„Sunteţi făcuţi
unii pentru alţii, iar voi nu conteniţi să vă ridicaţi unii împotriva altora”.
Monseniorul Vladimir Ghika
miercuri, 15 aprilie 2015
Dilema veche : colectia de filme “Fellini”. Din 16 aprilie 2015
De joi, 16 aprilie 2015, revista Dilema Veche va lansa colectia de filme “Fellini“, ce va contine patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, castigator al Premiului Oscar pentru intreaga cariera in 1973.
Pret revista + dvd : 14.99 lei.
Filemele vor avea aparitie saptamanala, dupa cum urmeaza :
- La dolce vita (1960) – 16 aprilie 2015
- Giulietta si spiritele (1965) – 23 aprilie 2015 – primul film color al lui Fellini.
- I Vitelloni (1953) – 30 aprilie 2015
- 8 si 1/2 (1963) – 7 mai 2015
vineri, 3 aprilie 2015
Un brand are nevoie de un brand...
Dacă vrei să fii cunoscut, atunci ai nevoie de o imagine, de o reclamă și de cineva care să te promoveze. Din momentul în care devii un brand, promovarea vine de la sine, devine un fel de perpetuum mobile.
Și acum, cred că fiecare dintre noi s-ar bucura să se alăture unui brand și să devină el însuși brand. Este cea mai ușoară cale înspre succes...
Și, pentru a condimenta viața de blogger, Vegeta ne invită să devenim promotorii lor.
Suntem așadar întrebați: „cu ce crezi tu că te ajută să fii blogger oficial Vegeta”:
- păi în primul rând că alăturea numelui meu cu al lor este frumoasă: Vegeta - Vestemean :)
- fiindcă mă ajută să ies din anonimat
- un loc mic, cum este localitatea mea, să fie promovată cu ajutorul unui brand
- îmi dă oportunitatea de a scoate ce este mai bun din mine pentru a promova produse de calitate
- mă invită la a-mi folosi imaginația și metaforele
- voi realiza campanii interesante și inteligente de promovare
- îmi va readuce aminte de gândurile hazlii care-mi vor folosi
- da, voi scrie și poezii
- și multe altele de la mine veți auzi!!!
Pentru mai multe info, intră și pe
2 carti cu jocuri cu Gazeta Sporturilor – 3 aprilie 2015
Ziarul Gazeta Sporturilor vine impreuna cu 2 carti cu jocuri, ce contin 14 table de joc, zaruri si pioni.
Pret : 14.99 lei.
Le puteti gasi la toate chioscurile de ziare.
marți, 31 martie 2015
Apel de conștiință
În actul de decizie a efectuării unui avort adeseori sunt implicați familia, prietenii și, aproape totdeauna, o parte a personalului medical. De aceea, fiecare devine răspunzător de felul în care se raportează la această problemă.
Se știe că trăim sub semnul unei crize primejdioase prin care s-a ajuns să nu se mai înțeleagă că suprimarea vieții copilului nenăscut este o crimă chiar din momentul conceperii. Faptul că o lege imorală permite acest lucru nu schimbă cu nimic răspunderea morală a celor implicați în săvirșirea acestui act, uneori chiar și prin nepăsare.
Am ales să aștern pe hîrtie doar cîteva dintre răspunsurile pline de mulțumire ale unor mame în criză de sarcină care, încurajate fiind, au ales să dea viață copiilor lor.
Se știe că trăim sub semnul unei crize primejdioase prin care s-a ajuns să nu se mai înțeleagă că suprimarea vieții copilului nenăscut este o crimă chiar din momentul conceperii. Faptul că o lege imorală permite acest lucru nu schimbă cu nimic răspunderea morală a celor implicați în săvirșirea acestui act, uneori chiar și prin nepăsare.
Am ales să aștern pe hîrtie doar cîteva dintre răspunsurile pline de mulțumire ale unor mame în criză de sarcină care, încurajate fiind, au ales să dea viață copiilor lor.
Apel de conștiință din partea unui medic către alți medici pentru apărarea dreptului la viață al copilului nenăscut, prin conștientizarea în acest sens a viitoarelor mame
Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, părinţii micuţului Marc m-au invitat să fiu „parte importantă” din viaţa lui, adică să-i fiu naşă la botez. Este o formă de mulţumire – mi-a spus mama copilului – pentru tot ceea ce a însemat participarea mea cu sfaturi şi încurajări la venirea pe lume al celui de-al doilea copil al ei.
