Atentie...

Louis şi Zelia Martin. Părinţi vrednici de cer

Sfinţii ai cotidianului, sfinţi în căsătorie, sfinţi în iubirea lor binecuvântată de cer în încredinţată cerului. Louis şi Zelia Martin, părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, vor fi ridicaţi la cinstea altarelor duminică, 18 octombrie 2015, de papa Francisc, în contextul - foarte semnificativ - al Sinodului pentru familie.

Într-un timp în care atâtea certitudini par să şovăie şi familia este tot mai fragilă, trăieşte multe dificultăţi şi are nevoie să regăsească o proprie definiţie şi puncte de referinţă, aceşti soţi sfinţi sunt un exemplu de urmat, o lumină pe drumul întreprins de papa. În acest orizont se situează publicarea cărţii Luigi e Zelia Martin. Genitori degni del cielo (Louis şi Zelia Martin. Părinţi vrednici de cer), editată de Editrice Shalom, care va fi prezentată sâmbătă, 17 octombrie, la ora 18.00, la librăria Mastai Don Bosco la Ancona.

Autoarea, Vera De Dominicis, reuşeşte să-l facă pe cititor să intre în acea mică Biserică familială care a fost familia Martin, pentru că reparcurge istoria şi viaţa lui Louis şi Zelia ca să spunem aşa "dinăuntru", adică o reconstruieşte pornind de la Scrisorile familiale şi de la mărturia fiicei lor Celina, Părinţi incomparabili. Citatele foarte bogate din aceste texte fac în aşa fel încât portretele lui Louis şi Zelia, ale bucuriilor, neliniştilor şi durerilor lor împărtăşite, apar vii pentru cititor, în extraordinara lor umanitate şi în sfinţenia lor, la fel de extraordinară.

Subliniază bine acest aspect părintele Luciano Paolucci, care s-a îngrijit de prezentarea cărţii, când scrie: "Aceasta este o carte originală, pentru că vorbeşte despre o familie şi este şi mai originală pentru că în ea nu este descrisă istoria unei familii, ci se poate asculta în ea o familie în viaţa sa intimă şi zilnică. A asculta o familie! Acesta este unul dintre exerciţiile care ne lipseşte pentru a putea înţelege ce mare comoară a ascuns Domnul în ordinea creaţiei gândindu-se la familie".

Îi vedem aşadar soţi şi conştienţi că iubirea lor este un dar al cerului care trebuie încredinţat cerului; gata să facă mereu voinţa lui Dumnezeu pe drumul lor şi sprijin continuu unul pentru altul. O iubire trăită astfel este o iubire care se reînnoieşte mereu, care nu se teme de timp şi de obişnuinţă; de fapt, după unsprezece ani de căsătorie, Zelia îi scrie lui Louis, care se află în călătorie de afaceri: "Te îmbrăţişez din toată inima, astăzi sunt atât de fericită la gândul că te voi revedea încât nu pot să lucrez. Soţia ta care te iubeşte mai mult decât viaţa sa" (Scrisori familiale, pag. 113).

Autoarea se opreşte apoi îndeosebi pe modul lor de a fi părinţi şi cititorul poate înţelege, cu uimire şi admiraţie, că Louis şi Zelia au ştiut cu adevărat să-i trăiască pe copii ca pe un dar al cerului şi au ştiut să-i reîncredinţeze cerului - cu deplină încredere şi seninătate, chiar dacă în durere - când au înfruntat încercarea foarte dură de a vedea murind patru dintre cei nouă copii ai lor. Astfel Zelia, după ce a suferit datorită morţii fiicei Elena, de numai 5 ani şi a celei de-a opta fiice de nici măcar două luni, scrie cumnatei, care la rândul ei îl va vedea murind pe fiul Paul în timpul naşterii: "Există dureri pentru toţi, cei mai fericite nu sunt decât cele mai puţin fericite; lucrul cel mai înţelept şi mai simplu în toate acestea este să ne resemnăm la voinţa lui Dumnezeu şi să ne pregătim cu anticipaţie să purtăm propria cruce cât mai curajos posibil" (Scrisori familiale, pag. 124).

Soţii Martin erau părinţi duioşi, afectuoşi, dar şi riguroşi şi deosebit de atenţi la climatul care se respira în casă: le-au învăţat pe fiice rugăciunea şi încrederea în "bunul" Dumnezeu şi au cultivat în inimă visul - realizat apoi - ca toate fiicele lor să poată fi consacrate Lui.

Viaţa lor este o viaţă simplă obişnuită, o viaţă aproape de aceea a fiecăruia dintre noi: muncă, casă, copii... Ceea ce în ei făcea extraordinar cotidianul era faptul de a se simţi încontinuu, şi de fapt de a fi, în prezenţa lui Dumnezeu: ziua începea cu Liturghia de dimineaţă, era ţesută din rugăciune şi, oricum, era trăită ca un dar al lui Dumnezeu. Acestui "Tată bun" Louis şi Zelia se încredinţau, îi cereau sfat, sprijin, ajutor; de la acest "Tată bun" au primit forţa şi lumina necesare pentru a parcurge un drum frumos, dar şi foarte dureros.

