joi, 27 august 2015
SFÂNTA MONICA
Astăzi, Biserica o sărbătorește pe Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin. S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.
Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.
Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.
Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.
Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.
“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului... şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea...“
Lacrimile mamei
Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.
Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.
Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.
Aventura milaneză
Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.
Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?
În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.
Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.
Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.
Ultima aventură
Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:
“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.
Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”
Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”
Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.
După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.
Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.
Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.
Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.
Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.
“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului... şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea...“
Lacrimile mamei
Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.
Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.
Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.
Aventura milaneză
Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.
Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?
În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.
Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.
Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.
Ultima aventură
Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:
“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.
Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”
Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”
Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.
După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.
Sursa:www.calendarcatolic.ro
marți, 25 august 2015
Agonia benefică
Cum facem față exasperării în fața nereușitelor noastre interioare? Începi un parcurs spiritual, ai impresia că faci un progres, ba chiar uneori simți că ai învins definitiv un păcat anume, apoi, în mod neașteptat, vine căderea. Sau mergi la duhovnic cu aceleași păcate, de nenumărate ori, până la punctul în care îți vine să abandonezi, pentru a te refugia din nou în mediocritate, în ideea că Dumnezeu e oricum pretutindeni, în toate culturile și în natură și nu are sens să te cantonezi prea aproape de instituția Bisericii. Mânie, păcatele din sfera sexualității, bârfă, judecarea constantă, de o mie de ori pe zi, a aproapelui, revolta înrăită și acră împotriva nedreptăților sociale și politice, jocurile de cuplu în logica suspiciunii, dominării și a șantajului afectiv, lenea, plictisul și indiferența față de frumusețea vieții: iată câteva dintre cele mai întâlnite căderi ale lumii noastre. Reapariția constantă a acestor păcate amenință să distrugă speranța cuiva, împingându-l către un epilog de tipul: „Nene, gata, nu e de mine. Asta e, nu sunt sfânt.”
Deci ce-i de făcut? Soluția pe care o propun astăzi este de a ne uita către omul interior și către cel exterior, căci doar astfel putem dobândi seninătate în legătură cu progresul celui dintâi și agonia benefică a celui din urmă. Augustin spune că omul exterior nu este doar trupul nostru, ci tot ceea ce ține de viața acestuia: ceea ce îi dă vigoare, simțurile și informațiile pe care acestea le înmagazinează în memorie. Iar omul interior este însuși spiritul nostru ce se înnoiește din zi în zi, deja răpit de realitățile veșnice. Cu alte cuvinte, sămânța împărăției lui Dumnezeu, plantată prin Botez și hrănită prin Spovadă și Euharistie se găsește într-un loc mult mai adânc decât credem, un loc pe care, spune Augustin, doar Dumnezeu îl vede complet. Restul – pasiuni, senzații, sentimente, amintiri, pulsiuni psihice și corporale – ține de omul exterior.
Iar Domnul vine să ne mângâie prin Scripturi. Nicăieri nu vedem mai bine drama și rezolvarea strălucitoare a acestui conflict decât în scrierile apostolului Pavel. „De aceea nu pierdem din curaj; dimpotrivă, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci o clipă ușoară de necaz trecător, ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă, nouă, celor ce nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce se văd sunt veșnice.” (2 Cor 4:17) Chiar dacă în acest context el vorbește în primul rând despre persecuții și singurătatea apostolilor, oare nu am putea găsi aici o perfectă descriere a esenței conflictului nostru interior, cel dintre aparența unui sine furtunos și discreția unuia scăldat în lumina harului? Și oare nu citim aici o mobilizare spre a nu privi la acest sine dezordonat, ci doar către adâncul infinit din noi, către ceea ce Tereza de Avila numește „castelul interior”, „liftul” micuței Tereza de Lisieux către locul în care comorile nu sunt atacate de molii sau de hoți?