Mă întorc cu gîndul în urmă cu mai bine de treizeci de ani, la începutul activităţii mele de medic la ţară. Pe uşa cabinetului meu intră frămîntată şi speriată o femeie mărunţică, mamă a opt copii; dorea să îi completez fişa de întrerupere a sarcinii, aşa cum prevedea legea pe vremea aceea (după al patrulea copil se dădea „dreptul” de a face „întrerupere legală a sarcinii”). A avut loc o discuţie scurtă despre eroismul de a aduce pe lume opt copii şi despre voia lui Dumnezeu. După un timp, mama aceea s-a întors la mine cu cel de-al nouălea copil şi mi-a spus cu chipul luminat de bucurie, dar parcă şi cu puţin năduf: „Îl vedeţi? Este al dumneavoastră”.
Am considerat întotdeauna că este de datoria mea să nu ezit niciodată să stau de vorbă cu o femeie frămîntată de aducerea pe lume a copilului ei. Mi s-a întîmplat de multe ori să simt că nu ştiu ce să răspund la „argumentele” unei asemenea persoane. Mă rugam ca Spiritul Sfînt să-mi „şoptească” în ce fel să o încurajez, apoi mă rugam pentru fiecare mamă ca Dumnezeu să-i dea puterea de a alege păstrarea vieţii copilului. Şi rezultatele s-au văzut.
Eram deja medic la Bucureşti cînd o tînără mămică, studentă, a intrat în cabinet cu un băieţel de doi ani, Andrei, căruia i-a spus: „Uite-o pe mama ta”. Venise să-mi mulţumească pentru sfatul pe care i-l dădusem.
În urmă cu un an, fiind în metrou, o doamnă a venit la mine şi m-a salutat zîmbitoare. Nu ştiam cine este. A scos din portofel o fotografie cu fiul ei de zece ani, Alexandru, şi mi-a spus, între două staţii, povestea lui. „De-aţi şti, doamna doctor, de cîte ori v-am pomenit în anii aceştia, la cîtă lume am povestit cum a venit pe lume Alexandru!” Mama copilului venise la mine la cabinet adusă de cumnata ei, care-mi era pacientă, pentru a-i face o ecografie. Era însărcinată şi hotărîse să facă avort. Trebuia să-i ducă medicului ginecolog ecografia. Discuția pe care am avut-o cu ea a fost, se vede, suficient de convingătoare pentru ca fiul ei, Alexandru, să devină „lumina vieţii ei”.
Micuţa Andreea, acum şcolăriţă, mă vizitează des la cabinet, împreună cu mama ei. Povestea ei? In urmă cu şapte ani, intrînd în cabinetul unei colege, văd o tînără cu un bilet de trimitere în mînă, gata să plece la ginecolog pentru a-şi face întrerupere de sarcină. Am oprit-o ca să stăm puţin de vorbă. Răspunsul ei a fost ruperea biletului de trimitere în faţa mea şi decizia de a renunţa la avort. Răspunsul lui Dumnezeu a fost venirea pe lume a unei fetiţe superbe, căsătoria tinerei, obţinerea unei locuinţe.
În urmă cu un an, consultînd un site medical am găsit următorul mesaj: „Am nevoie de ajutor”. Era strigătul unei tinere absolvente de liceu, gravidă în cinci săptămîni. Dorea să fie sfătuită ce alegere să facă, deoarece tatăl copilului ei o îndemna să avorteze. „Argumentele” lui îmi erau arhicunoscute. Am contactat-o telefonic, apoi au urmat discuţii la telefon sau prin e-mail. Într-o seară, apoape de miezul nopţii, primesc un mesaj pe telefon: „Bună seara! Sînt X din oraşul B., sînt terminată! Mîine dimineaţă prietenul meu mă duce să fac avort. Nu ştiu ce să fac. Mi-a zis că dacă nu fac avort mă părăseşte. Nu am cum să cresc singură copilul. Psihic sînt terminată.” Au urmat încurajări, argumente, rugăciuni din partea mea. Pe 19 martie anul acesta am primit un e-mail: „Sînt X. din oraşul B. Am născut un băieţel. Dumnezeu v-a trimis şi am avut noroc deoarece eram tare disperată şi dumneavoastră mi-aţi dat putere şi încredere să merg mai departe. Aţi avut dreptate, acum sînt mămică şi sînt tare fericită. Acest pui este totul pentru mine, este viaţa mea.” X. s-a căsătorit cu tatăl copilului şi alcătuiesc o familie normală.
Nu-mi atribui niciun merit prin toate aceste istorisiri deoarece ştiu clar că Dumnezeu este cel care a lucrat în inima acestor mame. Rămîne doar ca fiecare să răspundă chemării lui Dumnezeu şi să respecte viaţa, care este expresia voinţei Lui.
Mă adresez colegilor medici cu următorul apel: consiliaţi-le pe femeile însărcinate să renunţe la intenţia avortului. Din experienţă proprie pot spune că, în mod sigur, peste 50% dintre femeile care vor să avorteze se răzgîndesc şi păstrează copilul dacă sînt sfătuite serios de un medic.
