Agonia benefică

Cum facem față exasperării în fața nereușitelor noastre interioare? Începi un parcurs spiritual, ai impresia că faci un progres, ba chiar uneori simți că ai învins definitiv un păcat anume, apoi, în mod neașteptat, vine căderea. Sau mergi la duhovnic cu aceleași păcate, de nenumărate ori, până la punctul în care îți vine să abandonezi, pentru a te refugia din nou în mediocritate, în ideea că Dumnezeu e oricum pretutindeni, în toate culturile și în natură și nu are sens să te cantonezi prea aproape de instituția Bisericii. Mânie, păcatele din sfera sexualității, bârfă, judecarea constantă, de o mie de ori pe zi, a aproapelui, revolta înrăită și acră împotriva nedreptăților sociale și politice, jocurile de cuplu în logica suspiciunii, dominării și a șantajului afectiv, lenea, plictisul și indiferența față de frumusețea vieții: iată câteva dintre cele mai întâlnite căderi ale lumii noastre. Reapariția constantă a acestor păcate amenință să distrugă speranța cuiva, împingându-l către un epilog de tipul: „Nene, gata, nu e de mine. Asta e, nu sunt sfânt.”

Deci ce-i de făcut? Soluția pe care o propun astăzi este de a ne uita către omul interior și către cel exterior, căci doar astfel putem dobândi seninătate în legătură cu progresul celui dintâi și agonia benefică a celui din urmă. Augustin spune că omul exterior nu este doar trupul nostru, ci tot ceea ce ține de viața acestuia: ceea ce îi dă vigoare, simțurile și informațiile pe care acestea le înmagazinează în memorie. Iar omul interior este însuși spiritul nostru ce se înnoiește din zi în zi, deja răpit de realitățile veșnice. Cu alte cuvinte, sămânța împărăției lui Dumnezeu, plantată prin Botez și hrănită prin Spovadă și Euharistie se găsește într-un loc mult mai adânc decât credem, un loc pe care, spune Augustin, doar Dumnezeu îl vede complet. Restul – pasiuni, senzații, sentimente, amintiri, pulsiuni psihice și corporale – ține de omul exterior.

Iar Domnul vine să ne mângâie prin Scripturi. Nicăieri nu vedem mai bine drama și rezolvarea strălucitoare a acestui conflict decât în scrierile apostolului Pavel. „De aceea nu pierdem din curaj; dimpotrivă, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci o clipă ușoară de necaz trecător, ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă, nouă, celor ce nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce se văd sunt veșnice.” (2 Cor 4:17) Chiar dacă în acest context el vorbește în primul rând despre persecuții și singurătatea apostolilor, oare nu am putea găsi aici o perfectă descriere a esenței conflictului nostru interior, cel dintre aparența unui sine furtunos și discreția unuia scăldat în lumina harului? Și oare nu citim aici o mobilizare spre a nu privi la acest sine dezordonat, ci doar către adâncul infinit din noi, către ceea ce Tereza de Avila numește „castelul interior”, „liftul” micuței Tereza de Lisieux către locul în care comorile nu sunt atacate de molii sau de hoți?

Părinte, nu mai pot. Nu mai are sens să vin la spovadă. De câte ori oare nu au auzit preoții confesori această replică? Sau de câte ori nu am fost și noi tentați de această voce dulceagă, ce poartă duhoarea morții? Dar ce ne spune în altă parte Pavel este de-a dreptul dinamită: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele” (Rom 7:22). Și exclamă: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru! Așadar cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului (7:25).” Și afirmația care ne cutremură: „Drept aceea, nicio osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (8:1). Lucrurile sunt foarte simple: trupul e mort în virtutea păcatului, dar spiritul ne va învia (8:10), căci noi nu am primit un Spirit al robiei, al fricii, ci al înfierii, prin care strigăm: Abba! Tată!

