală, comportamente și determinări genetice, dar nu este așa. Despre Dumnezeu, consideră acești exegeți, este inutil să mai vorbim. Distrugem totul: bunul simț, legile naturale, datul firi. Este importantă buna pregătire a profesorilor și a părinților în materie de educația sexuală pentru a transmite, la timpul oportun, copiilor și elevilor cunoștințele necesare în această materie într-un context armonic. Cred că am fost suficient de explicit și respectuos.

În încheiere v-aş întreba cum vă explicaţi că există persoane care se declară adepte ale “principiilor creştine”, dar în acelaşi timp s-au manifestat şi manifestă explicit în favoarea promovării homosexualităţii, ba chiar şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Poate exista o compatibilitate între cele două?

Trăim într-o epocă în care totul se vrea relativizat – trăim într-o ”dictatură a relativismului” spunea Papa Benedict al XVI-lea. Nimic nu mai este valabil conform principiilor elementare, nimic nu este definitiv și, nici cel puțin legile naturale nu mai au valoare, le ignorăm. Eu îmi sunt suficient mie însumi, eu îmi sunt etalon mie însumi: totul este permis, totul este fluid și nimic stabil. Principiile etico-creștine cu atât mai mult trebuie reduse în desuetudine, trebuie delegitimat totul. Această logică este contorsionată.
Dar, înțelegând astfel epoca ne dăm seama că aceste persoane care se declară adepte ale ”principiilor creștine” au foarte puține cunoștințe în materie de creștinism la modul general. Pot accepta că sunt nevinovate pentru că a lipsit educația creștină dar, la ora actuală posibilitatea de a se informa, pentru oricine, este extrem de facilă. Părerea mea este că aceste persoane doresc să fie pe val, să fie în trend, la modă. Dă bine să fii în toate bărcile. Acest relativism exacerbat este dovada unei ”sărăcii spirituale” spunea, de data aceasta, Papa Francisc. Deci nu trebuie să-i condamnăm foarte tare ci ar trebui să-i ajutăm, să le fim aproape, să-i încurajăm să cunoască și să poarte în social și, cu atât mai mult în politică, valorile evanghelice care dau sens și frumusețe vieții.

Sursa:activenews.ro

Examenul de conștiință, o practică veche dar bună

Pentru a nu lăsa să intre răul în inima noastră există o practică veche dar foarte bună, și anume examenul de conștiință: a spus Papa Francisc în omilia din cadrul Sfintei Liturghii, celebrată vineri dimineață, în capela Casei Sfânta Marta din Vatican.

Evanghelia zilei ne amintește că diavolul revine întotdeauna la noi și nu încetează niciodată să-l ispitească pe om. "Diavolul are răbdare și nu dă drumul la ceea ce vrea pentru sine", a spus Pontiful explicând îndârjirea celui rău de a intra in posesia sufletelor noastre.

Papa Francisc: "După ispitirile din deșert, când Isus a fost tentat de diavol, în versiunea după Sfântul Luca se spune că satana l-a lăsat în pace pentru un timp, dar de-a lungul vieții lui Isus, revenea și iar revenea: când îl punea la încercare, când îi întindea curse, în timpul Pătimirii și până pe Cruce. "Dar dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, vino, vino la noi, așa vom crede. Și cu toții știm că vorbe [provocatorii] precum: "Ești oare capabil?" "Demonstrează-mi", "Nu, nu ești în stare", ating inima. După cum diavolul l-a ispitit pe Isus, tot astfel face și cu noi."

Este necesar să ne păzim inima, lăcaş al Spiritului Sfânt, încât "să nu lăsăm să intre alte spirite". Să ne păzim inima așa cum se păzește o casă, ce se încuie cu cheia" și să se vegheze asupra inimii așa cum fac sentinelele, a îndemnat Pontiful. "De câte ori" – a observat - "nu pătrund gânduri și intenții rele, gânduri de gelozie, de invidie și alte multe gânduri". Dar cine a deschis acea ușă? De unde au intrat? Dacă nu ne dăm seama, dacă nu conștientizăm că aceste gânduri pătrund în noi, atunci este ca și când inima ne-ar fi asemenea unei piețe, "în care toți vin și pleacă, o inima care nu mai are intimitate, o inimă în care Domnul Isus nu poate să vorbească și nu poate fi ascultat".