Este un mare merit în faţa lui Dumnezeu ca pe această cale să fie salvate vieţi nevinovate.
Dr. Maria Dunca-Moisin
Sursa:inliniedreapta.net
luni, 30 martie 2015
Povestea Mariei-Elisabeta
Maria-Elisabeta, fina mea, s-a născut astăzi 17 aprilie… la ora 12. A primit Darul Botezului imediat, iar după aproape trei sferturi de oră Domnul a luat-o la El. Pentru mine este o binecuvintare să fiu parte din viața Mariei-Elisabeta.
Deja ea are o poveste a vieții ei.
Peste cîteva zile va fi înmormîntată creștinește. Mama ei s-a bucurat să-i vadă chipul, apoi a primit vestea plecării micuței cu zîmbet resemnat și cu sentimentul profund că a împlinit voia Domnului. Pe mamă am cunoscut-o la începutul sarcinii (11 săptămîni), după ce primise vestea ca pruncul ei are probleme grave. A avut puterea de-a întelege că oricum se va dezvolta copilașul, ea nu va avea nici un drept să decidă asupra vieții micuțului și că nu ar mai indrăzni să se roage „Tatăl nostru… facă-se voia Ta”.
„La ce bun toate astea?!”
Este întrebarea pe care mi-a pus-o un medic neonatolog după ce micuța Maria Elisabeta a fost botezata și apoi a murit la doar o jumatate de oră de la naștere. Răspunsul la aceasta întrebare poate fi găsit în marturia Valentinei, mama fetiței.
Dr. Maria Dunca-Moisin
Totul a fost minunat de când am aflat că sunt însărcinată și până la momentul primei ecografii, la 10 săptămâni și șase zile. Atunci a început marea încercare! Doctorii mi-au spus că o să am un copil cu „anencefalie” și ce bine că am descoperit așa devreme cât încă mai pot avorta că oricum nu are șanse.
Mi-aduc aminte c-am început să plâng, iar soțul, fiind cu mine și văzând că sufăr, a început să spună: „Vezi ce îți dă Dumnezeu? Să nu te mai prind că te rogi!”. Am încercat să-i explic că noi nu suntem perfecți și cu atât mai mult noi nu cunoaștem planul Lui, iar dacă ne-ar cere Dumnezeu socoteală pentru faptele noastre, nicio pedeapsă nu ar fi prea mare, căci toți suntem păcătoși. Cu toate astea, în inima mea eram oarecum îndreptată spre a face o crimă, spre a-mi omorî propriul copil. Următorul pas a fost să vorbesc cu sora mea și să-i povestesc totul. Ea m-a ascultat cu atenție, iar la sfârșit a zis: „Nu ai omorât niciodată niciun copil, deși nu îl cunoșteai pe Dumnezeu și acum că îl cunoști, cum poți face asta? Mergi și vorbește cu preotul tău și vezi ce-ți spune și el”. Eram într-un fel supărată pe ea, mi se părea că nu voia să mă înțeleagă, dar i-am ascultat sfatul și am mers să vorbesc cu părintele Fabian. La rândul lui, părintele mi-a zis: „Uite, Valentina, noi pe pământul acesta suntem ca niște „purtători” și dacă Domnul a îngăduit aceasta, e cu un scop. Și apoi, când te rogi „Tatăl nostru” și spui „Facă-se voia Ta” cum se va face voia Lui dacă tu te opui?” Așa am început să înțeleg că Domnul vrea să merg până la capăt, dar tot nu eram pe deplin convinsă! Văzând aceasta, părintele mi-a spus: „Bine, Valentina, o să te trimit să vorbești cu un alt doctor și apoi mai vedem”.
M-a trimis la dna dr. Dunca Maria. Odată ajunsă la dna dr., i-am spus și ei aceeași poveste, iar dânsa a început să mă încurajeze și să îmi povestească de fata ei care a trecut prin multe încercări cu copiii și cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. În final, i-am zis doamnei doctor că dacă Dumnezeu a făcut atâtea minuni pentru ceilalți, poate va face și pentru mine. Dar chiar dacă nu va fi așa și va lua copilul la El, măcar se va face voia Domnului și nu a mea.
Am luat hotărârea de a merge până la capăt indiferent de ce se va întâmpla. Am mers înapoi la părinte să-i spun ce decizie luasem și să-l rog să mă sprijine cu rugăciunea lui. Din acel moment, în care am hotărât să merg până la capăt, toți m-au sprijinit. Când spun „toți”, mă refer la sora mea, dna Dunca, părintele Fabian și dl dr. Isopescu, cel care a făcut operația de cezariană.