Spus altfel: Gata! Suntem mântuiți în sângele Mântuitorului. Domnul i-a înfrânt pe stăpânii rasei umane – diavolul, păcatul, moartea – și ne așteaptă dincolo de moarte Împărăția crește în noi! Nici urmă de limbaj simbolic: în oasele noastre, organele noastre, în minte, memorie, imaginație se afla ca stăpână legea păcatului, dar după Hristos și după botez, ea, deși mai este acolo, nu mai este stăpână, ci sclavă. Rămășițele armatei inamicului fug terorizate iar Regele Hristos, însoțit de Mama Sa, Regina Cerului, se află în urmărirea lor. Adâncul nostru clocotește de bucurie și de lumină: se aud ecourile trâmbițelor finale. Căci „cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?” întreabă Pavel cu o veselie răsunătoare.

Sunt din nou copil, mă aflu pe scaunul de la stomatologie, iar medicul strigă deodată la mine: Nu mai sta așa încordat și speriat! Nervul e mort! N-o să te doară! Dragi prieteni, Domnul ne spune astăzi: Nu mai fiți atât de speriați în legătură cu căderile voastre: trupul vostru e mort prin păcat, dar omul vostru interior crește fără oprire, dacă voi Mă veți lăsa să vă modelez cu harul Meu. Da, evitați păcatul, nu spuneți „da”, prin voință, impulsurilor voastre, dar nu vă frământați din cauză că aceste din urmă persistă. Francisc de Sales insista: nu vă speriați de greșelile voastre, ci oferiți-le Domnului cu seninătatea celui care constată, mereu și mereu, că are o comoară în „vase de lut”. Trăim ultimele zile ale acestei lumi. E ca în confuzia fusului orar: unii știu deja că a răsărit soarele, alții sunt încă în întuneric. Soarele deja a răsărit, iar noi alergăm către premiul cel mare, fără a privi la cele vizibile. Omul exterior geme în agonie și își trăiește ultimele clipe, încercând încă să ne facă zile amare. Este era sărăciei, unde totul se joacă în inimi, în taine, în aluzii și simboluri. Suntem săraci – dar oare am fi preferat să fim bogați, să avem trupuri eterice, cunoștință deplină și să cădem definitiv la primul semn de mândrie?

Și să privim către Euharistie: acolo Isus e prezent într-o formă încă mai modestă decât corporalitatea noastră. Noi ne plângem că trupul nostru o ia uneori razna, dar trupul său euharistic nici măcar nu poate să se miște. Noi ne plângem că uneori nu ne putem controla, dar el e întotdeauna controlat doar de alții. Să-l primim așadar cu iubire sfântă și frică arzătoare, gândindu-ne că, în această formă, el ne dă încă o lecție: vine la noi într-o sărăcie care o depășește cu mult pe a noastră. Însă un pic de imaginație nu strică: mai mult ca sigur, Domnul ne dă această lecție cu zâmbetul pe buze și cu acel gest de căldură pe care probabil l-a făcut spre Ioan Botezătorul atunci când i-a spus liniștitor: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea.”(Mt 3:15)

Sursa:alinvara.wordpress.com

Frumos!

Ioan-Maria Vianney în luptă cu cel Rău

Unul din numele cele mai celebre din această varietate de suflete dedicate perfecţiunii şi chinuite într-un mod de nespus de diavol este acela al lui Ioan-Maria Vianney; canonizat în anul 1925 de către Pius al XI-lea. Modestul paroh de Ars a fost însoţit toată viaţa de o remarcabilă faimă de sfinţenie, un propriu şi adevărat „Padre Pio” al Franţei masonice şi anticlericală al secolului XIX-lea. Această faimă îl deranja, ceruse episcopului de mai multe ori permisiunea de a se retrage ca şi călugăr certozin sau trapist, ne primind această permisiune. Celebrează sacramentul spovedaniei cu devotament şi tărie nemaiîntâlnită nici înainte şi nici după el; până şi pe patul de moarte acceptă de a primi persoane pentru a le conferi dezlegarea. Ars era un mic sat (două sute de suflete) circa 35 km de Lion, când în 1818 Ioan-Maria Vianney a fost numit paroh. A murit în 4 august 1858.

Biograful său, Jean Darche, mărturiseşte că după şase ani de la sosirea în sat, a început să fie cuprins de mirarea unor fapte ieşite din comun de origine diabolică, care au durat peste treizeci de ani. Iată un exemplu din acestea.

«Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, auzi trei lovituri puternice la poarta curţii a casei parohiale. Şi se auzeau aşa de tare, încât cel care bătea, părea ca ar fi vrut să spargă uşile din lemn cu o bâtă mare.

„Am deschis imediat fereastra mea” spuse preotul „şi am întrebat: Cine e? Nu am văzut pe nimeni şi m-am dus liniştit în pat încredinţându-mă lui Isus, Fecioarei şi bunului meu înger”.

Parohul nu a adormit când a auzit alte trei lovituri, mai puternice, dar nu la poarta curţii, ci la uşa scărilor care ducea spre camera lui. Se ridică şi întrebă: Cine e? Fără a avea nici un răspuns.

Doi bărbaţi bine făcuţi şi curajoşi veniseră să doarmă în parohie pentru câteva nopţi, cu scopul de a clarifica situaţia. Auziseră zgomotul, în mod repetat, dar nu au văzut nimic».

Aceleaşi lovituri s-au repetat succesiv în mai multe nopţi, timp de mulţi ani la rând.

Era de obicei la miezul nopţii, când acest zgomot avea loc, după ce satana intra în camera parohului. Apuca cearceafurile patului şi le scutura cu furie, ca şi cum ar fi vrut să le rupă. De multe ori schimba locul mobilei şi al scaunelor. Uneori după un moment de linişte, se apropia de patul unde parohul se odihnea, şi îl chema cu o voce puternică, pe un ton batjocoritor: «Vianney! Vianney!...».

Câţiva martori spuneau ca uneori diavolul părea că bate cuie în pardosea cu ciocanul, taie mesele sau le zdrobeşte, sau le netezea cu rindeaua precum un tâmplar; alte ori bătea pe masă, pe o bancă, pe cuptor sau pe un vas de apă.

Alteori sărea şi galopa precum un cal, părea că se ridică până în tavan şi apoi brusc cădea pe patru copite pe podea.

De asemenea: imita marşul gălăgios al soldaţilor încălţaţi cu cizme, sau zgomotul copitelor unei turme de oi care păreau că ar trece peste capul preotului. În unele nopţi spiritul diabolic scotea în curte nişte strigăte puternice şi ameninţătoare încât preotul şi bărbaţii care dormeau în casa parohială se speriau. Servul lui Dumnezeu auzea sunetul precis al vocilor, dar nu înţelegea cuvintele rostite. Martorii au susţinut faptul că ar fi vorbit în limbi străine, şi au declarat că după părerea lor nu a fost decât confuzie şi dezordine în discursurile ce se auzeau.

Acest zgomot îl împiedica pe acest preot sfânt să închidă ochii, chiar dacă era zdrobit de oboseală după o zi de lucru. Oferea lui Dumnezeu această lipsă a somnului pentru convertirea păcătoşilor. Când pronunţa cuvintele „convertirea păcătoşilor” zgomotul înceta pentru un moment, apoi relua după câteva secunde.

Parohul povestea liber despre aceste puteri neobişnuite ale spiritului rău.

«Nu ştiu» spunea o dată «dacă sunt şoarecii sau este il grappino (îi spunea aşa diavolului în semn de dispreţ) dar vin în cete numeroase în hambarul meu, vin chiar şi în patul meu plimbându-se. S-ar zice că e ca o turmă mare de oi. Nu reuşesc să adorm. De multe ori iau un baston şi lovesc podeaua pentru a-i face să tacă. Este mereu acelaşi lucru».

Se pune că povestea cum diavolii îl aruncau jos din pat, şi chiar ar fi vrut să-l ucidă.

"Sfinti în luptă cu cel rău" P. Gabriel Amorth

Sursa

:)

Puterea rugăciunii care transformă căsătoriile

”Dumnezeul meu, ajută-mi să fiu dezinteresat în căsătoria mea, să dau totul pentru soția (soțul) mea (meu), fără să ascund nimic, fără să aștept nimic în schimb...”

 

Dacă cineva ți-ar zice că există ceva ce poți face pentru ca durata căsătoriei tale să fie „până dincolo de moarte” și care îți ia doar cinci minute pe zi nu ai face? Să vă rugați împreună în fiecare zi, de aceasta e nevoie!