Papa Francisc: "Iar Isus [în textul Evangheliei zilei: Luca 11,15-26] spune un alt lucru, care pare un pic ciudat:Cine nu adună cu mine, risipeşte. Folosește expresia a aduna. A avea o inimă reculeasă, o inimă în care știm ce se întâmplă, care permite urmarea unei vechi dar foarte bune practici a Bisericii: examenul de conștiință. Câți dintre noi, seara, înainte de a-și încheia ziua, rămânând singur își pun întrebarea: ce s-a petrecut azi în inima mea? Ce s-a întâmplat? Ce mi-a trecut prin inimă? Dacă nu ne facem acest examen, nu suntem în măsură nici să ne veghem inima și nici s-o păzim."

Examenul de conștiință este un har, căci păzirea inimii înseamnă păzirea prezenței Spiritului Sfânt în noi:

Papa Francisc: "Noi știm, căci Isus o spune în mod clar, că diavolii se întorc mereu, chiar și la finalul vieții, iar Isus este un exemplu în acest sens. De aceea, pentru a veghea și a păzi [inima] încât să-i împiedicăm pe diavoli să intre este necesar să ne reculegem, adică să rămânem în tăcere în fața noastră și a lui Dumnezeu și, la finalul zilei, să ne întrebăm: Ce s-a petrecut azi în inima mea? A intrat cineva pe care nu-l cunosc? Cheia funcționează?Iar acest lucru ne va ajuta să ne apărăm de atâtea răutăți, chiar și de cele pe care le putem înfăptui noi dacă pătrund acești diavoli, care sunt foarte vicleni și care până la urmă ne înșeală pe toți".

Sursa:ro.radiovaticana.va

Pământ şi viaţă veşnică

Meditație pentru Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Ev Lc 8,5-15.
Pământ şi viaţă. Viaţă şi pământ. De multe ori nici noi nu ştim cu adevărat ce suntem: pământ ce în pământ se va întoarce sau sămânţă de viaţă veşnică, menită să rodească eternitate...

Evanghelia ne vorbeşte de Cuvântul lui Dumnezeu răspândit din abundenţă pe pământ, risipit chiar, deoarece este aruncat în toate părţile şi-n toate tipurile de sol. Ce semănător dintre noi nu şi-ar alege cu atenţie solul cel mai bun pentru a semăna? Însă evanghelia de duminica trecută ne avertiza deja: “Dacă iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce merit puteţi avea?” Dumnezeu aruncă sămânţa lui tuturor, celor buni ca şi celor răi, celor vrednici ca şi celor nevrednici. La fel ca soarele şi ploaia ce cad peste noi încontinuu, precum iubirea şi binecuvântarea nesfârşită a Cerului.

Ceea ce ţine de noi e modul în care îl primim pe Dumnezeu. Modul în care inima noastră se deschide sau nu în faţa Lui. Însă şi aici, felul în care suntem, fiecare dintre noi, nu ne blochează într-un determinism orb şi nemilos. Nici unul dintre noi nu ne putem ascunde spunând: “asta sunt eu, aşa am fost făcut!”. De ne simţim pe marginea drumului vieţii, Isus a venit în lume pentru a fi Calea noastră, a fiecăruia dintre noi, călcată, bătută, cu semnele paşilor şi a Crucii Sale. Dacă în schimb inima noastră este pietroasă, Dumnezeu poate schimba inimile noastre în inimi de carne. Poate să transforme pietre în fii ai lui Adam. Sau poate să facă să iasă apă din stâncă. Depinde tot de noi dacă vrem această schimbare. Ca să nu mai spunem că dacă ne regăsim cu un teren plin de spini, ajunge doar să ridicăm ochii înspre o cruce, pentru a vedea felul în care Fiul lui Dumnezeu a luat deja asupra Lui neputinţele noastre, făcându-şi cununa de Împărat din ele.

