Trei pași pentru a vă ține căsătoria departe de divorț

Poate doriti să vă consolidați căsătoria. Poate că sunteți căsătoriți de zeci de ani sau poate sunteți la începutul drumului. Sentimentele voastre ca soți pot varia și trăi suișuri dar și coborâșuri. Un lucru însă este cert: toți soții își doresc ca legănântul lor să dureze o viață, iar în tot acest timp iubirea să crească fumos cu fiecare an care trece.

Acest lucru este însă posibil? Rata divorțurilor este în continuă creștere și mulți dintre noi am văzut atât de multe cupluri în pragul divorțului,  ce păreau odată de nedespărțit.

Steve Bollman, fondatorul oranizației Paradisus Dei, având convingerea că acestă legătură este cu adevarat veșnică, a instituit un program în câteva parohii americane, intitulat: Alegerea vinului: 7 pași pentru o căsătorie aflată în dificultate.

Bollman insistă asupra faptului că nu doar Biserica este cea care trebuie să sublinieze frumusețea căsătoriei. Știința și diverse studii arată că o căsătorie văzută de ambii soți ca un întreg îi face pe aceștia mai fericiți, mai sănătoși și mai prosperi, iar acest lucru are efect și asupra psihicului.

Programul propune 7 pași cuplurilor aflate în dificultate: Pentru cine e interesat să-l urmeze, în continuare sunt descriși primii 3 care fac referire la începtutul căsătoriei:

1.    Respectarea promisiunilor matrimoniale: Cu siguranță aici se face referire la fidelitatea fizică fată de partener.  Trebuie să înțelegem că nu  vorbim doar despre infidelitate, fapt ce determină ca șansele unui divorț să fie de  300%. Starea de fidelitate fizică este vătămată și de ulilizarea pornografiei, care potrivit studiilor neurologice, este prelucrată de către creier ca o întalnire sexuală reală. Fidelitatea e mai mult decât orice într-un cuplu, e puterea de a-ți da viața pentru persoana iubită.

2.    Factorul financiar. Aceleași studii arată că stresul financiar este experimentat în fiecare an de aproape un sfert dintre cupluri.  Dacă începem să vedem banii ca un instrument care ne poate garanta binele într-o căsătorie, atunci e  bine de știut că acest factor este doar o sursă de tensiune și nu de fericire. Creierul generează fericire ori de câte ori dăruim cu bună voință bani celor din jurul nostru, dar este cazul și în situația noastră?

3.    Dăruirea timpului nostru lui Dumnezeu. Chiar dacă poate părea pentru unii ca fiind neadevărat, mersul la biserică săptămânal a ambiilor parteneri, reduce șansele de divorț. Rata divorțurilor în cadrul celor care nu frecventeză Biserica este de 2,5 ori mai mare decât în cazul celor care merg săptămânal. Biserica cu adevărat schimbă comportamentul și inimile oamenilor.

Cu singuranță cu toții ne dorim mai mult de la căsătoria noastră. Dar urmând acesți pasi participăm la "alegerea vinului" și astfel fiecare dintre noi prin propriu exemplu poate contribui la promovarea vocației de a fi fericit cu persoana de langă noi. Următorii pași, contribuie la înțelegerea frumuseții a ceea ce este cu adevărat căsătoria.

Pașii funcționează cu adevărat. Statisticile făcute în parohiile americane arată că 4 din 5 cupluri care au urmat cei 7 pași se declară acum fericite în căsătoria lor și doar 1 din 5 afirmă că în continuare relația se află în dificultate.

Căsătoria e mai mult decât o ceremonie frumoasă urmată mai apoi de un declin. Pentru un creștin adevărat, căsătoria este o bucurie de durată care ne va ajuta să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu.


Traducere: Orian Remus Anghel

Sursa:aleteia.org

O importantă mărturie despre Euharistie

Sursa inspirației episcopului Fulton Sheen? O copilă chineză

Cu câteva luni înainte să moară, episcopul Fulton J. Sheen a fost intervievat de televiziunea națională: ”Preasfințite Sheen, mii de persoane din întreaga lume sunt inspirați de d-voastră.  D-voastră de la cine v-ați inspirat? Poate de la vre-un papă?

