duminică, 1 februarie 2015
DACĂ DRAGOSTE NU AM… : Meditația PS Claudiu pentru Duminica
Nici o acțiune a noastră nu este auto-referențială, ci își dezvăluie bogăția sau sărăcia de conținut atunci când o punem în legătură cu restul vieții creștine. Luați de exemplu sacrificiile sau mortificările pe care cineva le-ar putea face. În sine sunt un lucru bun, însă ceea ce contează cu adevărat este să discernem ce stă la baza lor, care este motivația lor. Dacă nu e iubirea, de Dumnezeu sau de aproapele, devin sursă de mărire deșartă, iar viața noastră spirituală și însuși Dumnezeu reprezintă doar o oglindă a vanității în care să ne contemplăm narcisistic. Este exact ceea ce se întâmplă cu fariseul din evanghelie.
Cel puțin două lucruri ies în evidență din rugăciunea lui: orgoliul față de Dumnezeu și disprețul față de aproapele. Orgoliu, fiindcă Dumnezeu este redus la un simplu spectator, căruia fariseul îi expune înălțimea și complexitatea trăirii lui. Nu-i cere nimic, nici ajutorul, nici îndurarea, fiindcă nu are nevoie de ele. Numele lui Dumnezeu pentru el nu poate fi Isus, adică Dumnezeu-mântuiește, fiindcă nu are nevoie de mântuire. Face totul de unul singur. Seamănă enorm de mult cu bogatul ce își construiește hambare peste hambare, o variantă personală a Împărăției. Esențiala diferență însă este că acolo el e singur-cuc, deoarece e numai și numai pentru el. Acolo nu are loc nici Dumnezeu și nici aproapele. Dacă de Dumnezeu nu are nevoie, pe aproapele lui îl disprețuiește: “eu nu sunt ca acest vameș”. Deoarece nu le cere de la Dumnezeu, ajutorul sau îndurarea sunt cuvinte pe care nu le cunoaște. Și deci nu le oferă celorlalți.
Cât de trist este pentru un om care își face un scop în viață din împlinirea Legii, să fie atât de orb încât să nu vadă că merge exact în direcția opusă. Dacă plinirea Legii constă în iubirea de Dumnezeu și de aproapele, el trăiește un eșec lamentabil exact în aceste lucruri esențiale. Și continuă ca și cum totul ar decurge perfect, să-și plătească taxele la Templu, să postească, s.a.m.d.
Cuvintele Sfântului Pavel extrem de dure, ne readuc la realitate: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”
Credeți că fariseii existau doar pe vremea lui Isus? Nici vorbă, există și astăzi! Cineva vorbea despre un domn respectabil, ce nu lipsea o dată de la biserică și de la rugăciune, însă asistând odată la înmormântarea unei femei ușoare a răbufnit: “păcat că îi dau voie să fie îngropată într-un cimitir creștinesc. Ar trebui să fie înmormântată cu animalele!” Oare nu e o formă de a spune: “Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ea”. Gurile misticilor spun că și-ar ispăși și acum Purgatoriul din cauza acestei judecăți…
Așadar, mergeți la biserică? Țineți posturile? Vă rugați? Foarte bun lucru faceți! Pentru o ultimă verificare însă, puneți-vă în genunchi la fel ca vameșul din evanghelie și oricât de perfecți sau în regulă cu Dumnezeu v-ați simți, bateți-vă pieptul din cauza păcatelor și ascultați cu atenție: să nu se audă nici cel mai mic sunet metalic, de chimval răsunător… Suntem cu toții datori să verificăm zi de zi, clipă de clipă autenticitatea trăirii noastre de creștin; datori să discernem dacă o mai mare iubire de Dumnezeu și de aproapele este rodul rugăciunilor și posturilor noastre. Dacă ne putem uita la oricare dintre cei din jurul nostru și să spunem: “eu sunt un și mai mare păcătos, fiindcă am primit mai multe daruri…” Doar atunci vom fi cu adevărat îndreptățiți, adică făcuți drepți de către Dumnezeu, de către iubirea și îndurarea Lui, iar nu de către bietele noastre acțiuni.