De aceea evanghelia nu vrea să fie o mustrare, ci o oglindă. Să ne vedem şi să înţelegem unde avem nevoie de ajutor pentru o adevărată schimbare şi pentru o adevărată convertire. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Fiindcă dacă 7 la 1 ar reprezenta un adevărat succes pentru o recoltă, 100 este măsura adevăratei minuni a lui Dumnezeu, menită să ne arate înălţimea chemării noastre: “De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca lâna albă le voi face.” Avem mulţime de haruri pregătite de către Tatăl, ce poate o viaţă întreagă aşteaptă, fără să fie vreodată folosite. O, dacă am putea vedea înainte să fie prea târziu, minunăţiile de 30, 60 sau 100 la care, prin bogăţia rodniciei Dumnezeu ne cheamă. O cămară plină de nestemate ne aşteaptă, iar noi avem mâinile ocupate cu imitaţii de pietre preţioase. Lucesc, ce-i drept, sunt frumos colorate, e adevărat, dar sunt doar imitaţii menite să ne fure privirea. Maica Sfântă îi spunea sfintei Cathrine Laboure despre nestematele ce pe mâinile Ei erau lipsite de strălucire: “Acestea sunt harurile pe care oamenii nu le cer”. Cereţi deci şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide. Credeţi iubirii lui Dumnezeu şi aceasta vă va umple viaţa!

PS Claudiu
Episcopul Curiei


Ev Lc 8,5-15
Adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi, zis-a Isus lor în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Sursa

Ziua Şcolii Ardelene – 11 octombrie

„Şcoala Ardeleană a adăugat dimensiuni occidentale culturii umaniste, reînnoind legăturile romanice, secole la rând întrerupte prin jocul nefericit al istoriei”.

Cardinal Alexandru Todea

Legea adoptată de Camera Deputaţilor, prin care data de 11 octombrie, zi în care au fost înfiinţate Şcolile Blajului - Fântâni ale darurilor - este declarată ,,Ziua Şcolii Ardelene”, repară din nenumăratele nedreptăţi făcute Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Adoptarea Legii se datorează iniţia¬tivei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea şi a domnului deputat Adrian Miro¬slav Merka.

,,Subiectul <Şcoala Ardeleană> este atât de apropiat conştiinţei naţiunii noastre încât ne-am aştepta să-l întâlnim la tot pasul”, afirmă profesorul univ. Camil Mureşan. Şi totuşi ... timp de mai bine de 40 de ani, în perioada de martiriu al Bisericii noastre, s-a făcut tot ce s-a putut ca Biserica Română Unită cu Roma, Citadela spirituală şi culturală a românilor, Blajul, oamenii lui fără ase-mănare, cultura creată de aceştia, inclusiv Şcoala Ardeleană, să fie şterse din istorie, din gândul şi inima românilor. În ultimele decenii manipularea istoriei este tot mai evidentă şi necunoaşterea continuă.

,,Ziua Şcolii Ardelene” impune ca adevărurile interzise atât de mult timp să fie puse în lumină, căci „nimic nu va face ca trecutul să fie altceva decât ceea ce a fost”.

Un act crucial în istoria noastră a fost Unirea cu Roma a Bisericii Române din Transilvania la 1700, act prin care a luat naştere Biserica Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Prin Unirea cu Roma, ne-am înapoiat în Biserica Catolică de care am fost rupţi, fără voia noastră, prin Schisma de la 1054.

O importantă mişcare culturală generată de Biserica Română Unită cu Roma, Şcoala Ardeleană, mişcare iluministă, ia fiinţă în Transilvania la scurt timp după Unirea cu Roma, în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea, expo¬nenţii ei fiind preoţi şi călugări ai acestei Biserici.

Printre drepturile obţinute datorită Unirii cu Roma, este recunoaşterea ca naţiune a românilor şi acordarea de burse pentru studii în marile colegii catolice din Apus. Această realitate îl determină pe Nicolae Iorga să afirme: „Fără Unirea în credinţă cu Împăratul nu era libertatea, preţuirea, recunoaşterea demnităţii umane. Fără Unirea cu Roma nu erau Şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru care a fost Roma însăşi”.