Episcopul a răspuns că cea mai mare sursă de inspirație nu a fost un papă, un cardinal sau un episcop, și nici măcar un preot sau o soră, ci o copilă chineză de 11 ani.

A explicat că atunci când comuniștii au luat puterea în China au arestat un preot, lângă o biserică. Preotul privea înspăimântat de la fereastră cum comuniștii intrau în biserică și se îndreptau spre sanctuar. Plini de ură, au profonat taberbnacolul și au luat potirul aruncându-l la pământ, rupând ostile consacrate.

Fiind o perioadă de persecuție, preotul știa exact câte ostii sunt în potir: 32.

Când comuniștii s-au retras, probabil nu au văzut sau nu au dat atenție unei copile, care rugându-se în partea din spate a bisericii, a văzut tot ceea ce s-a întâmplat. Seara micuța s-a întors și, într-un moment în care gardianul nu era atent, a intrat în biserică. Acolo a făcut o oră sfântă de rugăciune, un act de iubire pentru răul ce a fost comis. După ora de rugăciune sfântă, intră în sanctuar, se pune în genunchi și, închinându-se, primește pe limbă pe Isus în Sfânta Împărtășanie (la acea vreme laicilor nu le era permis să atingă Euharistia cu mâinile).

Fetița a continuat să vină în fiecare seară, rugându-se câte o oră sfântă și primindu-l pe Isus în Sfânta Împărtășanie. În cea de-a treizecea noapte, după ce a consumat ostea, din întâmplare a făcut gălăgie atrăgând atenția gărzii, care a venit la ea, a prins-o și a lovit-o până a ucis-o.

La acest act de martiraj a asistat preotul, care demoralizat privea de la fereastra camerei sale transformată în celulă.

Când episcopul Sheen a ascultat acea întâmplare, inspirat fiind a promis lui Dumnezeu că va face o oră sfântă de rugăciune în fața lui Isus din Sfântul Sacrament în fiecare zi până la sfârșitul vieții. Dacă acea copilă a dat mărturie cu propria viață prezenței reale a Salvatorului în Sfântul Sacrament, episcopul s-a simțit obligat să facă la fel. Unica sa dorință era să atragă lumea la Inima înflăcărată a lui Isus în Sfântul Sacrament.

Micuța l-a învățat pe episcop adevărata valoare și zelul care trebuie să-l avem pentru Euharistie; cum credința poate să se suprapună peste orice frică și cum adevărată iubire pentru Isus în Euharistie transcede propria viață.

O sugestie...

RUGĂCIUNE DE RECITAT ÎNAINTE DE ÎMPĂRTĂȘANIE (a Sf. Toma de Aquino):

Atotputernice, veșnice Dumnezeule, iată, mă apropii de sacramentul Fiului tău Unul-născut, Domnul Isus Cristos: mă apropii ca un bolnav de medicul său, care îi redă viața, ca un păcătos de izvorul milostivirii, ca un orb de lumina splendorii veșnice, ca un sărac și un nevoiaș de Domnul cerului și al pământului.....”

RUGĂCIUNE DE RECITAT DUPĂ ÎMPĂRTĂȘANIE (a Sf. Toma de Aquino)

Îți mulțumesc, Doamne, Părinte atotputernic, veșnic Dumnezeu, că ai binevoit să mă îndestulezi pe mine, păcătosul și nevrednicul Tău serv, cu Scumpul Trup și Sânge al Fiului Tău, Domnul nostru Isus Cristos, prin nici o vrednicie a mea, ci numai prin bunăvoința milostivirii Tale.

Te rog ca această împărtășanie să nu-mi fie o vină spre pedeapsă, ci o mijlocire mântuitoare spre iertare. Să-mi fie spre întărirea credinței și drept scut al bunăvoinței. Să-mi fie spre dezrădăcinarea viciilor mele, spre strivirea poftelor rele și necurate, spre sporirea dragostei și a răbdării, a smerenei și a ascultării, spre apărarea puternică împotriva curselor tuturor vrăjmașilor, atât văzuți cât și nevăzuți; spre liniștea desăvârșită a tuturor patimilor trupești și sufletești; spre puternica unire cu singurul și adevăratul Dumnezeu și spre dobândirea fericită a scopului de pe urmă al vieții mele. Și te rog să fii bun să mă duci pe mine, păcătosul la acel ospăț nespus, unde, cu Fiul Tău și cu Spiritul Sfânt, pentru Sfinții Tăi ești lumină adevărată, săturare deplină, bucurie veșnică, plăcere și fericire desăvârșită. Prin Același Cristos Domnul nostru. Amin

Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org

Care este istoria și semnificația verighetei?

