Marco Fasol, profesor de istorie și filozofie într-un institut de prestigiu din Verona, studiază de mulți ani chestiunea Evangheliilor canonice, în lumina celor mai moderne cunoștiințe filologice și documentare. Un argument de nișă, care a explodat în vremea „Codului lui Da Vinci” de Dan Brown, când milioane de oameni au auzit despre existența așa numitelor evanghelii apocrife, și, cu gustul clasic al lucrurilor interzise, au fost ghidați de un narator american într-un parcurs imaginativ, care însă nu are nici o legătură cu realitatea.
Ideea că adevăratele Evanghelii sunt cele apocrife, nu este o idee nouă: Dan Brown, cunoscut ca fiind aproape de ambienturile exoterice, ar fi putut găsi urme în alte pasaje ale istoriei. Diverși ierarhi naziști, de exemplu, erau convinși de existența unei a cincea Evanghelii, ascunsă de Biserică, și care conținea adevărurile coerente cu ideologia național-socialistă și în conflict cu doctrina catolică. Pentru a da multora cunoștiințe științifice despre Evangheliile canonice și apocrife, Fasol a scris o carte pe această temă. Astăzi se întoarce asupra argumentului într-un context cu totul diferit: lucrarea sa despre autenticitatea Evangheliilor „Codul descoperit” a ieșit împreună cu un eseu al omului de știință Emanuela Marinelli despre Giulgiu, cu titlul „Lumină din mormânt. Anchetă privind autenticitatea Giulgiului și a Evangheliilor”. Cei doi oferă cititorilor o imagine de ansamblu a studiilor privind Evangheliile și ale cercetătorilor științifice efectuate de-a lungul deceniilor pe Giulgiu. L-am intervievat pe Marco Fasol pentru a înțelege mai bine ceea ce se află în spatele studiului Evangheliilor.
În ceea ce privește limba Evangheliilor, acesta a spus că studiile cele mai recente au arătat că limba greacă, limbă în care a fost scris întreg Noul Testament, relevă indicii foarte clare la o predicare originară în limba aramaică, limba maternă a lui Isus din Nazaret. Cel puțin 26 de cuvinte în limba aramaică au rămas în Evanghelii, deoarece evangheliștii nu au vrut să le traducă în greacă. Doreau ca ele să răsune în cititori în marea fidelitate a vocii Învățătorului. Printre aceste cuvinte, putem aminti importantul cuvânt aramaic „Abbà", un vocativ prin care Învățătorul se adresa Tatălui, numindu-l „Tată”, cu încredere și familiaritate filială maximă. Apoi, să nu uităm faptul că Evangheliile repetă de 50 de ori termenul ebraic „amen” care înseamnă „cu adevărat”, prin care Învățătorul își introducea discursul, spunând de două ori „cu adevărat”. Alte exemple celebre sunt cuvintele lui Isus de pe cruce: „Eloì, Eloì, lama sabactani?”, „Talita qum”, „rabbì”, „effatà”, semne ale unei maxime fidelități istorice.
Când a început să se aplice principiile de filologie pe textul sacru?
„Secolul al XX-lea a fost acela în care s-a aprofundat cercetarea pe „forme lingvistice”, „genuri literare” și „contextul istoric” care stau la baza textelor evanghelice. Pentru a face o referință precisă, putem aminti documentul Comisiei Pontificale Biblice „De historica Evangheliorum veritate” din anul 1964. În acest text se poate recunoaște legitimitatea metodei istorico-critice în studiul Evangheliilor. Și Conciliul Vatican II, în Dei Verbum (1965), nr. 19, afirmă fără ezitare istoricitatea celor patru Evanghelii, demonstrând faptul că studiile filologice au confirmat fidelitatea istorică a textelor”.
La ce rezultate s-a ajuns?
„Filologia a aprofundat studiul formelor lingvistice antice, individualizând unele structuri tipice ale limbii aramaice (limbajul oral, dialectul Galileii), și ale limbii ebraice (limba scrisă, utilizată de scribii Iudeii), limbi originare vorbite de Isus. Aceste structuri lingvistice sunt străine literaturii grecești, deci reprezintă un semn evident al originii semitice ale Evangheliilor. Putem spune că Evangheliile au fost gândite în aramaică și apoi traduse în greacă. Corpul este grec, dar sufletul este semitic. În textul lucrării „Lumină din mormânt”, sunt citate de exemplu, paralelismele care sunt o dublare a frazei, deoarece se imprimă mai bine în memorie. Această tehnică era utilizată de rabini în școlile lor din vechiul Israel. Cele patru Evanghelii ne prezintă mai mult de 100 de paralelisme. Distingem paralelisme antitetice, unde dublarea frazei conține o formă negativă și una pozitivă (ex: „Nu am venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji”, „Cerul și pământul vor trece, dar numele meu nu va trece”). Apoi, există paralelisme sintetice în care dublarea frazei se prezintă în aceeași formă: (ex: „Nu dați mărgăritarele la porci, nu dați lucrurile sfinte câinilor”). Altă stilistică semitică este reprezentată de repetarea unor termeni similari, pentru a facilita memorarea: „iartă...păcatele noastre...precum și noi iertăm greșiților noștri”. O altă noutate lingvistică, o reprezintă folosirea parabolelor, povestiri concrete, luate din viața de zi cu zi, unice în toate literaturile antice și foarte eficiente pentru a comunica un mesaj moral: iubirea îndurătoare, iertarea, grija pentru cei slabi și bolnavi, ajutorarea săracilor. Deci, datorită filologiei, se dovedește că Evangheliile nu sunt elaborări ale comunitățiilor elenistice de-a lungul a două secole, așa cum susținea Bultman în prima jumătate a secolului XX, ci sunt credincioase transmisiuni orale ale predicării originare a Învățătorului”.
