Știu exact ce ar trebui să fie copilul meu

„Pentru a educa un copil este important să nu uităm de dreptul lui la libertate”

de psiholog Anastasia Bondaruk

Îmi amintesc că E. Erikson descrie răspunsul profesorului său de psihologie la cererea elevilor de a prezenta amănunțit tema „granițele EULUI”. Profesorul a dedicat acestei probleme trei după-amieze lungi. Concluzionând, el și-a pus jos conspectele și, privind încrezător în ochii elevilor, a zis: „Oare eu m-am înțeles pe mine?”

Erikson recunoaște că această problemă și-a pus-o și el adesea pe când termina următoarea carte. Ce să mai vorbim despre mine, despre noi… Iar dacă ajungem la concluzia: „În această problemă am înțeles totul”, – aceasta ar însemna sfârșitul dezvoltării în acest domeniu. Formele nu trebuiesc privite rigid. În final, lipsa noastră de înțelegere va fi motorul dezvoltării.

Ce dăunează educării responsabilității?

Haideți să ne referim la controlul total. Acesta se întâmplă atunci când unul dintre părinți are un plan ideal despre cum trebuie să fie viața copilului lor, sub toate aspectele, iar acesta, pur și simplu, este introdus într-un model prestabilit nu ca persoană, ci ca lucru și înșurubat într-un mecanism imens.
În această situație, de regulă, copilul nu este întrebat dacă el își dorește ceea ce, cu atâta ardoare, își doresc părinții pentru el. De aceea, toate circumstanțele vieții lui, toate încercările de a-și manifesta personalitatea, vor fi subordonate unei singure voințe. Voința celui ce îl educă.

În cazul controlului total totdeauna va fi un scop bine formulat. Cei ce desfășoară instruirea, pentru stabilirea obiectivelor sunt înzestrați cu o claritate a minții și o reticență în a se abate de la cele intenționate, în nicio situație, chiar dacă copilul nu vrea, chiar dacă el nu poate, chiar dacă își pierde identitatea sa în lista de cerințe.

Nu este de mirare că termenul de „tutelă sufocantă” este discutat de către cercetătorii relațiilor obiective timpurii în legătură cu problematica schizoidă și paranoidă.

Istoria lui Daniel Paul Schreber

Daniel Paul Schreber

Unul dintre cei mai cunoscuți bolnavi cu psihoză în plină desfășurare, cu delir și halucinații – este Daniel Paul Schreber. Primul episod psihotic s-a întâmplat în 1884, când Schreber avea 42 de ani și ocupa funcția de președinte al Tribunalului Suprem din Saxonia.

El era un om foarte educat, care cunoștea foarte bine juristprudența, medicina, biologia, psihiatria, limbile străine. Efectuând tratament în clinica Sonnenstein, Schreber citește Manualul de psihiatrie al lui Krepelin și contestă concluziile acestuia despre halucinații, pe baza experienței lui de boală. Foarte inteligent din partea lui, nu-i așa?

Gottlob Moritz Schreber, tatăl lui Paul Schreber, reprezintă excesul de forță paternă, influență și putere. Acesta a fost un cunoscut medic ortoped, care a creat echipamente ortopedice pentru copiii bolnavi. El a dus o luptă neobosită cu diferitele forme de handicap ale copiilor și a elaborat chiar dispozitive special adaptate. Tatăl lui Daniel Paul Schreber a fost un mare iubitor al ordinii și regulamentelor. De aceea el le-a cultivat și a avut o mare satisfacție pentru aceasta.

Numele lui Schreber-senior este cunoscut în Saxonia și astăzi o stradă și societăți din Leibzig îi poartă numele. El a avut reputația omului care a crescut un tineret armonic și este „fondatorul gimnasticii terapeutice din Germania”.

Moritz Schreber a condus câțiva ani Clinica de ortopedie pediatrică din Leipzig, care a cunoscut recunoașterea mondială sub conducerea sa. El a scris o serie de cărți, în care a dezvoltat ideile că educația fizică trebuie să schimbe omul și societatea. În același timp cuvintele cheie au fost „reprimare, control, ascultare”. Nu sunt surprinzătoare concluziile cercetătorului Morton Schatzman despre faptul că Moritz Schreber a fost în mod special venerat în timpul celui de-al treilea Rich.

În 1930, în Germania s-au utilizat, pe scară largă, dispozitivele lui Schreber-senior. Morton scrie că Hitler și național-socialiștii au devenit mai populari în timpul totalitarismului domestic și al cărților lui Schreber.