De fier, argint sau aur sau oricare alt material, "cercul" care vine pus pe deget dobândește  o semnificație mai mare decât oricare alta avută vreodată în antichitatea păgână. Acest lucru se întâmplă în Biserică, care a făcut din inel un simbol indisolubil al legământului dintre soți.

Evreii, romanii și alte popoare păgâne aveau tradiția ca bărbatul să pună pe degetul mic al miresei un inel, dar sensul acestui gest este unul cu totul diferit de cel avut în Biserică. Vot de încredere sau simplă replică a unui sigiliu purtat la degetul mare, semnificația inelului era una mai ales a superiorității față de celelalte persoane sau popoare.

O viziune cu totul diferită era aceea ca bărbatul sau femeia de orice clasă socială să facă schimb de inele in ziua nunții, acestea să fie puse pe degetul stâng aproape de inimă, gest care simbolizează dragostea sinceră în Dumnezeu. Sentimental sau chiar romantic, acest gest născut în Europa în secolul al șaselea s-a răspândit foarte rapid în întreaga lume.

Astăzi, această ceremonie o găsim adoptată de către Biserică. În timpul celebrării sacramentului căsătoriei, preotul binecuvântează inelele, le stropește cu apă sfințită, apoi invită soții la rostirea angajamentelor reciproce, la loialitate și iubire.

Cu siguranță, acestă mică ceremonie a inelelor nu este obligatorie în cadrul celebrării sacramentului, iar absența acestuia nu invalidează căsătoria.  Semnificație a solemnității supranaturale, cum doar Biserica ar fi putut-o concepe pentru mărirea lui Dumnezeu se regăsește în consolidarea iubirii conjugale transmisă în angajamentul reciproc al unui cuplu.

Inelele pot de asemenea avea o semnificație profundă de reprezentare a unui statut, spre exemplu inelul purtat de noul Pontif proclamat după Conclav sau cazurile numilor de Cardinali sau Episcopi. Inelul poate trece de la semnificația unui simplu cerc la a deveni un instrument de viață consacrată sau profeție de viață religioasă, plină de greutăți și sacrificii sfințitoare. Semn de rugaciune a Bisericii pentru fii ei, dispune de primirea harului si a altor efecte pentru viața spirituală și chiar o forță împotriva ispitelor și a atacurilor spiritelor rele care conduc la adulter și desfrânare.

Purtarea întotdeauna a unui inel, mai mult decât un act de iubire și de loialitate, ori semn de legătură conjugală, este o bună protecție și asta pentru că se spune că odată ce căsătoria este încheiată în fața lui Dumnezeu, acesta atribuie un înger special, al cărui obictiv este acela de a-i proteja pe soți. "Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri." (Mc.12,25).

Traducere: Orian Remus Anghel
 

Sursa:www.aleteia.org

Știu exact ce ar trebui să fie copilul meu

„Pentru a educa un copil este important să nu uităm de dreptul lui la libertate”

de psiholog Anastasia Bondaruk

Îmi amintesc că E. Erikson descrie răspunsul profesorului său de psihologie la cererea elevilor de a prezenta amănunțit tema „granițele EULUI”. Profesorul a dedicat acestei probleme trei după-amieze lungi. Concluzionând, el și-a pus jos conspectele și, privind încrezător în ochii elevilor, a zis: „Oare eu m-am înțeles pe mine?”

Erikson recunoaște că această problemă și-a pus-o și el adesea pe când termina următoarea carte. Ce să mai vorbim despre mine, despre noi… Iar dacă ajungem la concluzia: „În această problemă am înțeles totul”, – aceasta ar însemna sfârșitul dezvoltării în acest domeniu. Formele nu trebuiesc privite rigid. În final, lipsa noastră de înțelegere va fi motorul dezvoltării.

Ce dăunează educării responsabilității?