A trăi în iubirea lui Dumnezeu, asta ne face sfinţi şi asta ne învaţă Louis şi Zelia Martin, care în viaţa lor au ştiut să realizeze acea capodoperă la care ne-a chemat Papa Francisc, într-una din audienţele sale dedicate tocmai familiei: "Însăşi viaţa familială, privită cu ochii credinţei, ne apare mai bună decât trudele care ne costă. Ne apare ca o capodoperă de simplitate, frumoasă tocmai pentru că nu e artificială, neprefăcută, ci capabilă să încorporeze în sine toate aspectele vieţii adevărate. Ne apare ca un lucru "foarte bun", aşa cum a spus Dumnezeu la sfârşitul creării bărbatului şi femeii (cf. Gen 1,31)" (Audienţa generală, Aula Paul al VI-lea, 12 august 2015)

(După Zenit, 12 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

„Silence” de Scorsese - despre misterul credinței

De Matthew Becklo and Aleteia

Ecranizarea lui Silence, o carte din 1966 ce vorbește despre misionarii iezuiți din secolul al XVII-lea, este un proiect pe care Martin Scorsese îl avea în minte de mult timp. La un moment dat părea că filmul nu va fi realizat niciodată, totuși,  după o lungă așteptare premierea este prevăzută în 2016.

Romanul a fost scris de Shusaku Endo, scriitor supranumit și ”Graham Greene al Japoniei”.  Asemănarea nu e întâmplătoare. Amândoi erau talentați în scrierea dramelor, și erau uniți de o moștenire catolică care i-a ajutat să înțeleagă slăbiciunile și contradicțiile umane.

„Interesul nostru merge până la limita lucrurilor”, iubea să zică Greene citându-l pe Browning. „Granița subțire dintre devotament și trădare, dintre fidelitate și infidelitate, contradicțiile minții...”.

Prin Silence, Endo ne conduce în urmă cu patru secole într-o Japonie în care creștinii convertiți erau torturați și uciși în masă – iar prin acest parcurs contemplă ”granița subtilă” între a crede și a pune la îndoială existența lui Dumnezeu, între cunoașterea credinței și problema răului.

Scorsese spune că Silence i-a dat un anumit  ”tip de hrană” pe care a găsit-o „doar în puține opere de artă”. Într-o prezentare a cărții scria:

„Cum se povestește istoria credinței creștine? Dificultățile, crizele credinței? Cum se descrie lupta? Au fost mari romantici în secolul al XX-lea care au fost atrași de subiect – Graham Greene, Francois Mauriac, Georges Bernanos...[Endo] a înțeles conflictul credinței, necesitatea de a crede luptând cu vocea experienței. Voce care îndeamnă tot timpul pe credincioși să adapteze propriile convingeri lumii în care trăiesc, culturii lor....Este un paradox, și poate să fie extrem de dureros: în fața acestuia, să crezi și să pui la îndoială sunt antitetici. Eu totuși cred că merg împreună. Se alimentează reciproc. Îndoiala poate să ducă la singurătate, dar dacă coexistă cu credința- credința adevărată, credința puternică – poate conduce la o fericită comuniune. Este acel pasaj dureros și paradoxal – de la certitudine la îndoială, de  la singurătate la comuniune – pe care Endo îl înțelege foarte bine, și pe care-l pune în evidență foarte clar în Silence”.

Cartea Approaching Silence, recent apărută, conține un al doilea eseu al lui Scorsese care vorbește de puterea istorie și de cum se desfășoară în film:

„Romanul lui Endo tratează misterul credinței creștine, și prin extensie misterul credinței în sine. Rodriques învață, pas cu pas, că iubirea lui Dumnezeu e mult mai misterioasă decât știa el, și că El îi lasă pe oameni să acționeze mai mult decât înțelegem, și e totdeauna prezent...chiar și  în tăcere. Ce rol am ? Se întreabă Rodriques. De ce sunt ținut în viață? Când va fi martiriul meu? Cu siguranță nu va fi. Ceea ce semnifică că va avea un rol diferit de ceea ce se aștepta. Nu va urma pașii lui Isus. Acesta este lucrul cel mai dificil de înțeles.

Cum s-ar putea traduce paginile de la finalul unui roman abstract precum Moby-Dick sau Idiotul în imagini și acțiuni? Cum pot să filmez acele trăiri interioare sau acele emoții? Cum se poate arăta misterul credinței, și căile Domnului ? Răspunsul constă  în realizarea filmului – mergând în Taiwan, lucrând cu actorii, cameramanul, să filmăm și apoi să punem totul împreună, adăugând o peliculă aici și tăind una de acolo, mixând sunetul,  aranjând culorile și decizând că e gata. La un alt nivel, totuși, acel răspuns îl găsim chiar în cinematograf și în felul prin care ne indică ceea ce nu reușim să vedem”.