Pentru a înțelege totalitarismul de stat, presupune să înțelegi totalitarismul domestic pe care l-a propovăduit Gottlob Moritz Schreber. În final, cercetătorii au ajuns la o concluzie deprimantă: tatăl și-a traumatizat regulat fiul cu experiențele lui ortopedice, disciplinare și pedagogice agresive, nelăsându-i loc pentru dezvoltarea voinței sale libere, a personalității, fapt care a și dus ulterior la psihoză.

Corpul ca țintă a puterii

Michel Foucault, în cartea sa „A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii” cercetează practica pedepsirii și a acțiunilor disciplinare, pornind de la tortura publică până la normele disciplinare în diferite instituții, spitale de psihiatrie, armată și familie. El dezvoltă ideea că deasupra cadrelor culturale se stabilesc reguli similare pentru diferite instituții și familie, precum și pentru individ și corpul său.

Foucault scrie: „În epoca clasică a avut loc descoperirea corpului ca obiect și țintă a puterii. Nu este greu să descoperi semne ale atenției țintite către corp – către corpul care este supus manipulării, formării, muștruluielii, care se supune, reacționează, devine agil și câștigă putere… «Omul-mașină» al lui Lamettrie este în același timp reducția materialistă a sufletului și teoria generală a muștruluielii, unde în centru tronează noțiunea de «ascultare», care adaugă la corpul analizat, corpul manipulat. Corpul ascultător poate fi subordonat, folosit, transformat și îmbunătățit”.

Adică, atunci nu mai este «eul» meu, corpul meu nu-mi mai aparține și, chiar dacă îmi aparține, oricum nu știu ce să fac cu el.
De aceea întrebarea pusă pe ordinea de zi: Cum, atunci când educi copilul, să nu cazi în controlul total și să nu-i provoci rău? Cum să-i dai copilului posibilitatea să nu se piardă în multitudinea de reguli și reglementări? Cum să înțelegi limitele autorității tale în viața copilului?

Cât de des, la propunerea de a analiza cerințele manifestate față de copil, poți auzi: „Eu am așteptări obișnuite, normale”. Cât de răspândit este să se stabilească standarde ridicate, cerințe multiple pentru starea de normalitate? Cât de des copiii se pierd pentru că părinții lor nu le permit să ia note sub foarte bine?

Dați posibilitatea potențialului creativ să iasă din găoace

Încă de la 4-5 luni copilul începe treptat să „se desprindă” din simbioza specifică cu mama. Cercetătorii descriu cum copiii încep să apuce pe mamă de păr, de urechi, se străduiesc să se dezlipească de mamă cu întreg corpul.

Când văd o mamă cu un sugar, observ cum micuțul, care mai devreme a supt senin și liniștit la pieptul mamei, dintr-o dată începe să se agite și să se împotrivească. Este lesne de înțeles cum ne arată că vrea mai multă libertate.

O rog: „Puneți-l pe pat”. Și copilul fericit încearcă să se târască, el vrea să se desprindă. Această dorință de a se desprinde de mamă îi este caracteristică copilului pe tot parcursul dezvoltării lui. Este important pentru mamă să vadă și să înțeleagă semnalele transmise de copil.

Și dacă i se dă copilului posibilitatea de a se desprinde de mamă și de fanteziile ei pedagogice și psihologice, dându-i-se în schimb iubire, grijă, rigoare și pedeapsă moderate și adecvate, atunci copilul vă va răsplăti cu un stil de viață activ și cu dragoste de responsabilitate. La urma urmei o să vă încânte progresele copilului.

Și dacă exercităm presiune, îl obligăm, insistăm, adică încercăm prin diferite forme să-i impunem copilului părerea noastră și mai rar îi dăm posibilitatea să aleagă, atunci nu-i oferim posibilitatea să-și dezvolte personalitatea. Uneori ni se pare că atunci când îl rugăm, nu-i impunem. Eroare. Nu este decât o formă maternă de a impune. De obicei, cerințele noastre exagerate și totalitare împiedică dezvoltarea copilului și a capacităților lui creatoare. Iată amintirile unei tinere fete. Mi le-a dăruit special pentru acest articol.

„Îmi amintesc că scriu o poveste cu o cariocă de culoare albastră. Și tot ce scriu aplic pe jucării. Am simțit, astfel, inspirație, bucurie, entuziasm. Era multă energie. Era un zbor total al fanteziei mele. Și a intrat mama mea severă.
Ce faci?
Scriu o poveste.
Prostii, – pe fața mamei a apărut nemulțumirea. – Nimeni nu procedează astfel.
Acum pot să denumesc acest sentiment «frântură». Locul stării energice a fost luat de dezamăgire și apatie”. 
Au apărut apoi și alte jocuri: 
„De la 4 sau 3 ani tot timpul făceam ceva”, ne spune ea cu disperare și tot timpul dă trist din cap. „Mă jucam cu o maimuțică, pe care o așezam să doarmă și o înfășam peste mâini și peste picioare, ca să nu se poată mișca.
În fanteziile mele, maimuța vroia să se miște, iar eu o înfășam și o puneam să se culce. Eu nu mă puteam mișca și nici ea nu se putea mișca. Pe mine nu mă lăsau să mă joc cu copiii pe stradă. Trebuia să merg la numeroase cercuri ocupaționale. Și chiar pe stradă mă simțeam între cei patru pereți ai clasei. Strada – este libertate, cursurile – o înfășare strânsă, indignare. M-au înăbușit, nu m-au ajutat să mă dezvolt”.