Haideți să ne referim la controlul total. Acesta se întâmplă atunci când unul dintre părinți are un plan ideal despre cum trebuie să fie viața copilului lor, sub toate aspectele, iar acesta, pur și simplu, este introdus într-un model prestabilit nu ca persoană, ci ca lucru și înșurubat într-un mecanism imens.
În această situație, de regulă, copilul nu este întrebat dacă el își dorește ceea ce, cu atâta ardoare, își doresc părinții pentru el. De aceea, toate circumstanțele vieții lui, toate încercările de a-și manifesta personalitatea, vor fi subordonate unei singure voințe. Voința celui ce îl educă.

În cazul controlului total totdeauna va fi un scop bine formulat. Cei ce desfășoară instruirea, pentru stabilirea obiectivelor sunt înzestrați cu o claritate a minții și o reticență în a se abate de la cele intenționate, în nicio situație, chiar dacă copilul nu vrea, chiar dacă el nu poate, chiar dacă își pierde identitatea sa în lista de cerințe.

Nu este de mirare că termenul de „tutelă sufocantă” este discutat de către cercetătorii relațiilor obiective timpurii în legătură cu problematica schizoidă și paranoidă.

Istoria lui Daniel Paul Schreber

Daniel Paul Schreber

Unul dintre cei mai cunoscuți bolnavi cu psihoză în plină desfășurare, cu delir și halucinații – este Daniel Paul Schreber. Primul episod psihotic s-a întâmplat în 1884, când Schreber avea 42 de ani și ocupa funcția de președinte al Tribunalului Suprem din Saxonia.

El era un om foarte educat, care cunoștea foarte bine juristprudența, medicina, biologia, psihiatria, limbile străine. Efectuând tratament în clinica Sonnenstein, Schreber citește Manualul de psihiatrie al lui Krepelin și contestă concluziile acestuia despre halucinații, pe baza experienței lui de boală. Foarte inteligent din partea lui, nu-i așa?

Gottlob Moritz Schreber, tatăl lui Paul Schreber, reprezintă excesul de forță paternă, influență și putere. Acesta a fost un cunoscut medic ortoped, care a creat echipamente ortopedice pentru copiii bolnavi. El a dus o luptă neobosită cu diferitele forme de handicap ale copiilor și a elaborat chiar dispozitive special adaptate. Tatăl lui Daniel Paul Schreber a fost un mare iubitor al ordinii și regulamentelor. De aceea el le-a cultivat și a avut o mare satisfacție pentru aceasta.

Numele lui Schreber-senior este cunoscut în Saxonia și astăzi o stradă și societăți din Leibzig îi poartă numele. El a avut reputația omului care a crescut un tineret armonic și este „fondatorul gimnasticii terapeutice din Germania”.

Moritz Schreber a condus câțiva ani Clinica de ortopedie pediatrică din Leipzig, care a cunoscut recunoașterea mondială sub conducerea sa. El a scris o serie de cărți, în care a dezvoltat ideile că educația fizică trebuie să schimbe omul și societatea. În același timp cuvintele cheie au fost „reprimare, control, ascultare”. Nu sunt surprinzătoare concluziile cercetătorului Morton Schatzman despre faptul că Moritz Schreber a fost în mod special venerat în timpul celui de-al treilea Rich.

În 1930, în Germania s-au utilizat, pe scară largă, dispozitivele lui Schreber-senior. Morton scrie că Hitler și național-socialiștii au devenit mai populari în timpul totalitarismului domestic și al cărților lui Schreber.

Pentru a înțelege totalitarismul de stat, presupune să înțelegi totalitarismul domestic pe care l-a propovăduit Gottlob Moritz Schreber. În final, cercetătorii au ajuns la o concluzie deprimantă: tatăl și-a traumatizat regulat fiul cu experiențele lui ortopedice, disciplinare și pedagogice agresive, nelăsându-i loc pentru dezvoltarea voinței sale libere, a personalității, fapt care a și dus ulterior la psihoză.

Corpul ca țintă a puterii

Michel Foucault, în cartea sa „A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii” cercetează practica pedepsirii și a acțiunilor disciplinare, pornind de la tortura publică până la normele disciplinare în diferite instituții, spitale de psihiatrie, armată și familie. El dezvoltă ideea că deasupra cadrelor culturale se stabilesc reguli similare pentru diferite instituții și familie, precum și pentru individ și corpul său.