Papa Benedict al XVI-lea spunea la Liturghia de deschidere a celei de-a XI-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor: "Judecata anunțată de către Domnul Isus ( în Apocalipsă) se referă în primul rând la distrugerea Ierusalimului în anul 70. Dar amenințarea judecății privește de asemenea Biserica din Europa, Europa și Occidentul în general… Domnul strigă în urechile noastre cuvintele pe care le-a spus Bisericii din Efes: "Dacă nu te schimbi, voi veni la tine și voi lua sfeșnicul tău din locul lui" (2,5). Și nouă ne poate fi luată lumina, și de aceea am face bine să lăsăm acest avertisment să răsune în sufletul nostru în toată gravitatea lui, strigând în același timp către Domnul: "Ajută-ne să ne convertim. Dăruiește-ne harul unei adevărate reînnoiri! Nu lăsa să se stingă lumina ta printre noi! Întărește credința noastră, speranța noastră și dragostea noastră, ca să putem face roade vrednice!”
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 18,10-14.
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
sâmbătă, 31 ianuarie 2015
Întâlnirea Comisiilor episcopale europene pentru Cateheză
În perioada 27-29 ianuarie 2015 s-a desfăşurat la sediul Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări întâlnirea Comisiilor episcopale pentru Cateheză a Conferințelor Episcopale Europene. La reuniune iau parte superiorii Consiliului Pontifical, preşedinţii Comisiilor episcopale și responsabilii naţionali ai birourilor naționale de cateheză din Europa. Din România participă episcopul auxiliar Cornel Damian în numele Conferinţei Episcopilor.
Ca reprezentanţi ai Consiliului Conferințelor Episcopale Europene sunt prezenţi: monseniorul Djuro Hranić, președinte al Consiliului pentru Cateheza a Consiliului Conferințelor Episcopale Europene și Remery Michel, vice-secretar general al aceluiaşi Consiliu.
Întru-un comunicat de presă, Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare scrie că «rapoartele pe care comisiile episcopale le-au trimis Consiliului Pontifical pentru pregătirea întâlnirii, precum și confruntările care au avut loc în aceste zile arătă un mare angajament catehetic al diferitele biserici locale. Serviciul generos al atâtor cateheţi, bogăția reflecției care apare în orientările pastorale ale Consiliului şi parcursul realizat prin Evangelii Nuntiandi, Catechesi Tradendae și Evangelii Gaudium, evidențiază relația strânsă a catehezei cu Noua Evanghelizare».
Un aspect evidenţiat de Conferințelor Episcopale din Europa (CEE) în cadrul întâlnirii este angajamentul tot mai mare în căutarea noilor modalităţi de a face cateheză, care să răspundă la întrebarea multor adulți care doresc să îmbrățișeze credința creștină. Punctul de referinţă, subliniază episcopii, este Catehismul Bisericii Catolice.
Un alt aspect identificat de CEE este «indiferența religioasă» – o consecinţă a secularismului – ce caracterizează viața Europei pentru o lungă perioadă de timp şi a condus la o criză care este trăită în Biserică.
În ciuda acestui fapt, spune mons. Rino Fisichella – preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare – se poate spune cu siguranță, aşa cum a amintit şi Papa Francisc că „se pot găsi tot mai greu alte domenii din viaţa Bisericii, precum cel al catehezei, care să poată avea împreună dezvoltarea doctrinei, pastorala comunității creștine și creșterea la nivel personal a credincioșilor. Aceasta, în anumite privințe, devine cu adevărat o sinteză în jurul căreia se exprimă viața Bisericii”.
Angajamentul pentru noua evanghelizare și apelul la o pastorală misionară care caracterizează învățătura Papei Francisc, continuă preşedintele dicasterului vatican „găsesc în cateheză un loc privilegiat pentru a se exprima, într-o varietate de propuneri, puternic caracterizate de tradițiile locale și de istoria Bătrânului Continent, care în ultimele decenii a suferit o transformare remarcabilă”.
Peisajul variat, încheie mons. Fisichella, este un semn al bogăției vieții Bisericii, „angajată să fie o «Biserică în ieşire», adică să-l ducă lumii pe Isus Cristos, Mântuitorul lumii şi să anunţe milostivirea sa”.
Ca reprezentanţi ai Consiliului Conferințelor Episcopale Europene sunt prezenţi: monseniorul Djuro Hranić, președinte al Consiliului pentru Cateheza a Consiliului Conferințelor Episcopale Europene și Remery Michel, vice-secretar general al aceluiaşi Consiliu.
