Nu suntem doar pulbere și cenușă. Fiul Împăratului vine pentru a ne dărui, fără meritul nostru, demnitatea regală.
de Renato Calvanese
Pentru a putea înțelege un basm este nevoie să se șteargă distincția dintre realitate și fantazie. Basmele sunt mult prea vii, iar viața este prea fantastică, pentru ca această distincție să poată fi valabilă. Povestea Cenușăresei, așteptată în aceste zile în cinematografe, nu face excepții: nu este doar o poveste destinată să populeze imaginația unui copil, plină de răsturnări de situație, de personaje ciudate, de animale care vorbesc, sau vreun alt act de propagandă șovină care sugerează femeilor din întrega lume că maximul la care aspiră îl reprezintă întâlnirea și măritișul cu un prinț. Cenușăreasa este, în schimb, un răspuns convins la întrebarea care asaltează mai devreme sau mai târziu viața fiecăruia dintre noi: Ce este omul? Este cineva căruia îi pasă sau este doar pulbere și cenușă?
Regina cenușii
Cenușăreasa este regina cenușii, figura aceleia care la propriu se transformă în pulbere, împovărată de o realitate care în mod continuu îi face prezentă mizeria ei. În această condiție încearcă să reacționeze, distribuind bunătate și docilitate, fără a obține nici o recompensă sau măcar o diminuire a pedepsei. Nici un gest, chiar si bine intenționat, nu o ajută să se elibereze din strâmtoarea unei realități nedrepte și indiferente. Mizeria reprezintă locul văzut de lume pentru Cenușăreasa. Mizeria unui șemineu plin de cenușă. O lamentare fără sfârșit destinată, în mod aparent, să nu fie auzită de nimeni. Acesta este ultimul cuvânt asupra vieții mele? Cenușa este destinul meu?
Un sărac un ar avea îndoieli cu privire la răspunsul care trebuie să-l dea. Chiar și ultimul cerșetor deține în sine, un cuvânt, un vis, care are în sine puterea de a aminti că realitatea, că ceea ce se vede nu reprezintă totul. Omul nu este doar ceea ce se vede. Realitatea nu se limitează doar la ceea ce este fezabil sau previzibil. Un șoricel se poate transforma într-un armăsar, o cârpă într-o rochie superbă, o femeie de serviciu de poate transforma într-o regină. Acestea se întâmplă în fiecare zi.
„Visele sunt dorințe de fericire”, cântă Cenușăreasa, iar tocmai acesta este misterul conservat de basm: misterul unei persoane mizerabile care, în ciuda tuturor semnelor contrare continuă să creadă în propria măreție. Drama basmului, asemeni existenței noastre, consistă tocmai în acest conflict între o realitate care te umilește, care te acuză, care îți prezintă mereu o limită, și o dorință de măreție infinită care nu se știe de unde vine. O dorință care nu este din lumea aceasta. Sub cenușă, în mijlocul funinginii unei vieți greșite și dezordonate, mocnește jarul unei dorințe pentru o existență cu totul diferită.
Cenușăreasa devine astfel întruchiparea unei mândrii invincibile, cu o speranță tenace în ciuda tuturor greutăților. În inima ei este depozitat un adevăr care are puterea de a aminti: „Eu sunt demnă să stau alături de un rege. În ciuda mizeriilor mele, un palat este casa mea, o împărăție este ceea ce merit”.
Descoperirea progresivă a propriei demnități regale
Sufletul acestui basm milenar este următorul: descoperirea treptată a propriei demnități regale. O demnitate care nu poate fi cucerită, deoarece nu depinde de ceea ce faci, de curriculumul școlar sau de statutul social. Această demnitate este rezultatul unei alegeri, după cum se cântă în imnul Magnificat: „Domnul a privit spre smerenia servei Sale. De acum, toate neamurile mă vor ferici” (Lc 1, 48). Dar ce face Cenușăreasa pentru a-și realiza visul? Noi spunem că de fiecare dată activitățile ei sunt sortite eșecului. De exemplu, atunci când primește vestea marelui bal, își confecționează singură haina, care apoi ajunge să fie distrusă de către mama vitregă și de către surori.