Episcopul Inocenţiu Micu-Klein(1692-1768) şi-a dat seama că Biserica are nevoie de preoţi culţi, de aceea apelează la dreptul acordat românilor uniţi de a trimite bursieri la înaltele colegii catolice din Roma şi Viena. Printre primii bursieri a fost şi Petru Pavel Aron (1709-1764), urmaşul său, „un alt arhiereu cult şi erudit, fără mândrie, smerit ca Sfinţii Părinţi şi arhiereii cei mai aleşi ai Bisericii creştine”, cum l-a caracterizat Augustin Bunea, Arhiereu care unea vocaţia religioasă cu cea de cărturar. La 11 octombrie 1754 Episcopul Petru Pavel Aron va deschide la Blaj prima şcoală modernă în limba română, şcoală asemenea celor europene ale timpului, „modernă nu numai ca metodă, ci mai ales ca spirit, conţinut şi orientare”. Şcolile deschise la Blaj erau gratuite, „nici o plată de la uce¬nici aşteptându-se”: şcoala de obşte, şcoala latinească şi de preoţi, şcoli care au devenit în timp şcoală primară, Liceul „Sf. Vasile cel Mare” şi Seminarul Teologic. Şcolile au fost gândite să devină şi au devenit „izvorul nesecat de cultură pentru toată românimea”, indiferent de confesiune, că „mai toţi sunt însătoşaţi şi flămânzi de hrana cea sufletească, pentru aceia, tuturor fiilor noştri, oricarii vor cere, trebuie a li se frânge sfânta pâine şi a-i cuprinde la învăţătură”, spunea Episcopul în „Înştiinţare”. Şcolile au fost încredinţate călugărilor din Ordinul Sf. Vasile cel Mare, apreciaţi pentru cultura lor cu largi orizonturi. Urmaşii Întemeietorilor, Mitropoliţii Ioan Vancea şi Vasile Suciu au continuat să dezvolte Şcolile Blajului cu toate profilurile - de numele Mitropolitului Vasile Suciu va fi întotdeauna legat „Institutul Recunoştinţei”. După modelul Blajului, s-au înfi¬inţat şcoli confesionale grec-catolice în toată Mitropolia: ,,Preparandia” la Oradea, Liceul ,,Samuil Vulcan”, „Liceul Român Unit de Fete” la Beiuş şi Liceul din Năsăud. Numeroşi intelectuali ortodocşi s-au format în Şcolile Bisericii Unite cu Roma.

Între 1760-1761 Episcopul Petru Pavel Aron traduce Biblia latină, ,,Biblia Vulgata”, la noi, „prima traducere a unui text latin, exceptând sporadicele acte politice sau diplomatice”.

A doua generaţie a Şcolii Ardelene este reprezentată de „Corifei”, „severii călugări porniţi de pe băncile şcolilor din Blaj şi crescuţi în asprele colegii catolice din Apus”.

Sunt diferiţi ca ,,temperamente, talente şi traiectorii biografice”, Samuil Micu Clain (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) şi Ion Budai-Deleanu (1760-1820), dar ,,alcătuiesc un singur gând, o sin¬gură voinţă. Ceea ce unul începe, ceilalţi împlinesc, continuă, propagă. În fiecare conştiinţă programul de preocupări şi de teme trăieşte integral, chiar dacă unul este mai ales filolog, altul mai ales istoric, un al treilea polemist şi propagandist, iar ultimul beletrist”, afirmă George Ivaşcu în ,,Istoria literaturii române, 1”.

Aceştia au studiat la Blaj şi în marile universităţi catolice din Occident, de unde se înapoiază în ţară cu doctorate în Teologie şi Filozofie şi cu dorinţa de a crea şi de a da o direcţie culturii române.