Este inutil să vă spun că una dintre plângerile eroinei mele este că: „Pentru o mulțime de proiecte și planuri creative nu a avut puterea și dorința de a le pune în aplicare”, ceea ce se cheamă „stagnare creativă”. În încercările de a-l forma pe copil responsabil este important să avem în vedere că acest lucru este strâns legat de voința liberă proprie a copilului. Este foarte important să nu inhibi această voință. În teorie – acest lucru este foarte simplu, dar în practică, se pare că, posibilitățile de a greși enorm sunt foarte multe.

Este important să ne amintim că Dumnezeu nu numai că a dat părinților o putere deosebită asupra propriilor copii, dar le-a dat și responsabilitate: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și cercetarea Domnului” (Ef. 6.4.). Puterea totală nu numai că este enervantă pentru copil, ea distruge capacitatea lui de a fi responsabil și cu inițiativă, de a adopta o poziție proactivă.

Sursa:stiripentruviata.ro

Toţi morţii noştri sunt vii în Dumnezeu

De Cristiana Dobner

Cultul şi respectul faţă de morţi este înnăscut în orice civilizaţie care vrea să se numească aşa şi să nu fie numai o turmă sau o adunătură de indivizi urâţi.

Modalităţile amintirii sau ale memoriei sunt foarte diferite şi caracterizează diferitele nuclee sociale cerând o practică ce, adesea, trebuie să fie respectată la virgulă. Cultul înaintaşilor ne vorbeşte despre geneza noastră istorică, despre devenirea familiei noastre, până la urmă despre noi înşine cu tot cumulul de ADN pe care-l regăsim la naştere sau pe care învăţăm să-l gestionăm în existenţă. Amintirea ritmată de gesturi apotropaice, de ofranda de mâncare pe locul înmormântării, de arderea de tămâie sau de oferire de flori, a fost considerată mereu un gest pios, demn de persoane care aşa doresc să fie considerate.

Mausoleele ne vorbesc despre personaje care în istorie au lăsat o urmă, poate şi pozitivă, în timp ce cimitirele celebre sunt locuri foarte vizitate pentru a merge la mormântul acelui ilustru care, în viaţa noastră şi în cultura noastră, a lăsat un semn.

Însă trecerea de la amintire, oricât ar fi de vie, la memorie ar trebui să cuprindă sufletul nostru şi să-i dea o altă determinare, să-l deschidă la o privire diferită.

Să mergem la mormântul celui care ne-a lăsat, să-l împodobim cu flori sau, cum obişnuiesc evreii, să lăsăm deasupra o piatră. Rămânem ca să dialogăm cu răposatul sau răposata, dar totul se reduce la un monolog sau la un regret nostalgic.

Pasul care trebuie făcut este altul: fără îndoială ne aflăm în faţa rămăşiţelor pământeşti, dar privirea celui care crede poate să foreze impresia reală şi să ajungă până acolo încât să se întrebe: unde se află cel care m-a lăsat, cum trăieşte dimensiunea pe care eu încă nu o cunosc dar care, mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă mă aşteaptă?

Dacă experienţa noastră cu Dumnezeu este autentică, atunci cel care ne-a lăsat este viu. Cu siguranţă nu viu în sensul că se poate atinge, vedea, respira exact ca mine, ci viu în sensul că dimensiunea sa este cea veşnică ce nu se schimbă.

Nu somnul veşnic - până la urmă foarte neconcludent şi plictisitor - ci părtaş de acea particularitate a somnului care ne vorbeşte despre pace obţinută, despre odihnă lipsită de preocupări. Nu se schimbă pentru că nu se poate întoarce înapoi, nu se pot relua parametrii cunoscuţi încă din copilărie care constituie dinamica personală şi socială.

Faptul de a nu se schimba ar putea să fie înrudit cu un extaz? La un nivel dobândit şi de imobil, circumscris, finit? Ar fi într-adevăr neliniştitor să ne gândim aşa! Finiţi până acolo încât de acum totul este iremediabil şi erosul nostru, capacitatea noastră de energie care ne însufleţeşte, redusă de acum la zero.