Foucault scrie: „În epoca clasică a avut loc descoperirea corpului ca obiect și țintă a puterii. Nu este greu să descoperi semne ale atenției țintite către corp – către corpul care este supus manipulării, formării, muștruluielii, care se supune, reacționează, devine agil și câștigă putere… «Omul-mașină» al lui Lamettrie este în același timp reducția materialistă a sufletului și teoria generală a muștruluielii, unde în centru tronează noțiunea de «ascultare», care adaugă la corpul analizat, corpul manipulat. Corpul ascultător poate fi subordonat, folosit, transformat și îmbunătățit”.

Adică, atunci nu mai este «eul» meu, corpul meu nu-mi mai aparține și, chiar dacă îmi aparține, oricum nu știu ce să fac cu el.
De aceea întrebarea pusă pe ordinea de zi: Cum, atunci când educi copilul, să nu cazi în controlul total și să nu-i provoci rău? Cum să-i dai copilului posibilitatea să nu se piardă în multitudinea de reguli și reglementări? Cum să înțelegi limitele autorității tale în viața copilului?

Cât de des, la propunerea de a analiza cerințele manifestate față de copil, poți auzi: „Eu am așteptări obișnuite, normale”. Cât de răspândit este să se stabilească standarde ridicate, cerințe multiple pentru starea de normalitate? Cât de des copiii se pierd pentru că părinții lor nu le permit să ia note sub foarte bine?

Dați posibilitatea potențialului creativ să iasă din găoace

Încă de la 4-5 luni copilul începe treptat să „se desprindă” din simbioza specifică cu mama. Cercetătorii descriu cum copiii încep să apuce pe mamă de păr, de urechi, se străduiesc să se dezlipească de mamă cu întreg corpul.

Când văd o mamă cu un sugar, observ cum micuțul, care mai devreme a supt senin și liniștit la pieptul mamei, dintr-o dată începe să se agite și să se împotrivească. Este lesne de înțeles cum ne arată că vrea mai multă libertate.

O rog: „Puneți-l pe pat”. Și copilul fericit încearcă să se târască, el vrea să se desprindă. Această dorință de a se desprinde de mamă îi este caracteristică copilului pe tot parcursul dezvoltării lui. Este important pentru mamă să vadă și să înțeleagă semnalele transmise de copil.

Și dacă i se dă copilului posibilitatea de a se desprinde de mamă și de fanteziile ei pedagogice și psihologice, dându-i-se în schimb iubire, grijă, rigoare și pedeapsă moderate și adecvate, atunci copilul vă va răsplăti cu un stil de viață activ și cu dragoste de responsabilitate. La urma urmei o să vă încânte progresele copilului.

Și dacă exercităm presiune, îl obligăm, insistăm, adică încercăm prin diferite forme să-i impunem copilului părerea noastră și mai rar îi dăm posibilitatea să aleagă, atunci nu-i oferim posibilitatea să-și dezvolte personalitatea. Uneori ni se pare că atunci când îl rugăm, nu-i impunem. Eroare. Nu este decât o formă maternă de a impune. De obicei, cerințele noastre exagerate și totalitare împiedică dezvoltarea copilului și a capacităților lui creatoare. Iată amintirile unei tinere fete. Mi le-a dăruit special pentru acest articol.

„Îmi amintesc că scriu o poveste cu o cariocă de culoare albastră. Și tot ce scriu aplic pe jucării. Am simțit, astfel, inspirație, bucurie, entuziasm. Era multă energie. Era un zbor total al fanteziei mele. Și a intrat mama mea severă.
Ce faci?
Scriu o poveste.
Prostii, – pe fața mamei a apărut nemulțumirea. – Nimeni nu procedează astfel.
Acum pot să denumesc acest sentiment «frântură». Locul stării energice a fost luat de dezamăgire și apatie”. 
Au apărut apoi și alte jocuri: 
„De la 4 sau 3 ani tot timpul făceam ceva”, ne spune ea cu disperare și tot timpul dă trist din cap. „Mă jucam cu o maimuțică, pe care o așezam să doarmă și o înfășam peste mâini și peste picioare, ca să nu se poată mișca.
În fanteziile mele, maimuța vroia să se miște, iar eu o înfășam și o puneam să se culce. Eu nu mă puteam mișca și nici ea nu se putea mișca. Pe mine nu mă lăsau să mă joc cu copiii pe stradă. Trebuia să merg la numeroase cercuri ocupaționale. Și chiar pe stradă mă simțeam între cei patru pereți ai clasei. Strada – este libertate, cursurile – o înfășare strânsă, indignare. M-au înăbușit, nu m-au ajutat să mă dezvolt”.