Căsătoria nu privește un cuplu, ci o trinitate. A treia persoană e Dumnezeu, și Lui trebuie să-i permitem să fie parte în căsătorie pentru ca aceasta să fie sănătoasă. 

 

Există diferite moduri de a ne ruga, dar vă ofer o rugăciune pentru cei căsătoriți pe care sper să o luați în considerare. Considerați această rugăciune un cadou pentru voi și pentru persoana pe care o iubiți. Vă invit să o recitați împreună.

 

Rugați-vă încet, îmbrățișați sau ținându-vă de mână, și priviți-l pe celălalt în ochi pe cât posibil în timpul rugăciunii. Puteți să o faceți! Și să nu aveți teamă să vorbiți, înainte sau după ce v-ați rugat împreună. Vorbiți doar, și să fiți prezenți unul în celălalt. 

 

Aș sugera ca în timpul rugăciunii să vă amintiți prima zi în care ați întâlnit-o pe soția (soțul) voastră și ziua nunții voastre. Ea sau el continuă să fie aceeași persoană. 

 

Probabil că de-a lungul vieții ați întâlnit multe provocări la care nu v-ați fi așteptat, dar prin care ați trecut împreună, și focul providențial al afecțiunii și al iubirii voastre v-a transformat într-un unic trup pe care-l formați astăzi, și aceasta este extraordinar. 

 

Rugăciunea care transformă căsătoriile: 

 

Preasfântă Treime, Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, mulțumesc pentru darul sacramentului căsătoriei. Mulțumesc pentru minunatul dar care este soția (soțul), pe care Tu, providența perfectă, l-ai proiectat pentru mine din eternitate. Permite să o (să-l)  tratez întotdeauna ca pe o persoană regală, cu toate onorurile, respectul și demnitatea pe care o merită. 

 

Doamne al meu, ajută-mă să fiu dezinteresat în căsătoria mea, să dau totul pentru soția (soțul) mea, fără să ascund nimic, fără să aștept nimic în schimb, recunoscând și mulțumind pentru tot ceea ce ea (el) face pentru mine și pentru familia noastră în toate zilele. Este mult!

 

Te rog, întărește și protejează căsătoria noastră, precum toate celelalte căsătorii. Ajută-ne să ne rugăm împreună în fiecare zi. Permite-ne să ne încredem în Tine în fiecare zi, precum meriți. Te rog, fă căsătoria noastră să fie fecundă și deschisă voinții Tale în privilegiul procreării și al ocrotiri vieții. Ajută-ne să construim o familie puternică, sigură, iubitoare, plină de credință, o Biserică domestică. 

 

Preasfântă Fecioară Maria, încredințăm ție căsătoria noastră, apără mereu familia noastră. Avem deplină încredere în Tine, Doamne Isuse, deoarece ești întotdeauna cu noi și cauți ceea ce este mai bun pentru noi, purtând tot ceea ce este pozitiv, chiar și crucile pe care le-ai permis în viața noastră. 

 

Dragă (dragule), (numele soție sau a soțului): tu și eu suntem un singur trup. Îți promit să te iubesc întotdeauna și să-ți fiu mereu fidelă. Nu te voi părăsi niciodată, îmi voi da viața pentru tine. Cu Dumnezeu și cu tine în viața mea am totul. Mulțumesc, Isuse, Tu ești marele slujitor. Te iubim. 

 

Lumea are nevoie de mărturia căsătoriilor puternice și frumoase. Trebuie să creem o cultură care apreciază căsătoria și familia. Aceste cuvinte trebuie pronunțate cu reverență: căsătoria și familia sunt sacramente sacre ale Iubirii de neprețuit a lui Dumnezeu pentru lume. 

 

„Omul, așadar să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit” (Mc 10,9).

 

Să nu permiteți niciodată ca o persoană sau un lucru inferior vouă să vă separe de soția (soțul) voastră. Dumnezeu este un singur lucru cu voi, Dumnezeu este iubire, căsătoria e iubire, și iubirea rămâne indiferent prin ce trecem, nu se sfârșește (cf. 1Cor 13, 7-8).

 

Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o soție (un soț). Suntem chemați să fim un singur trup cu ea (el). 

 

 

Traducere: AMR

 

Sursa:aleteia.org