Dacă toţi cei care ne-au precedat sunt vii, sunt astfel pentru că locuiesc în Dumnezeul Viu. Sunt părtaşi de viaţa sa, de acel mister trinitar care scapă raţionalităţii noastre dar care ne este revelat în dar gratuit de credinţă. Acel curent de iubire între Tată, Fiu şi Duh Sfânt care curge în afara timpului şi a istoriei şi care ne va fi dezvăluită atunci când şi noi vom trece de la vii la cei care trăiesc. Prin credinţă ştim că am fost creaţi şi că Treimea locuieşte în noi şi nu vom fi încredinţaţi nimicului, chiar dacă ne vom întoarce în acel pământ din care am fost luaţi. Însă suflarea care în acea zi creatoare ne-a fost dăruită va intra în acel mister trinitar pentru a locui acolo.

Nu este o construcţie complicată, gândită artistic pentru a elimina teama de sfârşit şi nici un înlocuitor pentru experienţa noastră vitală.

Este o participare nouă, inedită, la o Iubire mai mare, infinită, care însă se apleacă asupra tuturor persoanelor vii şi le urmăreşte cu privire de Tată. Cine este în El, împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt, împărtăşeşte de acum suflarea, este viu şi îşi îndreaptă privirea sa asupra tuturor celor care i-au fost apropiaţi şi i-a iubit, i-a îndrăgit. Este gata să intre în ciclul lor vital alăturându-se de pasul lor, ca să se facă părtaş de fiecare bucurie şi de fiecare suferinţă, îndreptând totul spre acea ţintă în care viaţa va avea caracterul său complet şi va intra în locuinţa acelei Iubiri care nu se va epuiza niciodată.

Aşadar nu privim la cadavre, nu privim la morminte, privim mai degrabă la cei vii ai noştri care ne sunt mereu alături şi ne ajută să facem transparentă privirea noastră. Să nu ne mulţumim cu gesturi obişnuite, ci să le încărcăm cu o altă semnificaţie: să mergem la cei vii ai noştri şi să ne lăsăm transportaţi mult mai departe de placa de mormânt, mult mai departe de aparenţă. În Suflare.

(După agenţia SIR, 31 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Suveranul Pontif și-a exprimat ”adânca durere pentru incidentul tragic care a avut loc într-o discotecă din București, în care și-au pierdut viața foarte mulți tineri”: se citește într-o telegramă trimisă, în numele Sfântului Părinte, de cardinalul secretar de Stat Pietro Parolin, președintelui României Klaus Iohannis. În telegrama de condoleanțe, papa Francisc a dat asigurarea ”apropierii sale spirituale față de familiile victimelor, de autoritățile guvernului și de întreaga națiune”. În fine, Sfântul Părinte îi încredințează ”milostivirii Domnului pe cei care au murit într-un incident atât de dramatic”.

Excelenței Sale Domnului Klaus Werner Iohannis
PREȘEDINTELE REPUBLICII ROMÂNIA

Suveranul Pontif își exprimă profunda durere pentru tragicul accident care a avut loc în Clubul din București, unde și-au pierdut viața o mulțime de tineri, asigurând de apropierea sa spirituală familiile victimelor, autoritățiile guvernamentale și întreaga națiune, încredințând milostivirii Domnului pe cei care au murit într-un incident atât de dramatic.

Cardinal Pietro Parolin
Secretarul de Stat al Sanctității Sale

Sursa:ro.radiovaticana.va

Într-o lume care nu vrea să ştie nimic despre lumea de dincolo

Prea aşezaţi comod în caracterul limitat

De José Maria Gil Tamayo

Tocmai Solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi Comemorarea Credincioşilor Răposaţi, pe care tocmai le-am celebrat şi le celebrăm, şi săptămânile următoare care încheie anul creştin, sunt cele în care Biserica ne aminteşte de realităţile ultime ale existenţei, Novissimi, şi în acelaşi timp de invită să promovăm virtutea speranţei. Totuşi - tocmai cum au denunţat episcopii spanioli în documentul Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veşnică - actualmente, după cum prezintă datele cercetărilor sociologice, în multe ţări occidentale oamenii nu arată o mare dorinţă supranaturală, adică dorinţa după o lume de dincolo de moarte, dimpotrivă s-au aşezat comod în caracterul limitat şi nu vor să ştie nimic despre lumea de dincolo ci să urmărească bunăstarea, stare de care doresc să-i facă părtaşi chiar şi pe cei morţi.