Dacă Scorsese are dreptate, atunci drumul acestei istorii de la cuvântul scris la marile ecrane este în sine o urmă a ”lucrării lente a lui Dumnezeu”.  Cu primul papă iezuit care conduce astăzi Biserica Catolică și cu un război global contra creștinilor care ia amploarea unei crize în toată lumea,  întărzierea de douzeci de ani poate că a fost mai mult providențială decât problematică, și Silence ar putea să devină filmul cel mai important al carierei lui Scorsese.

Traducerea: AMR

Sursa foto: Cappa Defina Productions

Sursa:aleteia.org

VIDEO. Uluitoare sculptură pro-viaţă: „Muntele gravid” din Columbia ajunge viral pe Facebook

Un enorm basorelief sculptat în 2012 pe panta unui munte pleşuv din apropierea oraşului Santo Domingo din Columbia, în America Latină, a devenit viral pe net după ce o imagine cu acesta a primit peste două milioane de Like-uri pe Facebook.

Autorul lucrării, artistul Dubian Monsalve, spune că sculptura, care reprezintă un făt în burta mamei, este un omagiu adus „femeii care dă viaţă, deoarece viaţa este preţioasă începând de la concepţie şi până la moarte”.

Într-un interviu acordat agenţiei  AciPrensa, artistul a declarat că a creat lucrarea cu unelte rudimentare, pentru a le transmite ţăranilor din zonă mesajul „să nu-şi abandoneze identitatea de creştini şi de ţărani care hrănesc această ţară”.

Sculptorul a mai declarat: „Solul este un material important pentru mine… îl folosesc pentru a vorbi despre viaţă, fiincă Pământul însuşi este şi el dătător de viaţă”. El a mai spus că lucrarea sa este despre „puterea şi curajul de a-ţi apăra gândurile şi ideile şi de fi artist creştin”.

VIDEO: Interviu cu artistul Dubian Monsalve

Sursa:stiripentruviata.ro

C.S. Lewis despre diavol și „punctul de vedere istoric”

C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” traducere de Sorana Corneanu.

„Dragul meu Amărel,

(…) Vei vedea că, după părerea multor scriitori politici de orientare creștină, creștinismul a luat-o pe orientări greșite încă de la începuturi. Ideea ne poate ajuta dacă încurajăm, odată în plus, concepția unui „Iisus istoric”, de recuperat prin îndepărtarea „excrescențelor și pervertirilor târzii”, pentru ca astfel să poată fi corectată întreaga tradiție creștină. Printre membrii ultimei generații am încurajat contruirea unui astfel de „Iisus istoric” pe linii liberale și umaniste; acum promovăm un nou „Iisus istoric”, în termeni marxiști, catastrofici și revoluționari. Avantajele unor astfel de proiecte, pe care avem intenția să le actualizăm la fiecare treizeci de ani, aproximativ, sunt multiple.  În primul rând, oricare dintre ele are potențialul de a canaliza devoțiunea umană spre ceva ce nu există, pentru că fiecare Iisus istoric este foarte puțin istoric. Documentele spun ce spun și nu pot fi adăugite; prin urmare, pentru fiece nou „Iisus istoric”, mărturiile trebuie ajustate, suprimând unele lucruri, exagerând altele și punând la lucru acel soi de ipoteze (strălucite, cum i-am învățat pe oameni să le numească), pe care nimeni n-ar da doi bani în viața obișnuită, dar care sunt prea de ajuns ca să adune o recoltă întreagă de noi Napoleoni, noi Shakespeari și noi Swifți în cataloagele de toamnă ale oricărui editor(…)

„Doar studioșii mai citesc cărți vechi, dar și pe ei i-am pus la respect, încât acum, dintre toți oamenii, de la un studios te aștepți cel mai puțin să câștige înțelepciune din lecturile sale. Am reușit asta inculcându-le punctul de vedere istoric. Pe scurt, prin punctul de vedere istoric înțelegem că, atunci când un învățat întâlnește vreo afirmație într-un autor vechi, singura întrebare pe care nu și-o pune este dacă afirmația este sau nu adevărată. Ce intreabă el este cine l-a influențat pe autorul respectiv, în ce măsură este afirmația cu pricina coerentă cu ce spune autorul în alte cărți, ce fază anume din dezvoltarea autorului, sau din istoria generală a gândirii, ilustrează ea, cât de des a fost greșit interpretată (în special de colegii învățatului în cauză), care a fost percepția critică din ultimii zece ani și care este „dezbaterea actuală asupra chestiunii”. Încercarea de a-l privi pe autorul cel vechi ca pe o posibilă sursă de cunoaștere- adică de a admite că ceea ce a spus el i-ar putea transforma gândurile și comportamentul- i-ar părea de o naivitate vecină cu prostia. Și de vreme ce nu putem înșela întreaga rasă umană în orice moment, e foarte important să ținem fiecare generație la distanță de toate celelalte; pentru că acolo unde studiul invită la dialogul între epoci, există întotdeauna pericolul ca erorile caracteristice uneia să fie corectate prin adevărurile caracteristice celeilalte. Dar, lăudat fie Tatăl nostru și punctul de vedere istoric, marii învățați își trag acum la fel de puțin inspirația din trecut precum cel mai neșcolit mecanic pentru care „istoria e o cioacă”

Cu  afecțiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Sursa:alinvara.wordpress.com