Care este momentul în care lucrurile încep să se deplaseze spre direcția cea bună? Atunci când Cenușăreasa renunță, decide să nu mai facă nimic, când izbucnește în lacrimi. Acesta este un adevăr care nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne permită să ne odihnim. Nu este nimic de câștigat din exterior, nu este nimic de cucerit. Pentru a ne realiza visul, pentru a ne vedea natura regală înflorind, trebuie doar să primim. Un dar, acest lucru ne trebuie. Un dar atât de mare încât să poată realiza o metamorfoză care să facă vizibil ceea ce undeva zace pierdut, ascuns sub o pătură de cenușă.
de Renato Calvanese
Pentru a putea înțelege un basm este nevoie să se șteargă distincția dintre realitate și fantazie. Basmele sunt mult prea vii, iar viața este prea fantastică, pentru ca această distincție să poată fi valabilă. Povestea Cenușăresei, așteptată în aceste zile în cinematografe, nu face excepții: nu este doar o poveste destinată să populeze imaginația unui copil, plină de răsturnări de situație, de personaje ciudate, de animale care vorbesc, sau vreun alt act de propagandă șovină care sugerează femeilor din întrega lume că maximul la care aspiră îl reprezintă întâlnirea și măritișul cu un prinț. Cenușăreasa este, în schimb, un răspuns convins la întrebarea care asaltează mai devreme sau mai târziu viața fiecăruia dintre noi: Ce este omul? Este cineva căruia îi pasă sau este doar pulbere și cenușă?
Regina cenușii
Cenușăreasa este regina cenușii, figura aceleia care la propriu se transformă în pulbere, împovărată de o realitate care în mod continuu îi face prezentă mizeria ei. În această condiție încearcă să reacționeze, distribuind bunătate și docilitate, fără a obține nici o recompensă sau măcar o diminuire a pedepsei. Nici un gest, chiar si bine intenționat, nu o ajută să se elibereze din strâmtoarea unei realități nedrepte și indiferente. Mizeria reprezintă locul văzut de lume pentru Cenușăreasa. Mizeria unui șemineu plin de cenușă. O lamentare fără sfârșit destinată, în mod aparent, să nu fie auzită de nimeni. Acesta este ultimul cuvânt asupra vieții mele? Cenușa este destinul meu?
Un sărac un ar avea îndoieli cu privire la răspunsul care trebuie să-l dea. Chiar și ultimul cerșetor deține în sine, un cuvânt, un vis, care are în sine puterea de a aminti că realitatea, că ceea ce se vede nu reprezintă totul. Omul nu este doar ceea ce se vede. Realitatea nu se limitează doar la ceea ce este fezabil sau previzibil. Un șoricel se poate transforma într-un armăsar, o cârpă într-o rochie superbă, o femeie de serviciu de poate transforma într-o regină. Acestea se întâmplă în fiecare zi.
„Visele sunt dorințe de fericire”, cântă Cenușăreasa, iar tocmai acesta este misterul conservat de basm: misterul unei persoane mizerabile care, în ciuda tuturor semnelor contrare continuă să creadă în propria măreție. Drama basmului, asemeni existenței noastre, consistă tocmai în acest conflict între o realitate care te umilește, care te acuză, care îți prezintă mereu o limită, și o dorință de măreție infinită care nu se știe de unde vine. O dorință care nu este din lumea aceasta. Sub cenușă, în mijlocul funinginii unei vieți greșite și dezordonate, mocnește jarul unei dorințe pentru o existență cu totul diferită.
Cenușăreasa devine astfel întruchiparea unei mândrii invincibile, cu o speranță tenace în ciuda tuturor greutăților. În inima ei este depozitat un adevăr care are puterea de a aminti: „Eu sunt demnă să stau alături de un rege. În ciuda mizeriilor mele, un palat este casa mea, o împărăție este ceea ce merit”.