Ne-am obişnuit cu faptul că în fiecare an în aceste zile în opinia publică nu se vorbeşte despre lumea de dincolo, ci despre creşterea costurilor serviciilor funerare şi chiar despre respectivele "mode". Nu lipseşte nici straniul şi păgânul Halloween. Moartea, judecat, iadul şi paradisul, în afară de purgator, nici măcar să nu fie numite! Sunt abia citate, dar fără claritatea şi aprofundarea necesare, în predica de înmormântare, unde se tinde să se oprească mai mult asupra elogiului funebru şi asupra consolării credincioşilor, dar abia că se citează această parte din Crez.

Acesta este climatul postmodern în care, dat fiind insuccesul utopiilor lumeşti, oamenii au fost contagiaţi de o crescândă deziluzie generală şi, pentru a compensa, chiar de surogate esoterice de transcendenţă. "Atrage atenţia - au spus episcopii spanioli în documentul citat mai sus - faptul că nu puţini dintre cei care spun că sunt catolici, deşi declară că ei cred în Dumnezeu, afirmă că nu se aşteaptă ca viaţa să continue dincolo de moarte. Ce Dumnezeu este cel în care spun că cred cei care gândesc că nu a învins moartea şi că moartea are ultimul cuvânt asupra vieţii fiinţei umane? Nu este cu siguranţă Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat" (nr. 2).

Dar acestea sunt datele repetatelor studii sociologice, conform cărora, cât priveşte Spania - dar acest lucru este valabil în general şi pentru alte ţări limitrofe - numai patru cetăţeni din zece cred în viaţa de după moarte. În cer cred circa patruzeci la sută, îl pun la îndoială treizeci la sută şi acelaşi procentaj refuză să creadă în existenţa sa.

Cât priveşte iadul, cifrele se inversează pentru că majoritatea oamenilor nu cred în iad, în timp ce au îndoieli acelaşi procentaj care se îndoiesc de cer. Cât priveşte purgatorul, abia o minoritate din populaţie crede în existenţa sa.

Aceste date arată fără îndoială o contradicţie scandaloasă cu credinţa în Dumnezeul creştin şi aceasta continuă să aibă consecinţe în existenţa noastră pământească, efecte care merg de la pierderea sensului vieţii la decăderea solidarităţii, trecând prin lipsa de speranţă şi prin creşterea fricii de a înfrunta viitorul cu decizii durabile. O serie de carenţe de valori necesare, chiar şi pentru a depăşi crizele sociale şi economice, care în acelaşi timp revelează o dramatică fragmentare vitală: valori fărâmiţate, nu există mod mai bun de a spune asta, dar fără a renunţa la distracţie şi divertisment, aşa cum arată acea banalizare a sfârşitului vieţii fiinţei umane care este Halloween, sărbătoare publicizată încontinuu de mijloacele de comunicare, de la şcoli la institute şi la licee, trecând prin locurile de distracţie şi prin programele televizate.

În această panoramă nu este straniu că Biserica şi-a propus să facă o cotitură, făcând din recuperarea speranţei o misiune urgentă şi prioritară în noua evanghelizare.

Aşa o promovează multe din documentele sale, ca de exemplu Ecclesia in Europa a lui Ioan Paul al II-lea şi magnifica enciclică Spe salvi a Papei Benedict al XVI-lea.

Chiar în această miercuri Papa a spus în cateheza sa că "dacă noi îl reducem pe om exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe în mod empiric, viaţa însăşi îşi pierde sensul său profund. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, este prea limitată. Omul este explicabil numai dacă există o Iubire care depăşeşte orice izolare, chiar şi pe cea a morţii, într-o totalitate care transcende chiar şi spaţiul şi timpul. Omul este explicabil, îşi află sensul său cel mai profund numai dacă există Dumnezeu. Şi noi ştim că Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea sa şi s-a apropiat, a intrat în viaţa noastră şi ne spune: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26)".

Prin urmare, astăzi mai mult ca oricând ne revine nouă creştinilor să dăm "cont despre speranţa care este în noi" (1Pt 3,15) şi să recuperăm mărturisirea bucuroasă şi curajoasă din articolul final al Crezului: "... în viaţa veşnică. Amin".

(După L'Osservatore romano)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Iubirea în fața neantului

LiterNet.ro, octombrie 2015

Lumea din Calvary, Irlanda post-creștină, ucisă de scandalul abuzurilor sexuale comise de preoții catolici, este, în sens ultim, criza finală a ceea ce numim creștinătatea, civilizația occidentală creată de Biserică. Întregul ansamblu ideatic, politic, legal, cultural care odinioară era inspirat de creștinism până în ultimul ungher, lucrurile care păreau de la sine înțelese pentru oricine, de la omul simplu până la rege, universul imagistic care a inspirat comportamente, zeci de generații și cele mai mari opere ale umanității – toate acestea s-au sfârșit. În locul lor: un deșert fără margini, postmodernitatea ce se naște și se sinucide în fiecare zi, o epocă în care omul e lăsat, în sfârșit, așa cum și-a dorit dintotdeauna, liber în fața propriei puteri de a alcătui o cultură și norme de civilitate.