Până la momentul nașterii au mai trecut câteva luni, timp în care colegi de serviciu, șefi, chiar și unii dintre prieteni îmi reproșau că nu mă gândesc, cum pot să fac așa ceva, cu alte cuvinte „ești nebună”. Ba chiar mi-a spus un șef: „Mai crede omul în Dumnezeu, dar nici chiar așa!” I-am răspuns că sunt sigură că Dumnezeu face minuni și dacă nu va fi așa e pentru că El știe mai bine și cu siguranță mă va ajuta să merg mai departe. În tot acest timp m-am rugat ca Dumnezeu să-mi întregească copilul și să fie sănătos, dar știam că nu cunosc căile Domnului și nu știu pentru ce este încercarea.
Pe la vreo 6 luni de sarcină, după ce am mai făcut o ecografie, sora mea mi-a zis: „Îți dai seama, dacă face Domnul minunea și întregește copilul cum o să rămână toți!” Atunci i-am răspuns: „Dar tu știi că în afară de noi două, dna dr., părintele și poate câțiva care mai cred în Dumnezeu vor crede că e minune de la El, căci ceilalți vor spune că s-au înșelat doctorii, că au greșit și nicidecum că Dumnezeu poate face minuni.” Chiar și așa, Domnul nu m-a lăsat și m-a întărit pe tot parcursul sarcinii, ba mai mult, am întărit și eu prin credință pe soțul meu și pe cei din familie, care tot nu erau în totalitate de acord cu ce făceam. Îmi mai spuneau uneori să mă gândesc ce se întâmplă dacă copilașul rămâne cu handicap? Nu neg că și mie mi-au trecut prin minte aceste gânduri, dar când îmi veneau în minte toate acestea, îmi venea totodată și gândul „dar dacă băiețelului meu, Cătălin, i s-ar întâmpla ceva, oare nu îl mai iubesc sau nu îl mai cresc?” Când le spuneam și lor, tăceau și mă aprobau. Până la urmă, la 36 de săptămâni, a trebuit să fac cezariana deoarece apăruseră contracțiile, eu mai având o naștere prin cezariană.
În ziua aceea, 17.04.2013, am mers cu soțul la spital unde ni s-au alăturat dna Dunca, sora mea și părintele Fabian. Deși îmi era teamă de operație, am optat pentru anestezie parțială din dorința de a o vedeam măcar pentru o secunda pe „Maria Elisabeta”. M-am rugat când a început operația ca totul să se termine cu bine, iar micuța și fragila Maria Elisabeta s-a născut vie și a trăit aproximativ 30 de minute, timp în care părintele Fabian a botezat-o, nașă fiindu-i dna dr. Maria Dunca. Mi-au povestit că la finalul botezului, atunci când a fost stropită cu apa sfințită, s-a înviorat puțin, iar după alte câteva minute a plecat la Domnul. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat putere să merg până la capăt. Au fost niște luni minunate în care am sperat și m-am rugat tot timpul, nefiind singură în rugăciune. Toți cei care au fost alături de mine la naștere s-au rugat și ei în tot acest timp, plus alte persoane cărora le-am povestit sau care au auzit de mine. Astfel Domnul a făcut ca foarte mulți să ne unim în rugăciune. Micuța Maria Elisabeta s-a născut slăbită, dar Domnul a întărit-o prin botez.
Astăzi sunt bucuroasă că am putut merge mai departe, am înmormântat-o, iar acum are locul ei unde putem merge să fim cu ea. Știu că nu este ușor, dar dacă ne-am încrede în Domnul așa cum ne spune El, nimic nu ar mai fi atât de greu. Dar oamenii se încred mai puțin în El și mai mult în puterea lor și de aceea nu au izbândă. Pentru mine aceasta nu este prima încercare pe care am trecut-o cu ajutorul Domnului. Primul meu copil a fost tot o fetiță, Andreea Laura, care a murit la 7 zile de la naștere, deoarece a fost diagnosticată prea târziu. Atunci am avut un șoc pentru că nu am știut nimic și nici nu a fost nimic care să mă anunțe în vreun fel de ce va urma. Andreea Laura a murit cu diagnosticul de „atrezie de esofag”, am înmormântat-o și pe ea, iar Dumnezeu m-a ridicat să merg mai departe.
Sper ca povestea aceasta să ajute cât mai multe fete să înțeleagă că a lua viața propriului copil înainte de a avea șansa să se nască nu este niciodată o soluție, ci doar o crimă. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute să îl urmăm mereu.
Sursa:inliniedreapta.net
Deja ea are o poveste a vieții ei.