Samuil Micu este primul dintre cărturari care a trebuit să depăşească greutăţile începutului. El şi toţi ceilalţi au scris lucrări cu caracter religios, istoric, lingvistic, filozofic şi didactic, iar I. Budai-Deleanu şi opere beletristice.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au bucurat de prietenia şi sprijinul Epis-copilor Diecezei de Oradea, Ignaţie Dărăbant şi Samuil Vulcan. Oradea era la vremea aceea un însemnat centru cultural iar Episcopia Greco-Catolică avea în subordinea ei secţiunea românească a Tipografiei Universităţii din Buda, unde a trimis ca cenzor pe Samuil Micu şi corector pe Gheorghe Şincai.

Din numărul impunător al lucrărilor ,,Corifeilor”, ne sunt în atenţie Operele teologice, scrieri originale, mai ales volume de predici, sau traduceri. Lui Samuil Micu îi datorăm prima traducere a operei „Imitatio Christi” de Thomas Kempis. Tot Samuil Micu a tradus şi a tipărit, în 1795, Biblia, cunos¬cută sub numele de „Biblia de la Blaj”. Traducerea „se ridică şi uneori chiar întrece frumuseţea literară a celei de la Bucureşti-1688”.

Operele istorice ,,Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor” a lui Samuil Micu, „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri” a lui Gheorghe Şincai şi ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, spre deosebire de cronicile anterioare, care se limitează la provincii, prezintă istoria tuturor românilor încadrată în contextul european.

Prin „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri”, Gheorghe Şincai realizează „cel mai complex edificiu de erudiţie a istoriografiei româneşti până la opera lui Nicolae Iorga, monumentul istoriografiei Şcolii Ardelene”, eruditul călugăr fiind „un Iorga al veacului al XVIII-lea”.


Opera a fost scrisă în două limbi: română şi latină prin latină se adresa învăţaţilor străini. Istoriografia europeană i-a oferit lui Şincai argumentele latinităţii şi continuităţii neîntrerupte a românilor în spaţiul daco-roman, argumente convingătoare în faţa oricăror istorici străini. Străbătută de un cald patriotism, opera este deosebit de apreciată de Nicolae Iorga: „Această lucrare e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbelşugate, la care se re¬curge încă astăzi şi se va recurge încă multă vreme”.

„Corifeii” au reuşit să cuprindă „tot ceea ce era înnoitor şi mobilizator în istoriografia Şcolii Ardelene”, cu ei istoria a încetat să fie o povestire, a devenit „o analiză critică a faptelor şi a izvoarelor”. Ei au deschis o cale pentru cei care aveau să-i urmeze, impunând un simţ înalt al adevărului ... Acelaşi lucru temei¬nic l-au realizat şi în Lingvistică.

Pentru a sublinia originea latină (pur latină) a limbii române, Micu a ela-borat un sistem ortografic etimologic. El este primul învăţat român care publică o carte în limba română, scrisă cu litere latine, este ,,Carte de rogacioni” (Viena, 1779). Tot el redactează la Viena, împreună cu Gheorghe Şincai, prima gramatică tipărită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780). Samuil Micu a descoperit legile fonetice ale evoluţiei limbii din latină în română. Prin această gramatică s-a făcut cunoscută lingvisticii străine latinitatea limbii noastre. Au intervenit pentru îmbogăţirea vocabularului prin neologisme de origine latină. Tot Micu este cărturarul care a creat primul nostru vocabular filozofic.

Samuil Micu a fost şi cel dintâi lexicograf al nostru. Cunoscutul ,,Lexicon” de la Buda, 1825, primul nostru dicţionar etimologic, îi aparţine în cea mai mare parte. Ca să fie terminată lucrarea, înainte de a muri, a încredinţat-o Canonicului orădean, Ioan Corneli.

Capodopera literară a secolului al XVIII-lea, la noi, este „Ţiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu, pe care George Călinescu îl caracterizează astfel: „un spirit cu desăvârşire occidental, cărturar de întinsă cultură, cu preocupări istorice, drept şi filologie, un veritabil om de litere”. Cunoştea literatura universală de la paginile Antichităţii la literatura modernă: italiană, franceză, germană, spaniolă şi polonă. A creat prin „Ţiganiada” întâia noastră operă beletristică de înaltă valoare nu numai pentru noi, dar şi pentru Iluminismul european, unde stă alături de epopeile eroi-comice ale literaturii europene.