Este lumea în care își face misiunea Father James. Toate lumea spune despre el că este un preot bun. Dar ce mai înseamnă să fii bun în acest univers? Ceea ce e clar este că el, spre deosebire de ceilalți, își ține firea. A fost alcoolic, dar a luptat din greu să învingă această boală, știind însă că ispita îi bate mereu la ușă. A cunoscut bucuria familiei: a avut o soție pe care a iubit-o enorm dar care i-a fost luată de o boală grea. În vizită a venit fiica lui: un moment de liniște după încă o tentativă de suicid. A devenit preot după moartea soției, ascultând ceea ce el numește o „vocație”, însă fiica l-a iertat cu greu pentru că a lăsat-o singură. E un biet om; în fond, e doar un pic mai puțin dereglat decât ceilalți, luptându-se cu propriul sine și cu o atmosferă dezolantă.

Oamenii din comunitate alcătuiesc un spectacol trist. Unul are tendințe psihotice și e dependent de pornografie. O femeie trăiește fără jenă în adulter, dar e maltratată de soț. Un polițist e homosexual activ: om cinstit în viața profesională care la un moment dat a căutat adevărul, dar a fost crunt dezamăgit de îngroparea, prin influența Bisericii, a unei anchete asupra unui preot pedofil. Un om e bogat, dar singur: părăsit de familie, e cufundat într-un cinism ucigător. Un medic e ateu, abrutizat de absurdul suferinței. Celălalt preot al parohiei e o figură mediocră, slugarnică, aflată în pragul lipsei de credință.

Iar lovitura finală vine în timpul unei spovedanii: un bărbat îi mărturisește părintelui James că în copilărie a fost violat aproape zilnic, timp de cinci ani, de un preot. Iar acum a hotărât să se răzbune. Cum acel preot este mort și cum ar fi prea puțin să pedepsești un vinovat, trebuie să moară un preot bun. Îi spune părintelui James că peste o săptămână trebuie să vină pe plajă, unde îl va omorî.

Cum se poate trăi credința în ziua de azi? Rabinul Joseph Soloveichik scria, în The Lonely Man of Faith, despre condiția esențial solitară a acestui tip de om. Iar formele sunt diverse: poți fi ignorat, poți fi batjocorit sau poți fi omorât. Father James, în această ultimă săptămână (a Patimilor?) le trăiește pe toate. Preocupat tot mai mult de sentința primită în confesional, evident speriat, își face însă treaba în continuare. Vizitează oamenii și, de cele mai multe ori, nu face decât să-i asculte. Este arta însoțirii, atât de greu dobândită, atât de ușor călcată în picioare de stângăcie, rigiditate sau de zel misionar inadecvat contextului. Îi întâmpină acolo unde sunt (în cele mai multe cazuri, la porțile iadului), stă cu ei și își mărturisește crezul prin simpla prezență. Uneori cuvintele sunt de prisos, uneori trebuie să lași pe Altcineva să strălucească prin tine celorlalți.

E la periferie, în mlaștina păcatului, în pădurea întunecoasă a lui Dante, în piețe și case goale, printre oameni rupți, speriați, înrăiți. Trăiește totul: respingerea din partea celor necredincioși, rușinea fără margini în fața mizeriilor din viața recentă a Bisericii și perspectiva unei morți violente, absurde, pentru ceva ce nu a comis. Suspectat chiar și el de pedofilie, jignit de câteva ori pe zi, cu biserica arsă de același om care îi pregătește moartea, cu un câine găsit mort, cu gâtul tăiat, cedează. Se îmbată, se ia la bătaie cu cineva, apoi își dă jos reverenda și pleacă la aeroport, sperând să scape cu viață.

Creștinismul azi. Omul credinței e în fața nimicului. Cei care sunt practicanți, laici sau clerici, sunt adesea veniți din familii în care flacăra a rămas aprinsă. Convertirile unor oameni lipsiți de aceste date biografice sunt puține. Cei care au rămas sunt moștenitorii unui sistem de civilizație care acum cincizeci de ani încă era în picioare la nivelul maselor, ultimele pâlpâiri ale unei imense forțe care a schimbat istoria. Când Biserica occidentală încă mai credea în propria vocație și când Statul era de partea ei, zone uriașe ale lumii au fost aduse sub semnul Crucii, creându-se un val care străbătut veacurile pe câmpul de luptă, în concilii bisericești, în cultură și mai ales în familii care au transmis credința printr-o incredibilă insistență a rugăciunii simple și a lecțiilor elementare ale virtuții. Dar omul simplu occidental trăiește deja de câteva decenii într-o altă lume (iar elitele culturale deja de câteva sute de ani), iar masa critică este de partea secularizării. Nimic semnificativ, la nivel istoric, nu poate fi așteptat în următoarele secole. Totul s-a terminat.