Peste cîteva zile va fi înmormîntată creștinește. Mama ei s-a bucurat să-i vadă chipul, apoi a primit vestea plecării micuței cu zîmbet resemnat și cu sentimentul profund că a împlinit voia Domnului. Pe mamă am cunoscut-o la începutul sarcinii (11 săptămîni), după ce primise vestea ca pruncul ei are probleme grave. A avut puterea de-a întelege că oricum se va dezvolta copilașul, ea nu va avea nici un drept să decidă asupra vieții micuțului și că nu ar mai indrăzni să se roage „Tatăl nostru… facă-se voia Ta”.
„La ce bun toate astea?!”
Este întrebarea pe care mi-a pus-o un medic neonatolog după ce micuța Maria Elisabeta a fost botezata și apoi a murit la doar o jumatate de oră de la naștere. Răspunsul la aceasta întrebare poate fi găsit în marturia Valentinei, mama fetiței.
Dr. Maria Dunca-Moisin
Totul a fost minunat de când am aflat că sunt însărcinată și până la momentul primei ecografii, la 10 săptămâni și șase zile. Atunci a început marea încercare! Doctorii mi-au spus că o să am un copil cu „anencefalie” și ce bine că am descoperit așa devreme cât încă mai pot avorta că oricum nu are șanse.
Mi-aduc aminte c-am început să plâng, iar soțul, fiind cu mine și văzând că sufăr, a început să spună: „Vezi ce îți dă Dumnezeu? Să nu te mai prind că te rogi!”. Am încercat să-i explic că noi nu suntem perfecți și cu atât mai mult noi nu cunoaștem planul Lui, iar dacă ne-ar cere Dumnezeu socoteală pentru faptele noastre, nicio pedeapsă nu ar fi prea mare, căci toți suntem păcătoși. Cu toate astea, în inima mea eram oarecum îndreptată spre a face o crimă, spre a-mi omorî propriul copil. Următorul pas a fost să vorbesc cu sora mea și să-i povestesc totul. Ea m-a ascultat cu atenție, iar la sfârșit a zis: „Nu ai omorât niciodată niciun copil, deși nu îl cunoșteai pe Dumnezeu și acum că îl cunoști, cum poți face asta? Mergi și vorbește cu preotul tău și vezi ce-ți spune și el”. Eram într-un fel supărată pe ea, mi se părea că nu voia să mă înțeleagă, dar i-am ascultat sfatul și am mers să vorbesc cu părintele Fabian. La rândul lui, părintele mi-a zis: „Uite, Valentina, noi pe pământul acesta suntem ca niște „purtători” și dacă Domnul a îngăduit aceasta, e cu un scop. Și apoi, când te rogi „Tatăl nostru” și spui „Facă-se voia Ta” cum se va face voia Lui dacă tu te opui?” Așa am început să înțeleg că Domnul vrea să merg până la capăt, dar tot nu eram pe deplin convinsă! Văzând aceasta, părintele mi-a spus: „Bine, Valentina, o să te trimit să vorbești cu un alt doctor și apoi mai vedem”.
M-a trimis la dna dr. Dunca Maria. Odată ajunsă la dna dr., i-am spus și ei aceeași poveste, iar dânsa a început să mă încurajeze și să îmi povestească de fata ei care a trecut prin multe încercări cu copiii și cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. În final, i-am zis doamnei doctor că dacă Dumnezeu a făcut atâtea minuni pentru ceilalți, poate va face și pentru mine. Dar chiar dacă nu va fi așa și va lua copilul la El, măcar se va face voia Domnului și nu a mea.
Am luat hotărârea de a merge până la capăt indiferent de ce se va întâmpla. Am mers înapoi la părinte să-i spun ce decizie luasem și să-l rog să mă sprijine cu rugăciunea lui. Din acel moment, în care am hotărât să merg până la capăt, toți m-au sprijinit. Când spun „toți”, mă refer la sora mea, dna Dunca, părintele Fabian și dl dr. Isopescu, cel care a făcut operația de cezariană.
Până la momentul nașterii au mai trecut câteva luni, timp în care colegi de serviciu, șefi, chiar și unii dintre prieteni îmi reproșau că nu mă gândesc, cum pot să fac așa ceva, cu alte cuvinte „ești nebună”. Ba chiar mi-a spus un șef: „Mai crede omul în Dumnezeu, dar nici chiar așa!” I-am răspuns că sunt sigură că Dumnezeu face minuni și dacă nu va fi așa e pentru că El știe mai bine și cu siguranță mă va ajuta să merg mai departe. În tot acest timp m-am rugat ca Dumnezeu să-mi întregească copilul și să fie sănătos, dar știam că nu cunosc căile Domnului și nu știu pentru ce este încercarea.