Cuprinzând tot ce a creat Şcoala Ardeleană, Nicolae Iorga va spune: „În Ardeal nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câţiva ucenici răzleţi, ci profeţi serbătoriţi se încunjură de ucenici înţelegători şi devotaţi, cari repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alţii, scot dintr-însul adevăruri noi”.

Învăţământul întemeiat de Biserica Română Unită cu Roma în Ardeal a avut influenţe directe asupra întregului teritoriu românesc, inclusiv în Muntenia şi Moldova, unde nu existau şcoli în limba română decât în slavonă şi greacă. Din Ardeal, dar mai ales din Blaj, au plecat profesori pe tot cuprinsul românesc: Gheorghe Lazăr şi Florian Aaron la Bucureşti, Aron Pumnul, la Cernăuţi, unde va fi profesorul lui Mihai Eminescu, Simion Bărnuţiu, la Iaşi, Ion Trifu Maior, tatăl lui Titu Maiorescu, la Craiova, iar la cererea Mitropolitului Veniamin Costache, au plecat la Seminarul de la Socola Vasile Fabian-Bob, Ioan Costea, Ioan Manfi şi Vasile Popa. Sunt multe motivele care l-au îndreptăţit pe Eugen Lovinescu să afirme că „Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”.

La această extraordinară mişcare de idei care a fost Şcoala Ardeleană, animaţi de acelaşi ideal al ,,iluminării şi ridicării politice, sociale şi intelectuale a poporului român”, cărturarilor uniţi li s-au alăturat şi mulţi ortodocşi, încât, în acest efort comun de înălţare prin cultură, există un exemplu de solidaritate într-un ideal al BINELUI... Memoriul ,,Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”-1791 îi avea în atenţie pe toţi românii.

Spiritul Şcolii Ardelene a continuat, s-a transmis generaţie după gene¬raţie şi va exista întotdeauna în Biserica Greco-Catolică. Petru Maior nu vorbeşte doar în numele lui când spune: ,,Eu numai cât am aruncat sămânţa ...”. Există ceva ce s-a format în Biserica noastră prin spiritualitatea ei şi cultură, ceea ce se recunoaşte în vieţile marilor personalităţi, în munca, opera şi caracterul lor: Timotei Cipariu este unul dintre aceştia, unul din cei mai mari învăţaţi români. Dotat cu inteligenţă rară, cu o putere de muncă uluitoare, disciplinat şi perse-verent, vorbea 12 limbi vechi şi moderne, a fost unul dintre întemeietorii ,,Societăţii Academice Române”, viitoarea ,,Academie Română”. Ioan Bianu, plecat de la Blaj, a organizat, la Bucureşti, „Biblioteca Academiei”, el, modestul teolog crescut cu „ţipăii” Mitropoliei (pâinea data gratuit elevilor).

Dintre coordonatele alcătuirii sufleteşti formate de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, cărora le-a dat viaţă personalităţile Şcolii Ardelene, amintim credinţa în Dumnezeu, iubirea şi fidelitatea faţă de Biserica Sa, Biserica Romei, puterea de muncă, erudiţia, adevăratul patriotism, dăruirea până la jertfa de sine şi sfinţenia. Persecuţia din anii comunismului a adus pentru urmaşii Şcolii Ardelene, martiriul ... Episcopii Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu l-au trăit, l-au trăi, preoţii şi credincioşii ...

”Ziua Şcoli Ardelene” 11 octombrie 2014 – spunea Mircea Eliade în 1954, în exil, la Paris: ”Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.

Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.

Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani”.

Extraordinare cuvinte! După anii întunecaţi ai comunismului, s-au distrus conştiinţele la noi, s-a pierdut sensul Adevărului şi al Binelui. Pentru a le regăsi, o cale este a şti ce este Biserica Greco-Catolică şi Şcoala Ardeleană.

Dar pentru aceasta este nevoie de inteligenţă şi curaj în efortul de a căuta Adevărul. Acestea le dorim cititorilor ...

+ Virgil Bercea

Sursa:www.egco.ro