Eliberează-ne de iubirea perfectă (Reflecțiile unei psihanaliste creștine)

De Anne-Marie Saunal

În cabinetul psihologului sau a psihanalistului, din ședință în ședință, an după an, bărbați și femei vorbesc, strigă, plâng doar de aceasta: iubirea. Iubiți puțin, iubiți mult, iubiți prea puțin pentru ceea ce sunt ei sau, mai rău, care nu sunt iubiți deloc. La șaizeci de ani, Laure, marcată de o mamă fără afecțiune și de un soț taciturn, ar vrea să iubească mai mult pe ceilalți. Dominique în schimb a rupt legătura cu familia sa pentru a trăi o pasiune carnală, aflându-se într-un final singur și golit...Alba, trecut de cincizeci de ani, reușește să iubească doar persoane tinere care au jumătatea vârstei lui. Sunt aceștia, între mulți alții, bărbații și femeile care vin la mine.

Să-i ascult, zi după zi, descopăr că iubirea e de o complexitate incredibilă! Dar e posibil să iubim? Cine iubește, în mine, când îmi dau seama că iubesc? E sufletul meu, inima mea, sau o parte infantilă din mine, acea parte di mine, necunoscută, chemată ”subconștient”? Cine crede că iubește, iubește înlăuntrul său? Iubesc ca și subiect, sau ceva din prima mea mare iubire de dinainte să mă nasc (pentru mama) se repetă în mine, făcându-mă să retrăiesc ceea ce se cheamă relație de obiect? Sunt în dialog, comuniune cu celălalt, sunt subiectul (obiectul) dorinței mele sau sunt încă în fuziunea mamă-fiu? Pot să iubesc în felul meu, dacă e adevărat – cum zice Sigmund Freud, că iubim cum am fost iubiți (de părinți)?

Dificil este de înțeles iubirea, cu atât mai dificil dacă suntem creștini, deoarece într-un anumit fel suntem ”obligați” să iubim pe ceilalți. Obligați  să iubim pe aproapele și, în plus, ca pe noi înșine! Porunca e de o exigență incredibilă, irealizabilă din puct de vedere uman, eventual realizabilă dacă rămânem în  rugăciune continuă. De asemenea generează  un sentiment de vină în pacienții mei credincioși, cu atât mai puternic cu cât se află sub jugul unui Super exigent, sau de-a dreptul tiran și crud. Să reușească să iubească este nu doar rezultatul unui echilibru psihic bun dar și o privire iubitoare, adecvată și ”narcisistică” a părinților  asupra lui în primii ani ai propriei vieți! Și de aceasta nu e responsabil. Freud reamintește că scopul unei cure este ca pacientul să ajungă să iubească și să lucreze! Dar ce se întâmplă când propria nevroză, sau mai rău propria psihoză, împiedică pacientul să se descentralizeze? E imposibil?

Religia creștină și psihanaliza o tratează diferit. E vorba de o inversare: forța și calitatea iubirii se află nu în perfecțiunea sa ci în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa recunoscută și acceptată.

„Nimic nu aparține omului nici slăbiciunea lui, nici inima lui, și, când crede că și-a deschis brațele, umbra lui este o cruce” scria Louis Aragon.

Se dă doar ceea ce ne-a lipsit, ceea ce ne lipsește; nevoia noastră și cererea noastră de iubire, de multe ori e de neatins, când carențele afective au fost trăite în copilărie... Nu se poate pretinde să fim iubiți dacă nu se acceptă ideea că mereu se iubește puțin, mult sau insuficient. Într-un final, că ființa umană este incapabilă să iubească de o iubire pură, de o iubire ideală.

Cel care iubește renunță să țină totul sub control, se încrede în celălalt, acceptă fragilitatea celuilalt, ciudatele fragilități ale celuilalt, diferite de cele proprii, și descoperă propria fragilitate. Dar, ca și creștină, mărturisesc că niciun fel de iubire nu poate să fie redusă la o patologie psihică, că fiecare iubire, pe cât de săracă și de fragilă poate să fie, totuși conține un fragment din infinit, o flacără divină... Fiecare din iubirile noastre este o aventură riscantă care ne învață că iubirea are unicul scop de a iubi. Și că doar iubirea ne face vii și ne învie.

Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org

Filipine, scrisoare trimisă episcopilor: numiți mai mulți exorciști

Oficiul exorciștilor din dieceza de Manila e asaltat de apeluri de ajutor venite din toată țara, iar din cauza numărului mic de exorciști cu greu fac față cererilor.

Părintele Jose Francisco Syquia este responsabilul oficiului exorciștilor din dieceza din Manila. Este unul din cei cinci preoți care au primit permisiunea din partea propriului episcop să se ocupe de această particulară misiune pastorală în întreaga țară. S-au împlinit deja 12 ani de când preotul, de 48 de ani, după ce s-a pregătit la Roma, eliberează case și persoane de influențe demonice. În acești 12 ani a observat că numărul cererilor crește constant. „Avem minim 30 de cazuri de urmărit în fiecare moment al anului și suntem doar 5 exorciști”. În această misiune părintele Syquia și ceilalți preoți se bucură de ajutorul unor voluntari: medici, psihiatri, laici. Totuși, sarcinile sunt atât de împovărătoare încât preotul a trimis episcopilor celor 86 de dieceze din Filipine o scrisoare prin care le cere să delege cel puțin unui preot în fiecare dieceză această misiune, care teoretic aparține prelaților.

„Majoritatea episcopilor nu au un exorcist sau o echipă de exorciști care să se ocupe de acest gen de cazuri. Drept urmare mulți filipinezi se adresează practicanților ocultismului, spiritiști, vindecători”. Făcând situația și mai dificilă. Conform preotului, de fapt, acești ”vindecători” sunt responsabili în mare măsură de numărul în creștere a posesilor diabolice, infestări și tot ceea ce ține de opera demonică.  Ei își lasă pacienții într-o condiție de „deschidere spirituală” care permite demonilor să se strecoare, completează preotul.

Este cunoscut faptul că munca exorciștilor este dificilă și cu puține satisfacții. O singură sesiune de rugăciuni poate dura trei, patru ore. Iar pentru a se ajunge la un rezultat, în cazuri de dificultate medie, sunt necesare mai multe ședințe. „E obositor, foarte obositor”, recunoaște părintele Winston Cabading, unul din preoții care fac parte din echipa părintelui Syquia, și secretar general al Universității Sfântul Toma.

Există tot timpul riscul ca demonii să încerce  tot felul de represalii contra preoților care-i alungă: „Ne așteptăm să fie mai multe, să zicem așa, represalii. Deoarece tu intri în teritoriul inamicului și încerci să iei ceea ce în realitatea aparține lui Dumnezeu, deci am putea compara cu munca unei trupe de comando în spatele liniei inamice”, zice părintele Syquia. Unul dintre preoții pregătiți de părintele Syquia la un moment dat a abandonat. Se gândea că bolile inexplicabile de care suferea se datorează muncii de exorcist. Dar dincolo de dificultăți, părintele Syquaia e de părere că tinerii preoți și seminariștii au un mare interes pentru acestă „luptă spirituală”, mai ales atunci când văd că suferințele oamenilor încetează și se ajunge la o soluție.

Echipa părintelui Syquia primește cereri de ajutor din fiecare colț al țării. Vestea că există un grup de preoți care rezolvă cazuri aparent imposibile s-a răspândit foarte repede. Și într-adevăr de-a lungul anilor Syquia a asistat la fenomene de toate tipurile: capete care se învârtesc la 360 de grade, persoane care vomită gloanțe, etc.

Acum înfruntă aceste fenomene fără să clipească; dar este o armură pe care a dobândit-o în timpuri dificile, pe când era singurul exorcist în Manila. Ca și mulți preoți care au ales această cale, nu s-a gândit niciodată că se va dedica în întregime acestei misiuni. Părintele ocupându-se până astăzi de mii de cazuri.

Traducere: AMR

Sursa:vaticaninsider.lastampa.it

Rugăciunea Sfântului Bernard către Maica Domnului

Adu-ţi aminte o preablândă Fecioară Marie, că nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit, cel ce a alergat sub ocrotirea ta, cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţit de o astfel de încredere, alerg la tine, o Maică Fecioară a fecioarelor. La tine vin şi stau gemând înaintea ta ca un păcătos: Maica Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, ci auzi-mă cu milă şi ascultă-mă. Amin.