Pe la vreo 6 luni de sarcină, după ce am mai făcut o ecografie, sora mea mi-a zis: „Îți dai seama, dacă face Domnul minunea și întregește copilul cum o să rămână toți!” Atunci i-am răspuns: „Dar tu știi că în afară de noi două, dna dr., părintele și poate câțiva care mai cred în Dumnezeu vor crede că e minune de la El, căci ceilalți vor spune că s-au înșelat doctorii, că au greșit și nicidecum că Dumnezeu poate face minuni.” Chiar și așa, Domnul nu m-a lăsat și m-a întărit pe tot parcursul sarcinii, ba mai mult, am întărit și eu prin credință pe soțul meu și pe cei din familie, care tot nu erau în totalitate de acord cu ce făceam. Îmi mai spuneau uneori să mă gândesc ce se întâmplă dacă copilașul rămâne cu handicap? Nu neg că și mie mi-au trecut prin minte aceste gânduri, dar când îmi veneau în minte toate acestea, îmi venea totodată și gândul „dar dacă băiețelului meu, Cătălin, i s-ar întâmpla ceva, oare nu îl mai iubesc sau nu îl mai cresc?” Când le spuneam și lor, tăceau și mă aprobau. Până la urmă, la 36 de săptămâni, a trebuit să fac cezariana deoarece apăruseră contracțiile, eu mai având o naștere prin cezariană.
În ziua aceea, 17.04.2013, am mers cu soțul la spital unde ni s-au alăturat dna Dunca, sora mea și părintele Fabian. Deși îmi era teamă de operație, am optat pentru anestezie parțială din dorința de a o vedeam măcar pentru o secunda pe „Maria Elisabeta”. M-am rugat când a început operația ca totul să se termine cu bine, iar micuța și fragila Maria Elisabeta s-a născut vie și a trăit aproximativ 30 de minute, timp în care părintele Fabian a botezat-o, nașă fiindu-i dna dr. Maria Dunca. Mi-au povestit că la finalul botezului, atunci când a fost stropită cu apa sfințită, s-a înviorat puțin, iar după alte câteva minute a plecat la Domnul. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat putere să merg până la capăt. Au fost niște luni minunate în care am sperat și m-am rugat tot timpul, nefiind singură în rugăciune. Toți cei care au fost alături de mine la naștere s-au rugat și ei în tot acest timp, plus alte persoane cărora le-am povestit sau care au auzit de mine. Astfel Domnul a făcut ca foarte mulți să ne unim în rugăciune. Micuța Maria Elisabeta s-a născut slăbită, dar Domnul a întărit-o prin botez.
Astăzi sunt bucuroasă că am putut merge mai departe, am înmormântat-o, iar acum are locul ei unde putem merge să fim cu ea. Știu că nu este ușor, dar dacă ne-am încrede în Domnul așa cum ne spune El, nimic nu ar mai fi atât de greu. Dar oamenii se încred mai puțin în El și mai mult în puterea lor și de aceea nu au izbândă. Pentru mine aceasta nu este prima încercare pe care am trecut-o cu ajutorul Domnului. Primul meu copil a fost tot o fetiță, Andreea Laura, care a murit la 7 zile de la naștere, deoarece a fost diagnosticată prea târziu. Atunci am avut un șoc pentru că nu am știut nimic și nici nu a fost nimic care să mă anunțe în vreun fel de ce va urma. Andreea Laura a murit cu diagnosticul de „atrezie de esofag”, am înmormântat-o și pe ea, iar Dumnezeu m-a ridicat să merg mai departe.
Sper ca povestea aceasta să ajute cât mai multe fete să înțeleagă că a lua viața propriului copil înainte de a avea șansa să se nască nu este niciodată o soluție, ci doar o crimă. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute să îl urmăm mereu.
duminică, 29 martie 2015
Cum să percep iubirea lui Dumnezeu în viața mea
De Pr. Carlos Padilla
De câte ori în viață trecem prin experiențe pe care nu le înțelegem și care pe neașteptate, într-o zi, pe cale, încep să aibă sens și se așează la locul potrivit”.
Atunci înțelegem că acel moment dificil sau aceea persoană cărei nu i-am dat multă importanță a fost crucială în drumul meu și în creșterea mea.
Ne dorim să înțelegem totul imediat. Ne-ar plăcea să cunoaștem sensul întregului drum și să descoperim mereu mâna ce ne ghidează.
De aceea uneori sunt momente când vedem viața în plinătatea ei, cum o vede Dumnezeu. Vedem și cum Dumnezeu ne conduce. Privind înapoi, pare că au sens multe lucruri. Este mai ușor să vedem lucrurile ca Dumnezeu, în El au sens.
Părintele Josef Kentenich zicea: ”Viața mea este un covor văzut pe dos. Câte fire împletite! Munca mea este să văd covorul pe față. Privind covorul pe față ce văd? Chiar dacă pe dos se văd multe fire împletite, pe față este armonie!”
Cu mâna Sa iubitoare Dumnezeu ne conduce. Poate nu o văd în momentele întunecate prin care trec, când nimic nu este clar.