Părinte, nu mai pot. Nu mai are sens să vin la spovadă. De câte ori oare nu au auzit preoții confesori această replică? Sau de câte ori nu am fost și noi tentați de această voce dulceagă, ce poartă duhoarea morții? Dar ce ne spune în altă parte Pavel este de-a dreptul dinamită: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele” (Rom 7:22). Și exclamă: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru! Așadar cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului (7:25).” Și afirmația care ne cutremură: „Drept aceea, nicio osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (8:1). Lucrurile sunt foarte simple: trupul e mort în virtutea păcatului, dar spiritul ne va învia (8:10), căci noi nu am primit un Spirit al robiei, al fricii, ci al înfierii, prin care strigăm: Abba! Tată!
Spus altfel: Gata! Suntem mântuiți în sângele Mântuitorului. Domnul i-a înfrânt pe stăpânii rasei umane – diavolul, păcatul, moartea – și ne așteaptă dincolo de moarte Împărăția crește în noi! Nici urmă de limbaj simbolic: în oasele noastre, organele noastre, în minte, memorie, imaginație se afla ca stăpână legea păcatului, dar după Hristos și după botez, ea, deși mai este acolo, nu mai este stăpână, ci sclavă. Rămășițele armatei inamicului fug terorizate iar Regele Hristos, însoțit de Mama Sa, Regina Cerului, se află în urmărirea lor. Adâncul nostru clocotește de bucurie și de lumină: se aud ecourile trâmbițelor finale. Căci „cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?” întreabă Pavel cu o veselie răsunătoare.
Sunt din nou copil, mă aflu pe scaunul de la stomatologie, iar medicul strigă deodată la mine: Nu mai sta așa încordat și speriat! Nervul e mort! N-o să te doară! Dragi prieteni, Domnul ne spune astăzi: Nu mai fiți atât de speriați în legătură cu căderile voastre: trupul vostru e mort prin păcat, dar omul vostru interior crește fără oprire, dacă voi Mă veți lăsa să vă modelez cu harul Meu. Da, evitați păcatul, nu spuneți „da”, prin voință, impulsurilor voastre, dar nu vă frământați din cauză că aceste din urmă persistă. Francisc de Sales insista: nu vă speriați de greșelile voastre, ci oferiți-le Domnului cu seninătatea celui care constată, mereu și mereu, că are o comoară în „vase de lut”. Trăim ultimele zile ale acestei lumi. E ca în confuzia fusului orar: unii știu deja că a răsărit soarele, alții sunt încă în întuneric. Soarele deja a răsărit, iar noi alergăm către premiul cel mare, fără a privi la cele vizibile. Omul exterior geme în agonie și își trăiește ultimele clipe, încercând încă să ne facă zile amare. Este era sărăciei, unde totul se joacă în inimi, în taine, în aluzii și simboluri. Suntem săraci – dar oare am fi preferat să fim bogați, să avem trupuri eterice, cunoștință deplină și să cădem definitiv la primul semn de mândrie?
Și să privim către Euharistie: acolo Isus e prezent într-o formă încă mai modestă decât corporalitatea noastră. Noi ne plângem că trupul nostru o ia uneori razna, dar trupul său euharistic nici măcar nu poate să se miște. Noi ne plângem că uneori nu ne putem controla, dar el e întotdeauna controlat doar de alții. Să-l primim așadar cu iubire sfântă și frică arzătoare, gândindu-ne că, în această formă, el ne dă încă o lecție: vine la noi într-o sărăcie care o depășește cu mult pe a noastră. Însă un pic de imaginație nu strică: mai mult ca sigur, Domnul ne dă această lecție cu zâmbetul pe buze și cu acel gest de căldură pe care probabil l-a făcut spre Ioan Botezătorul atunci când i-a spus liniștitor: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea.”(Mt 3:15)
Sursa:alinvara.wordpress.com
luni, 24 august 2015
Ioan-Maria Vianney în luptă cu cel Rău
Unul din numele cele mai celebre din această varietate de suflete dedicate perfecţiunii şi chinuite într-un mod de nespus de diavol este acela al lui Ioan-Maria Vianney; canonizat în anul 1925 de către Pius al XI-lea. Modestul paroh de Ars a fost însoţit toată viaţa de o remarcabilă faimă de sfinţenie, un propriu şi adevărat „Padre Pio” al Franţei masonice şi anticlericală al secolului XIX-lea. Această faimă îl deranja, ceruse episcopului de mai multe ori permisiunea de a se retrage ca şi călugăr certozin sau trapist, ne primind această permisiune. Celebrează sacramentul spovedaniei cu devotament şi tărie nemaiîntâlnită nici înainte şi nici după el; până şi pe patul de moarte acceptă de a primi persoane pentru a le conferi dezlegarea. Ars era un mic sat (două sute de suflete) circa 35 km de Lion, când în 1818 Ioan-Maria Vianney a fost numit paroh. A murit în 4 august 1858.