Descoperirea progresivă a propriei demnități regale
Sufletul acestui basm milenar este următorul: descoperirea treptată a propriei demnități regale. O demnitate care nu poate fi cucerită, deoarece nu depinde de ceea ce faci, de curriculumul școlar sau de statutul social. Această demnitate este rezultatul unei alegeri, după cum se cântă în imnul Magnificat: „Domnul a privit spre smerenia servei Sale. De acum, toate neamurile mă vor ferici” (Lc 1, 48). Dar ce face Cenușăreasa pentru a-și realiza visul? Noi spunem că de fiecare dată activitățile ei sunt sortite eșecului. De exemplu, atunci când primește vestea marelui bal, își confecționează singură haina, care apoi ajunge să fie distrusă de către mama vitregă și de către surori.
Care este momentul în care lucrurile încep să se deplaseze spre direcția cea bună? Atunci când Cenușăreasa renunță, decide să nu mai facă nimic, când izbucnește în lacrimi. Acesta este un adevăr care nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne permită să ne odihnim. Nu este nimic de câștigat din exterior, nu este nimic de cucerit. Pentru a ne realiza visul, pentru a ne vedea natura regală înflorind, trebuie doar să primim. Un dar, acest lucru ne trebuie. Un dar atât de mare încât să poată realiza o metamorfoză care să facă vizibil ceea ce undeva zace pierdut, ascuns sub o pătură de cenușă.
Prințul care vine să te caute
Manifestarea de sine în toată frumuseșea sa, este posibilă doar mulțumită intervenției cuiva. Figura nașei zâne amintește de aceasta. Nu o transformă pe Cenușăreasa în altă persoană, ci o încurajează să fie exact ceea ce este. Desigur, creează și condițiile pentru a merge la bal, îi procură finuței o rochiță frumoasă, îi aranjează coafura, dar nu o transformă în altcineva. O ajută, dându-i putere să meargă la bal, convingându-o în felul acesta că și ea poate lua parte la sărbătoarea vieții. Și apoi se întâmplă acest lucru extraordinar: întâlnește prințul care rămâne încântat de ea. Dansează împreună toată noaptea, iar fericirea pare să fie foarte mare. Deodată ceva o sperie pe Cenușăreasa care fuge. Minciuna asupra sine însăși îi bate la ușă: „cum pot eu să fiu vrednică de iubire, dacă sunt atât de mizeră? Ce se va întâmpla atunci când acest prinț va descoperi din ce substanță sunt creată? Eu nu merit iubirea unui rege, nu merit iubirea nimănui”. Pare ciudat, dar acesta este gândul care îi împiedică pe majoritatea oamenilor să fie fericiți. Lipsa de demnitate de a lua parte la viață, de a pretinde partea cea mai bună, de a trăi la înălțimea propriilor dorințe. Convinsă de acest raționament, Cenușăreasa se întoarce acasă și se refugiază în siguranța cenușii, hotărâtă să nu se mai clintească de acolo. În acest moment, pentru a ieși din impas, este nevoie de cineva puternic care să ia o inițiativă. Zâna nu mai este de ajuns. Este nevoie de un prinț care să vină să te caute. Este nevoie de un fiu de împărat care să te ridice din mizeria în care te-ai refugiat, de cineva căruia nu-i este frică de a se murdări, care te face să înțelegi că nu s-a înșelat în privința ta, și că tu ești exact ceea ce își dorește. Te vrea cu mizeria ta, pentru că știe că mizeria nu se poate ascunde, că limitele fiecăruia dintre noi nu pot fi depășite, doar oferite. Vine să te ia, fără a spera că te vei schimba. El te vrea cu trecutul tău, cu greșelile tale, cu incapacitatea ta, cu acest sentiment de nesuficiență care te bântuie mereu. Este nevoie să vină la tine acest rege care nu are autoritate asupra vieții tale în virtutea vreunei puteri, însă prezența sa este o sursă de fericire pentru tine.
Vină Împărăția Ta
Atotputernicia sa nu constă în faptul de a revendica vreo putere, iar compania sa este de dorit pentru că are ca și unică preocupare binele tău. Dar unde se găsește un astfel de rege? Cum se numește împărăția lui? Cine este acel om capabil să te primească așa cum ești, fără a se teme pentru viața lui? Un astfel de om a apărut într-o zi pe scena lumii. Numele lui era Isus din Nazaret, Împăratul împăraților.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.bastabugie.it