În acele momente nu știu bine ce vrea Dumnezeu, nici măcar ce vreau eu. Nu înțeleg planul Său, nu percep iubirea Sa. Vedem firele împletite și ne răzvrătim împotriva vieții.
Nu vreau să trăiesc fără lumină. Nu vreau tristețe. Vreau să fiu mereu fericit. Viața pentru noi de multe ori e doar o succesiune de zile. Unele întunecate, altele însorite. Unele triste, altele fericite.
Pentru Dumnezeu, însă, e mereu același drum, drumul fericirii noastre. Dumnezeu ne dăruiește momente de care să ne prindem, momente care devin stânca de care să ne susținem toată viața.
E adevărat că ne-ar plăcea să percem tot timpul iubirea Sa, toată afecțiunea și protecția în viața noastră, dar nu se întâmplă așa. În timpul Botezului, îmi place să zic că în acele clipe Dumnezeu îmbrățișează copilul.
Uit, dar Dumnezeu mă binecuvântează fiind copil, și nu uită niciodată sigiliul Său de iubire. Imprimă iubirea Sa în inima mea pentru totdeauna. Îi aparțin pentru eternitate.
Apoi viața ne tulbură, e adevărat, și drumurile se împletesc. Uităm iubirea Lui. Nu ne mai amintim îmbrățișarea Lui, nici privirea Lui, nici surâsul Lui. Ne rămâne doar gustul amar al pierderii. În tumultul vieții încetăm să mai atingem iubirea Lui, ce e mereu aproape de noi.
Da, în acele clipe poate nu ajunge să îmi amintesc că într-o anumită zi El m-a binecuvântat când eram copil. Dar e adevărat. Am fost consacrat ca și fiu pentru totdeauna. Chiar dacă eu uit, Dumnezeu nu uită niciodată. Cu toate acestea nu încetez să văd în fiecare zi cât e de dificil pentru omul de astăzi să perceapă iubirea Lui Dumnezeu în viața sa.
Zicea părintele Kentenich: ”Să fiu convins că mă iubește, și că eu pot să fiu ceva pentru El. Sună comic ca eu să fiu ceva pentru El, dar depersonalizarea noastră a propus multe. Da, zicem că aceasta e umilință, dar nu e umilință!
Trebuie să fiu ceva pentru Dumnezeu? Da, e limpede că pot să fiu ceva pentru Dumnezeu, întrucât m-a creat ca ființă liberă. El dorește colaborarea mea. Vrea colaborarea mea; pot să fiu ceva pentru El.
Dacă am reuși să convingem pe majoritatea credincioșilor, acolo unde lucrăm, că ei sunt obiectul iubirii Lui Dumnezeu, în ei s-ar trezi tot ceea ce este nobil. Dar în general nu reușim”.
Este dificil să ne știm iubiți de Dumnezeu în profunzime. Să convingem pe cineva de iubirea Lui Dumnezeu pentru el. Când aceea iubire e slabă în viața noastră, cât de dificil este să reușim să atingem iubirea lui Dumnezeu!
Momentele în care știm că suntem iubiți de cineva, de persoane concrete, de Dumnezeu însuși, sunt momente de lumină. O lumină puternică care ne ajută să vedem cât valorăm pentru Dumnezeu.
Sunt clipe în care nu contează altceva deoarece avem ceea ce e mai important. Nu mai contează păcatele mele, nici trecutul sau viitorul meu. Contează doar iubirea lui Dumnezeu care mă cuprinde.
Clipe în care valorez nu pentru ceea ce am făcut nici pentru ceea ce sunt, ci sunt iubit fără să se țină cont de meritele mele. Iubirea nu se merită niciodată. Sunt iubit în mod gratuit și unic.
Sunt momentele în care totul se blochează și lumina învinge întunericul. Mi-ar plăcea să am mai multă lumină în viața mea. Mai multe momente gratuite, în care nu trebuie să demostrez nimic și în care pot să fiu eu însumi. Vreau mai multe momente de soare și mai puține de întuneric. Mai multă iubire de la Dumnezeu și de la oameni.
Traducere: AMR
De câte ori în viață trecem prin experiențe pe care nu le înțelegem și care pe neașteptate, într-o zi, pe cale, încep să aibă sens și se așează la locul potrivit”.
Atunci înțelegem că acel moment dificil sau aceea persoană cărei nu i-am dat multă importanță a fost crucială în drumul meu și în creșterea mea.
Ne dorim să înțelegem totul imediat. Ne-ar plăcea să cunoaștem sensul întregului drum și să descoperim mereu mâna ce ne ghidează.