Dar un mister nesfârșit este, de fapt, stăpânul vremurilor. Întâlnindu-se cu o femeie bună care tocmai își pierduse soțul într-un accident și alături de care se rugase „Ave Maria”, aducându-și aminte de credința ei simplă și fermă, dar purtat, mai presus de orice, de acest mister, părintele James se întoarce de la aeroport. Își ia din nou reverenda. În ultima sa dimineață, se întâlnește cu un scriitor bătrân care, pentru prima dată, are o privire blândă și e dornic să stea de vorbă. Pe plajă se întâlnește cu omul bogat care își recunoaște vidul interior: „Am avut soție, copii. Am bani. Am o viață. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine”. Începe să plângă, iar părintele îi spune că pot sta de vorbă mai târziu. Dar începutul avusese deja loc: omul își recunoscuse abisul. Apoi vine ucigașul. Confruntarea verbală nu durează mult, iar acesta refuză o ultimă șansă de pocăință. Părintele James este împușcat în cap.

La ce putem spera? a fost una dintre întrebările obsesive ale modernității, de la Kant încoace. Dar creștinismul și-o pusese deja, și încă mai acut. La ce poți spera în fața singurătății, rușinii și morții? Cel care este numit cu o luciditate rece „fondatorul religiei creștine” le-a trăit pe toate. Sunt, probabil, limitele absolute ale rezistenței umane. Iar cei care l-au urmat refac, din generație în generație, aceeași poveste, în vieți, gesturi, renunțări, îmbrățișări. Peste un timp, fiica preotului îl așteaptă la „vorbitor” pe criminal. El este șocat, iar ea, cu lacrimi în ochi, zâmbește. Iertarea, virtutea despre care părintele James spunea că este o virtute subestimată, apare din neant, din mormântul impenetrabil, sfidând logica violenței. În fața deșertului, în fața sfârșitului de civilizație, în fața unei Biserici a cărei strălucire este aproape înăbușită de noroi, în fața unei lungi ere a întunericului, zâmbetul ei este fulgerul care va traversa cerul istoriei.

(Foto: Calvary, regia: John Michael McDonagh, 2014)

Sursa:alinvara.wordpress.com

Cine poate garanta că un defunct este în cer?

Dar cine poate certifica faptul că un mare păcătos este în iad?

"Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos, fie trecând printr-o purificare, fie intrând imediat în fericirea cerului, fie osândindu-se îndată pentru totdeauna." ( CBC, 1022).

Din motive evidente, nu putem spune cu certitudine absolută că o persoană este în Iad, în Cer sau în Purgatoriu.

1. În ceea ce privește Iadul

Înainte de toate trebuie spus că nu suntem noi cei care trebuie să judece, cu atât mai puțin să condamne pe cineva. Știm doar că există iad, pentru că este o dogmă de credință; după cum știm, cu certitudine absolută, că există rai. Dar cine este în iad? Nu avem nici o idee pentru a începe cercetarea noastră sau pentru a afla, deoarece acest lucru este practic imposibil.

Nu putem spune despre cineva că ar fi în iad deoarece nu știm ce este în inimile oamenilor și prin ce căi acțiunea milostivă a lui Dumnezeu ajunge în suflete; Dumnezeu care, prin vocea lui Isus, a spus că este interesat de a găsi oile pierdute. Cu toate acestea, există mulți sfinți cărora Cristos le-a dat harul de a avea viziuni cu iadul, printre aceștia numărându-se Sfânta Tereza de Avila: "Am văzut sufletele care cădeau în iad precum frunzele toamna" .

Biserica nu a făcut și nu va face niciodată o "canonizare" negativă, garantând că o anumită persoană este în iad; nici chiar atunci când Biserica a decretat o excomunicare. Faptul că o persoană este excomunicată nu înseamnă că este sortită iadului, pur și simplu Biserica declară doar că persoana se află în afara comuniunii Bisericii, dar fiind în afara Bisericii nu înseamnă neapărat o condamnare la Iad. O persoana excomunicată la un moment dat, înainte de moarte, s-ar putea pocăi de păcatele sale; și acest lucru este suficient pentru a fi salvată, atât este de mare și de spectaculoasă mila lui Dumnezeu. Și "aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică (LG 16)."