Biograful său, Jean Darche, mărturiseşte că după şase ani de la sosirea în sat, a început să fie cuprins de mirarea unor fapte ieşite din comun de origine diabolică, care au durat peste treizeci de ani. Iată un exemplu din acestea.
«Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, auzi trei lovituri puternice la poarta curţii a casei parohiale. Şi se auzeau aşa de tare, încât cel care bătea, părea ca ar fi vrut să spargă uşile din lemn cu o bâtă mare.
„Am deschis imediat fereastra mea” spuse preotul „şi am întrebat: Cine e? Nu am văzut pe nimeni şi m-am dus liniştit în pat încredinţându-mă lui Isus, Fecioarei şi bunului meu înger”.
Parohul nu a adormit când a auzit alte trei lovituri, mai puternice, dar nu la poarta curţii, ci la uşa scărilor care ducea spre camera lui. Se ridică şi întrebă: Cine e? Fără a avea nici un răspuns.
Doi bărbaţi bine făcuţi şi curajoşi veniseră să doarmă în parohie pentru câteva nopţi, cu scopul de a clarifica situaţia. Auziseră zgomotul, în mod repetat, dar nu au văzut nimic».
Aceleaşi lovituri s-au repetat succesiv în mai multe nopţi, timp de mulţi ani la rând.
Era de obicei la miezul nopţii, când acest zgomot avea loc, după ce satana intra în camera parohului. Apuca cearceafurile patului şi le scutura cu furie, ca şi cum ar fi vrut să le rupă. De multe ori schimba locul mobilei şi al scaunelor. Uneori după un moment de linişte, se apropia de patul unde parohul se odihnea, şi îl chema cu o voce puternică, pe un ton batjocoritor: «Vianney! Vianney!...».
Câţiva martori spuneau ca uneori diavolul părea că bate cuie în pardosea cu ciocanul, taie mesele sau le zdrobeşte, sau le netezea cu rindeaua precum un tâmplar; alte ori bătea pe masă, pe o bancă, pe cuptor sau pe un vas de apă.
Alteori sărea şi galopa precum un cal, părea că se ridică până în tavan şi apoi brusc cădea pe patru copite pe podea.
De asemenea: imita marşul gălăgios al soldaţilor încălţaţi cu cizme, sau zgomotul copitelor unei turme de oi care păreau că ar trece peste capul preotului. În unele nopţi spiritul diabolic scotea în curte nişte strigăte puternice şi ameninţătoare încât preotul şi bărbaţii care dormeau în casa parohială se speriau. Servul lui Dumnezeu auzea sunetul precis al vocilor, dar nu înţelegea cuvintele rostite. Martorii au susţinut faptul că ar fi vorbit în limbi străine, şi au declarat că după părerea lor nu a fost decât confuzie şi dezordine în discursurile ce se auzeau.
Acest zgomot îl împiedica pe acest preot sfânt să închidă ochii, chiar dacă era zdrobit de oboseală după o zi de lucru. Oferea lui Dumnezeu această lipsă a somnului pentru convertirea păcătoşilor. Când pronunţa cuvintele „convertirea păcătoşilor” zgomotul înceta pentru un moment, apoi relua după câteva secunde.
Parohul povestea liber despre aceste puteri neobişnuite ale spiritului rău.
«Nu ştiu» spunea o dată «dacă sunt şoarecii sau este il grappino (îi spunea aşa diavolului în semn de dispreţ) dar vin în cete numeroase în hambarul meu, vin chiar şi în patul meu plimbându-se. S-ar zice că e ca o turmă mare de oi. Nu reuşesc să adorm. De multe ori iau un baston şi lovesc podeaua pentru a-i face să tacă. Este mereu acelaşi lucru».