De aceea uneori sunt momente când vedem viața în plinătatea ei, cum o vede Dumnezeu. Vedem și cum Dumnezeu ne conduce. Privind înapoi, pare că au sens multe lucruri. Este mai ușor să vedem lucrurile ca Dumnezeu, în El au sens.
Părintele Josef Kentenich zicea: ”Viața mea este un covor văzut pe dos. Câte fire împletite! Munca mea este să văd covorul pe față. Privind covorul pe față ce văd? Chiar dacă pe dos se văd multe fire împletite, pe față este armonie!”
Cu mâna Sa iubitoare Dumnezeu ne conduce. Poate nu o văd în momentele întunecate prin care trec, când nimic nu este clar.
În acele momente nu știu bine ce vrea Dumnezeu, nici măcar ce vreau eu. Nu înțeleg planul Său, nu percep iubirea Sa. Vedem firele împletite și ne răzvrătim împotriva vieții.
Nu vreau să trăiesc fără lumină. Nu vreau tristețe. Vreau să fiu mereu fericit. Viața pentru noi de multe ori e doar o succesiune de zile. Unele întunecate, altele însorite. Unele triste, altele fericite.
Pentru Dumnezeu, însă, e mereu același drum, drumul fericirii noastre. Dumnezeu ne dăruiește momente de care să ne prindem, momente care devin stânca de care să ne susținem toată viața.
E adevărat că ne-ar plăcea să percem tot timpul iubirea Sa, toată afecțiunea și protecția în viața noastră, dar nu se întâmplă așa. În timpul Botezului, îmi place să zic că în acele clipe Dumnezeu îmbrățișează copilul.
Uit, dar Dumnezeu mă binecuvântează fiind copil, și nu uită niciodată sigiliul Său de iubire. Imprimă iubirea Sa în inima mea pentru totdeauna. Îi aparțin pentru eternitate.
Apoi viața ne tulbură, e adevărat, și drumurile se împletesc. Uităm iubirea Lui. Nu ne mai amintim îmbrățișarea Lui, nici privirea Lui, nici surâsul Lui. Ne rămâne doar gustul amar al pierderii. În tumultul vieții încetăm să mai atingem iubirea Lui, ce e mereu aproape de noi.
Da, în acele clipe poate nu ajunge să îmi amintesc că într-o anumită zi El m-a binecuvântat când eram copil. Dar e adevărat. Am fost consacrat ca și fiu pentru totdeauna. Chiar dacă eu uit, Dumnezeu nu uită niciodată. Cu toate acestea nu încetez să văd în fiecare zi cât e de dificil pentru omul de astăzi să perceapă iubirea Lui Dumnezeu în viața sa.
Zicea părintele Kentenich: ”Să fiu convins că mă iubește, și că eu pot să fiu ceva pentru El. Sună comic ca eu să fiu ceva pentru El, dar depersonalizarea noastră a propus multe. Da, zicem că aceasta e umilință, dar nu e umilință!
Trebuie să fiu ceva pentru Dumnezeu? Da, e limpede că pot să fiu ceva pentru Dumnezeu, întrucât m-a creat ca ființă liberă. El dorește colaborarea mea. Vrea colaborarea mea; pot să fiu ceva pentru El.
Dacă am reuși să convingem pe majoritatea credincioșilor, acolo unde lucrăm, că ei sunt obiectul iubirii Lui Dumnezeu, în ei s-ar trezi tot ceea ce este nobil. Dar în general nu reușim”.
Este dificil să ne știm iubiți de Dumnezeu în profunzime. Să convingem pe cineva de iubirea Lui Dumnezeu pentru el. Când aceea iubire e slabă în viața noastră, cât de dificil este să reușim să atingem iubirea lui Dumnezeu!
Momentele în care știm că suntem iubiți de cineva, de persoane concrete, de Dumnezeu însuși, sunt momente de lumină. O lumină puternică care ne ajută să vedem cât valorăm pentru Dumnezeu.
Sunt clipe în care nu contează altceva deoarece avem ceea ce e mai important. Nu mai contează păcatele mele, nici trecutul sau viitorul meu. Contează doar iubirea lui Dumnezeu care mă cuprinde.
Clipe în care valorez nu pentru ceea ce am făcut nici pentru ceea ce sunt, ci sunt iubit fără să se țină cont de meritele mele. Iubirea nu se merită niciodată. Sunt iubit în mod gratuit și unic.
Sunt momentele în care totul se blochează și lumina învinge întunericul. Mi-ar plăcea să am mai multă lumină în viața mea. Mai multe momente gratuite, în care nu trebuie să demostrez nimic și în care pot să fiu eu însumi. Vreau mai multe momente de soare și mai puține de întuneric. Mai multă iubire de la Dumnezeu și de la oameni.
Traducere: AMR
Sursa:aleteia.org
Abonați-vă la:
Postări (Atom)