Întru-un comunicat de presă, Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare scrie că «rapoartele pe care comisiile episcopale le-au trimis Consiliului Pontifical pentru pregătirea întâlnirii, precum și confruntările care au avut loc în aceste zile arătă un mare angajament catehetic al diferitele biserici locale. Serviciul generos al atâtor cateheţi, bogăția reflecției care apare în orientările pastorale ale Consiliului şi parcursul realizat prin Evangelii Nuntiandi, Catechesi Tradendae și Evangelii Gaudium, evidențiază relația strânsă a catehezei cu Noua Evanghelizare».
Un aspect evidenţiat de Conferințelor Episcopale din Europa (CEE) în cadrul întâlnirii este angajamentul tot mai mare în căutarea noilor modalităţi de a face cateheză, care să răspundă la întrebarea multor adulți care doresc să îmbrățișeze credința creștină. Punctul de referinţă, subliniază episcopii, este Catehismul Bisericii Catolice.
Un alt aspect identificat de CEE este «indiferența religioasă» – o consecinţă a secularismului – ce caracterizează viața Europei pentru o lungă perioadă de timp şi a condus la o criză care este trăită în Biserică.
În ciuda acestui fapt, spune mons. Rino Fisichella – preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare – se poate spune cu siguranță, aşa cum a amintit şi Papa Francisc că „se pot găsi tot mai greu alte domenii din viaţa Bisericii, precum cel al catehezei, care să poată avea împreună dezvoltarea doctrinei, pastorala comunității creștine și creșterea la nivel personal a credincioșilor. Aceasta, în anumite privințe, devine cu adevărat o sinteză în jurul căreia se exprimă viața Bisericii”.
Angajamentul pentru noua evanghelizare și apelul la o pastorală misionară care caracterizează învățătura Papei Francisc, continuă preşedintele dicasterului vatican „găsesc în cateheză un loc privilegiat pentru a se exprima, într-o varietate de propuneri, puternic caracterizate de tradițiile locale și de istoria Bătrânului Continent, care în ultimele decenii a suferit o transformare remarcabilă”.
Peisajul variat, încheie mons. Fisichella, este un semn al bogăției vieții Bisericii, „angajată să fie o «Biserică în ieşire», adică să-l ducă lumii pe Isus Cristos, Mântuitorul lumii şi să anunţe milostivirea sa”.
Sursa:ro.radiovaticana.va
vineri, 30 ianuarie 2015
SF. TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR
Astăzi, 30 ianuarie, Biserica îi sărbătoreşte pe SF. TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR. Pe fiecare îi cinstim şi individual, pe Sfântul Vasile la 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie şi 27 ianuarie.
Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu sfântul Grigore, episcop de Nazianz (Teologul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din părţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.
După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.
Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.
Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.
Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.
Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.
Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.
Sfântul Grigorie din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigorie a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru mişcătorul „Discurs de adio” pe care 1-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale Poeme morale, „ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.
Numele Grigorie vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.
Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.
Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.
A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.
Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“
Studiile sale
Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.
Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.
Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.
Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.
Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.
Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.
Visul spulberat
În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”.
Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”
Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.
Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.
Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.
În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.
Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.
Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.
O misiune neaşteptată
Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.
Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?
Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.
Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.
Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.
Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.
Reformator al Bisericii
A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.
Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.
Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos - le spunea el - a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!” “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?” “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”.
Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.
Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane - între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia - care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.
Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.
În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.
Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.
Primul exil
Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.
Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.
Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca - spunea Ioan - numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”.
Plecarea definitivă
Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată a spus el Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”.
Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.
Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”.
A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.
Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.
Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.
După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.
Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.
Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.
Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.
Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.
Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.
Sfântul Grigorie din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigorie a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru mişcătorul „Discurs de adio” pe care 1-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale Poeme morale, „ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.
Numele Grigorie vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.
Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.
Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.
A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.
Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“
Studiile sale
Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.
Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.
Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.
Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.
Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.
Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.
Visul spulberat
În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”.
Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”
Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.
Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.
Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.
În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.
Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.
Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.
O misiune neaşteptată
Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.
Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?
Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.
Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.
Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.
Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.
Reformator al Bisericii
A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.
Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.
Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos - le spunea el - a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!” “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?” “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”.
Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.
Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane - între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia - care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.
Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.
În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.
Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.
Primul exil
Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.
Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.
Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca - spunea Ioan - numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”.
Plecarea definitivă
Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată a spus el Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”.
Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.
Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”.
A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.
Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.
Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.
Sursa:www.calendarcatolic.ro
joi, 29 ianuarie 2015
Vedete pentru viaţă
Chiar dacă Hollywoodul pare fieful celor mai liberale vederi, există şi monştri sacri care merg contra curentului. Iată declaraţiile câtorva bărbaţi celebri din show-bizul american:
Jack Nicholson
Cînd era adult, a aflat că cea pe care o credea sora lui îi era de fapt mamă, iar cea pe care o credea mama sa îi era bunică. În 1937, toată lumea îi sugerase mamei sale biologice să îl avorteze, fiindcă era încă adolescentă şi necăsătorită. Dar ea a refuzat. Poate că acest lucru l-a făcut pe Jack Nicholson să declare, într-un interviu publicat în 1984 de revista Rolling Stone:
În ceea ce priveşte avortul, sunt în răspăr cu segmentul electoral pe care îl reprezint, fiindcă mă pronunţ ferm împotriva acestuia. Nu am dreptul la nicio altă opinie. Singura mea emoţie referitoare la asta este literalmente gratitudinea – pentru propria viaţă.
Mel Gibson
Într-un interviu televizat realizat de Barbara Walters în 1990, la apogeul celebrităţii, Gibson a spus:
Nu putem decide noi cine să vină pe lume şi cine nu. Această decizie nu ne aparţine.
Despre distrugerea celulelor embrionare cu scopuri de cercetare, el a mai declarat:
Această cercetare nu a produs un singur tratament valid în 23 de ani. Nu aprodus decât tumori, respingere şi mutaţii. Dacă nici pe investitori nu îi atrag aceste rezultate ştiinţifice slabe, atunci de ce să le finanţăm pe spinarea contribuabililor? (…) A crea viaţă doar ca să o distrugi ulterior este pur şi simplu incorect.
Jim Caviezel
În 2009, a declarat pentru Catholic Digest că atitudinea sa pro-viaţă e mai importantă decât propria carieră:
Uite, sunt pentru ajutarea femeilor. Dar pur şi simplu nu văd cum le ajută avortul. Şi nu îmi iubesc atât de mult cariera încât să-mi spun: O să tac în legătură cu asta.
Donald Trump
După ce s-a pronunţat ani în şir în favoarea avortului, într-o bună zi Donald Trump a declarat:
Un motiv pentru care mi-am schimbat părerea este că soţia unui prieten a rămas gravidă. El nu voia copilul. Dar mi-a spus apoi plângând că acest copil a devenit lumina ochilor lui şi că este cel mai măreţ lucru care i s-a întâmplat. Şi acesta era un copil pe care nu şi-l dorea în viaţa lui.
Justin Bieber
Patti Malette, abuzată în copilărie, a avut o adolescenţă furtunoasă, cu droguri, sex şi o tentativă de sinucidere. La 17 ani, ea a rămas gravidă cu cel care avea să fie pop-starul canadian Justin Bieber.
În 2001, fiul ei a declarat pentru revista Rolling Stone in 2011:
Nu prea cred în avort, e ca şi cum omori un copil.
Despre cazurile de viol, a spus:
Păi, cred că e foarte trist, dar totul trebuie să aibă un motiv. Şi nu văd un motiv în asta.
Nick Cannon
Rapperul Nick Cannon, soţul vedetei pop Mariah Carey, a lansat în 2005 un cântec intitulat Can I Live? Acesta povesteşte cum el însuşi era să fie avortat de mama sa.
Sursa:stiripentruviata.ro
miercuri, 28 ianuarie 2015
Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni
Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni, a spus Papa Francisc la Audienţa generală de miercuri, 28 ianuarie 2015.
Cateheza Papei:
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul "tată". Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.
"Tată" este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o "societate fără taţi". Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate - dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.
Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: "Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru...". Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.
Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri.
Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil "egal" cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii "coleg" al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.
Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate - putem spune paternă - faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.
Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: "Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii...". Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul "tată". Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.
"Tată" este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o "societate fără taţi". Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate - dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.
Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: "Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru...". Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.
Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri.
Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil "egal" cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii "coleg" al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.
Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate - putem spune paternă - faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.
Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: "Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii...". Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)