Ce sunt Evangheliile apocrife?
„Apocrif” în limba greacă înseamnă „ascuns” și, de fapt, sunt cel puțin douăzeci de astfel de evanghelii, rămase ascunse până în secolul al XIX-lea. Biserica și Vaticanul nu au nimic de-a face cu așa-zisa operațiune de „mușamalizare” sau „cenzură” a acestor texte. Pur și simplu rarele manuscrise apocrife au rămas îngropate în satele izolate în special din Egiptul antic, unde începând cu secolul al II-lea, se răspândea o doctrină filozofică neo-platonică, cu infiltrații creștine, copte și persane. De notat este faptul că aceste evanghelii apocrife nu se abat de la prezentarea evenimentelor principale din viața lui Isus. De exemplu, Evanghelia apocrifă a lui Petru descrie în termeni spectaculoși momentul Învierii Domnului. Alte evanghelii apocrife prezintă adesea câteva miracole”.
Cum distingem Evangheliile autentice de cele apocrife?
„Primele comunități creștine au adoptat anumite criterii de autenticitate, care sunt acceptate chiar și de către istoricii laici. În primul rând, criteriul de antichitate. Suntem siguri că cele patru Evanghelii au fost scrise în primul secol. Descoperirile recente papirologice (Papirul Rylands și Bodmer) ne asigură de acest lucru. În schimb, evangheliile apocrife sunt de compoziție târzie. Un alt criteriu este „catolicitatea”, și anume faptul că Evangheliile canonice erau răspândite în întreaga lume antică, în comunitățile din Roma, Atena, Damasc, Antiohia, Ierusalim, Efes, etc. În schimb, apocrifele aveau o utilizare locală, limitată la cercul câtorva filozofi gnostici. Un alt criteriu era apostolicitatea, adică învățătura conformă cu predicarea originară a apostolilor. În punerea în aplicare a acestui criteriu analiza lingvistică este cea care devine decisivă. În timp ce Evangheliile autentice sau canonice (în conformitate cu canonul sau cu regula apostolică) au referințe continue și evidente la aramaică și ebraică, cele apocrife sunt lipsite de aceste referințe. Ba chiar mai mult, ele prezintă un vocabular tipic filozofiei neo-platonice și gnosticii elenistice, care nu are nimic de-a face cu ebraica. De exemplu, Evanghelia după Iuda, vorbește de „Barbelo, Saklas, arconti, sizigie”, terminologie gnostică absolut străină culturii ebraice.
În timp ce Evangheliile apostolice fac frecvent referiri la Scripturile Vechiului Testament, care pentru orice evreu aveau o valoare fundamentală, în cele apocrife nu sunt prezente astfel de referiri. Pentru a da cifre concrete: în Evangheliile autentice, Patriarhul Avraam este menționat de 33 de ori, Moise de 37 de ori, David de 38 de ori. În evangheliile apocrife nu găsim nici o mențiune a acestor patriarhi, extrem de importanți pentru orice israelit. Mai mult decât atât, mesajul evangheliilor apocrife gnostice, reflectă filozofia platonică dualistă, care devalorizează și consideră ca fiind rea materia și deci corporalitatea. De asemenea, este devalorizată și feminitatea, iar mântuirea este rezervată puținilor privilegiați în baza unui criteriu discriminatoriu între înțelepți și ignoranți. Apocrifele sunt utile pentru a cunoaște filozofia gnostică din secolele II și III, dar cu siguranță nu sunt utile pentru a cunoaște mesajul originar al lui Isus din Nazaret, acel mesaj care a schimbat lumea. Acest mesaj a adus cea mai mare revoluție etică din istorie, a dat demnitate fiecărei ființe umane, într-o lume în care erau milioane de sclavi, în care femeile și copiii erau discriminați, în care bolnavii nu erau îngrijiți cu iubire frățească.
De ce un studiu filologic pe Evanghelii, împreună cu un studiu pe Giulgiu?
„Împreună cu Emanuela Marinelli, ne-am gândit să valorizăm expoziția Giulgiului de la Torino, care va avea loc în perioada 19-24 aprilie 2015, oferind fiecărui studios sincer al adevărului istoric, într-o singură carte, cunoștiințele istorice cele mai importante despre Isus din Nazaret. Este clar că Giulgiul, fără relatările Evangheliilor, rămâne o enigmă indescifrabilă. Doar povestirile evanghelice constituie cheia de lectură capabilă să poată decoda și interpreta Giulgiul. În acest punct, devine indispensabilă o cercetare științifică și documentată nu doar pe materialul Giulgiului, ci și pe autenticitatea Evangheliilor. Cu alte cuvinte, cu acest text am dorit să răspundem exigențelor omului modern, în special exigențelor tinerilor care cresc cu o cultură științifică și iluministă. Un profesor de istorie de la Universitatea Sapienza din Roma, Lucetta Scaraffia, a declarat că două treimi dintre studenții săi cred că între Isus și Jupiter nu există nici o diferență în ceea ce privește documentarea istorică. Devine indispensabil pentru lumea contemporană să se ofere cititorului un studiu actualizat despre Evanghelii, care reprezintă textul istoric cel mai documentat al lumii antice, ca număr de manuscrise și ca antichitate. Există mai mult de 15.000 de manuscrise ale Noului Testament, în timp ce manuscrisele celor mai celebri autori clasici, cum ar fi Cezar, Platon, Tacitus, sunt doar câteva zeci. Dacă lipsește această competență istorică, tinerele generații riscă să rămână analfabete pe temele cele mai importante care dau un sens vieții noastre.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