Noi nu putem fi siguri 100% că o persoană pe care am văzut-o murind în păcat a ajuns în Iad. Și de ce nu putem avea această certitudine? Știm că toți cei care mor în păcat de moarte fără să se pocăiască, ajung iremediabil în iad, dar nu e ușor să știm dacă cineva a comis un păcat grav, dacă a făcut-o cu bună știință și cu libertate deplină, conform condițiilor necesare pentru a fi păcat de moarte. Și chiar dacă a comis un păcat de moarte, conștient și liber, nu putem ști dacă harul lui Dumnezeu nu l-a atins în ceasul morții și dacă, în ultimul moment, sufletul lui nu s-a pocăit și s-a întors la Dumnezeu.

Din cele menționate mai sus rezultă două lucruri: nu putem să nu ne rugăm sau să nu acordăm ajutorul nostru prin sacrificii și faptele bune, sufletului cuiva pe care noi îl credem în Iad și, totodată, nu putem ști numărul, starea sau numele celor condamnați.

2. În ceea ce privește Raiul
 

Certitudinea că cineva este în cer, reiese din următoarele cinci cazuri:

a. Cazul acelora pe care Biserica i-a declarat că sunt în ceruri (Fecioara Maria, Sfântul Iosif, Sfântul Petru, etc.).
b. Cazul persoanelor canonizate.
c. Cazul copiilor care au murit după botez, chiar și fără utilizarea rațiunii. Pentru copiii morți înainte sau după naștere și fără botezul tradițional, Biserica spune: "În ceea ce priveşte copiii morţi fără Botez, Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu, aşa cum o face în funeraliile pentru ei. Într-adevăr, marea milostivire a lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi iubirea lui Isus faţă de copii, care l-a făcut să spună: "Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi" (Mc 10, 14) ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul Sfântului Botez."(CBC, 1261).
d. Cazul celor care au beneficiat la moarte de privilegiul sabatin. Ce este privilegiul sabatin? Este privilegiul recunoscut de Papa Pius al XII-lea, pentru cei care mor purtând scapularul Fecioarei Carmelului. În virtutea acestui privilegiu, prin mijlocirea Fecioarei Carmelului, cei care practică această devoțiune îndeplinind toate condițiile, vor ajunge rapid în patria cerească sau, cel mai târziu, în sâmbăta imediat următoare morții lor.
e. Uneori, în mod excepțional, se poate întâmpla, în urma unei revelații și cu autoritatea lui Dumnezeu, ca o persoană iubită să ne ajute să simțim într-un mod sau altul prezența sa în apropierea  lui Dumnezeu, precum și mijlocirea sa pentru noi; deoarece cei care sunt aproape de Dumnezeu nu rămân pasivi sau inactivi, ci în viață, așa cum Dumnezeu este viu. Ei contempla fără încetare chipul lui Dumnezeu și mijlocesc neîncetat pentru cei care sunt pelerini pe acest pământ.

3. În ceea ce privește Purgatoriul

Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și sunt perfect purificați trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători cu Dumnezeu, pentru că-l văd "așa cum este".

Dar câți mor în aceste condiții? Sunt puțini, foarte puțini, dar este posibil. Cum? Printr-o purificare încă de pe acest pământ.

Sfinții sunt exemple a acestor posibile purificări încă din timpul vieții noastre pământești: nimeni nu a reușit să se sfințească fără purificare prin suferința oferită și trăită în credință, abandonându-se total voinței lui Dumnezeu, practicând penitența, ascetismul și chiar martiriul. Toate acestea cu intenția de a "repara"  toate ofensele aduse lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie ca posibilitățile de purificare să nu fie văzute ca o pedeapsă, ci ceea ce ele sunt cu adevărat: oportunități de purificare  pentru a scurta sau a evita purgatoriul.

În viață trebuie să multiplicăm pe cât posibil talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat. La naștere, Dumnezeu dă daruri, talente și calități persoanei pentru ca aceasta să le dezvolte de-a lungul vieții sale. Dacă la moartea sa, acestea nu sunt dezvoltate decât în parte de cei care le-au primit, persoana nu poate intra astfel în cer, dar în purgatoriu aceste virtuți imperfecte se desăvârșesc.

Un mod de a evita sau a reduce perioada de ședere în Purgatoriu, este primirea indulgențelor.

Cei care nu se purifică în timpul vieții în mod conștient și activ, vor fi purificați în Purgatoriu. Prin urmare, cu certitudine, putem spune că un creștin catolic căldicel care moare în harul lui Dumnezeu sau, în caz contrar, care are un moment lucid de pocăință sinceră înainte de moarte este în Purgatoriu.

Purgatoriul este o dogmă de credință: "Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului." ( CBC 1030).

Traducere: ACC
 

Sursa:aleteia.org