Se pune că povestea cum diavolii îl aruncau jos din pat, şi chiar ar fi vrut să-l ucidă.
"Sfinti în luptă cu cel rău" P. Gabriel Amorth
Sursa
Biograful său, Jean Darche, mărturiseşte că după şase ani de la sosirea în sat, a început să fie cuprins de mirarea unor fapte ieşite din comun de origine diabolică, care au durat peste treizeci de ani. Iată un exemplu din acestea.
«Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, auzi trei lovituri puternice la poarta curţii a casei parohiale. Şi se auzeau aşa de tare, încât cel care bătea, părea ca ar fi vrut să spargă uşile din lemn cu o bâtă mare.
„Am deschis imediat fereastra mea” spuse preotul „şi am întrebat: Cine e? Nu am văzut pe nimeni şi m-am dus liniştit în pat încredinţându-mă lui Isus, Fecioarei şi bunului meu înger”.
Parohul nu a adormit când a auzit alte trei lovituri, mai puternice, dar nu la poarta curţii, ci la uşa scărilor care ducea spre camera lui. Se ridică şi întrebă: Cine e? Fără a avea nici un răspuns.
Doi bărbaţi bine făcuţi şi curajoşi veniseră să doarmă în parohie pentru câteva nopţi, cu scopul de a clarifica situaţia. Auziseră zgomotul, în mod repetat, dar nu au văzut nimic».
Aceleaşi lovituri s-au repetat succesiv în mai multe nopţi, timp de mulţi ani la rând.
Era de obicei la miezul nopţii, când acest zgomot avea loc, după ce satana intra în camera parohului. Apuca cearceafurile patului şi le scutura cu furie, ca şi cum ar fi vrut să le rupă. De multe ori schimba locul mobilei şi al scaunelor. Uneori după un moment de linişte, se apropia de patul unde parohul se odihnea, şi îl chema cu o voce puternică, pe un ton batjocoritor: «Vianney! Vianney!...».
Câţiva martori spuneau ca uneori diavolul părea că bate cuie în pardosea cu ciocanul, taie mesele sau le zdrobeşte, sau le netezea cu rindeaua precum un tâmplar; alte ori bătea pe masă, pe o bancă, pe cuptor sau pe un vas de apă.
Alteori sărea şi galopa precum un cal, părea că se ridică până în tavan şi apoi brusc cădea pe patru copite pe podea.
De asemenea: imita marşul gălăgios al soldaţilor încălţaţi cu cizme, sau zgomotul copitelor unei turme de oi care păreau că ar trece peste capul preotului. În unele nopţi spiritul diabolic scotea în curte nişte strigăte puternice şi ameninţătoare încât preotul şi bărbaţii care dormeau în casa parohială se speriau. Servul lui Dumnezeu auzea sunetul precis al vocilor, dar nu înţelegea cuvintele rostite. Martorii au susţinut faptul că ar fi vorbit în limbi străine, şi au declarat că după părerea lor nu a fost decât confuzie şi dezordine în discursurile ce se auzeau.
Acest zgomot îl împiedica pe acest preot sfânt să închidă ochii, chiar dacă era zdrobit de oboseală după o zi de lucru. Oferea lui Dumnezeu această lipsă a somnului pentru convertirea păcătoşilor. Când pronunţa cuvintele „convertirea păcătoşilor” zgomotul înceta pentru un moment, apoi relua după câteva secunde.
Parohul povestea liber despre aceste puteri neobişnuite ale spiritului rău.
«Nu ştiu» spunea o dată «dacă sunt şoarecii sau este il grappino (îi spunea aşa diavolului în semn de dispreţ) dar vin în cete numeroase în hambarul meu, vin chiar şi în patul meu plimbându-se. S-ar zice că e ca o turmă mare de oi. Nu reuşesc să adorm. De multe ori iau un baston şi lovesc podeaua pentru a-i face să tacă. Este mereu acelaşi lucru».
Se pune că povestea cum diavolii îl aruncau jos din pat, şi chiar ar fi vrut să-l ucidă.
"Sfinti în luptă cu cel rău" P. Gabriel Amorth
Sursa
Abonați-vă la:
Postări (Atom)