Sursa

Eliberează-ne de iubirea perfectă (Reflecțiile unei psihanaliste creștine)

De Anne-Marie Saunal

În cabinetul psihologului sau a psihanalistului, din ședință în ședință, an după an, bărbați și femei vorbesc, strigă, plâng doar de aceasta: iubirea. Iubiți puțin, iubiți mult, iubiți prea puțin pentru ceea ce sunt ei sau, mai rău, care nu sunt iubiți deloc. La șaizeci de ani, Laure, marcată de o mamă fără afecțiune și de un soț taciturn, ar vrea să iubească mai mult pe ceilalți. Dominique în schimb a rupt legătura cu familia sa pentru a trăi o pasiune carnală, aflându-se într-un final singur și golit...Alba, trecut de cincizeci de ani, reușește să iubească doar persoane tinere care au jumătatea vârstei lui. Sunt aceștia, între mulți alții, bărbații și femeile care vin la mine.

Să-i ascult, zi după zi, descopăr că iubirea e de o complexitate incredibilă! Dar e posibil să iubim? Cine iubește, în mine, când îmi dau seama că iubesc? E sufletul meu, inima mea, sau o parte infantilă din mine, acea parte di mine, necunoscută, chemată ”subconștient”? Cine crede că iubește, iubește înlăuntrul său? Iubesc ca și subiect, sau ceva din prima mea mare iubire de dinainte să mă nasc (pentru mama) se repetă în mine, făcându-mă să retrăiesc ceea ce se cheamă relație de obiect? Sunt în dialog, comuniune cu celălalt, sunt subiectul (obiectul) dorinței mele sau sunt încă în fuziunea mamă-fiu? Pot să iubesc în felul meu, dacă e adevărat – cum zice Sigmund Freud, că iubim cum am fost iubiți (de părinți)?

Dificil este de înțeles iubirea, cu atât mai dificil dacă suntem creștini, deoarece într-un anumit fel suntem ”obligați” să iubim pe ceilalți. Obligați  să iubim pe aproapele și, în plus, ca pe noi înșine! Porunca e de o exigență incredibilă, irealizabilă din puct de vedere uman, eventual realizabilă dacă rămânem în  rugăciune continuă. De asemenea generează  un sentiment de vină în pacienții mei credincioși, cu atât mai puternic cu cât se află sub jugul unui Super exigent, sau de-a dreptul tiran și crud. Să reușească să iubească este nu doar rezultatul unui echilibru psihic bun dar și o privire iubitoare, adecvată și ”narcisistică” a părinților  asupra lui în primii ani ai propriei vieți! Și de aceasta nu e responsabil. Freud reamintește că scopul unei cure este ca pacientul să ajungă să iubească și să lucreze! Dar ce se întâmplă când propria nevroză, sau mai rău propria psihoză, împiedică pacientul să se descentralizeze? E imposibil?

Religia creștină și psihanaliza o tratează diferit. E vorba de o inversare: forța și calitatea iubirii se află nu în perfecțiunea sa ci în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa recunoscută și acceptată.

„Nimic nu aparține omului nici slăbiciunea lui, nici inima lui, și, când crede că și-a deschis brațele, umbra lui este o cruce” scria Louis Aragon.

Se dă doar ceea ce ne-a lipsit, ceea ce ne lipsește; nevoia noastră și cererea noastră de iubire, de multe ori e de neatins, când carențele afective au fost trăite în copilărie... Nu se poate pretinde să fim iubiți dacă nu se acceptă ideea că mereu se iubește puțin, mult sau insuficient. Într-un final, că ființa umană este incapabilă să iubească de o iubire pură, de o iubire ideală.

Cel care iubește renunță să țină totul sub control, se încrede în celălalt, acceptă fragilitatea celuilalt, ciudatele fragilități ale celuilalt, diferite de cele proprii, și descoperă propria fragilitate. Dar, ca și creștină, mărturisesc că niciun fel de iubire nu poate să fie redusă la o patologie psihică, că fiecare iubire, pe cât de săracă și de fragilă poate să fie, totuși conține un fragment din infinit, o flacără divină... Fiecare din iubirile noastre este o aventură riscantă care ne învață că iubirea are unicul scop de a iubi. Și că doar iubirea ne face vii și ne învie.

Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org

Data Scanner v 0.2 from R Vijgen on Vimeo.