Este inutil să vă spun că una dintre plângerile eroinei mele este că: „Pentru o mulțime de proiecte și planuri creative nu a avut puterea și dorința de a le pune în aplicare”, ceea ce se cheamă „stagnare creativă”. În încercările de a-l forma pe copil responsabil este important să avem în vedere că acest lucru este strâns legat de voința liberă proprie a copilului. Este foarte important să nu inhibi această voință. În teorie – acest lucru este foarte simplu, dar în practică, se pare că, posibilitățile de a greși enorm sunt foarte multe.

Este important să ne amintim că Dumnezeu nu numai că a dat părinților o putere deosebită asupra propriilor copii, dar le-a dat și responsabilitate: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și cercetarea Domnului” (Ef. 6.4.). Puterea totală nu numai că este enervantă pentru copil, ea distruge capacitatea lui de a fi responsabil și cu inițiativă, de a adopta o poziție proactivă.

Sursa:stiripentruviata.ro

Toţi morţii noştri sunt vii în Dumnezeu

De Cristiana Dobner

Cultul şi respectul faţă de morţi este înnăscut în orice civilizaţie care vrea să se numească aşa şi să nu fie numai o turmă sau o adunătură de indivizi urâţi.

Modalităţile amintirii sau ale memoriei sunt foarte diferite şi caracterizează diferitele nuclee sociale cerând o practică ce, adesea, trebuie să fie respectată la virgulă. Cultul înaintaşilor ne vorbeşte despre geneza noastră istorică, despre devenirea familiei noastre, până la urmă despre noi înşine cu tot cumulul de ADN pe care-l regăsim la naştere sau pe care învăţăm să-l gestionăm în existenţă. Amintirea ritmată de gesturi apotropaice, de ofranda de mâncare pe locul înmormântării, de arderea de tămâie sau de oferire de flori, a fost considerată mereu un gest pios, demn de persoane care aşa doresc să fie considerate.

Mausoleele ne vorbesc despre personaje care în istorie au lăsat o urmă, poate şi pozitivă, în timp ce cimitirele celebre sunt locuri foarte vizitate pentru a merge la mormântul acelui ilustru care, în viaţa noastră şi în cultura noastră, a lăsat un semn.

Însă trecerea de la amintire, oricât ar fi de vie, la memorie ar trebui să cuprindă sufletul nostru şi să-i dea o altă determinare, să-l deschidă la o privire diferită.

Să mergem la mormântul celui care ne-a lăsat, să-l împodobim cu flori sau, cum obişnuiesc evreii, să lăsăm deasupra o piatră. Rămânem ca să dialogăm cu răposatul sau răposata, dar totul se reduce la un monolog sau la un regret nostalgic.

Pasul care trebuie făcut este altul: fără îndoială ne aflăm în faţa rămăşiţelor pământeşti, dar privirea celui care crede poate să foreze impresia reală şi să ajungă până acolo încât să se întrebe: unde se află cel care m-a lăsat, cum trăieşte dimensiunea pe care eu încă nu o cunosc dar care, mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă mă aşteaptă?

Dacă experienţa noastră cu Dumnezeu este autentică, atunci cel care ne-a lăsat este viu. Cu siguranţă nu viu în sensul că se poate atinge, vedea, respira exact ca mine, ci viu în sensul că dimensiunea sa este cea veşnică ce nu se schimbă.

Nu somnul veşnic - până la urmă foarte neconcludent şi plictisitor - ci părtaş de acea particularitate a somnului care ne vorbeşte despre pace obţinută, despre odihnă lipsită de preocupări. Nu se schimbă pentru că nu se poate întoarce înapoi, nu se pot relua parametrii cunoscuţi încă din copilărie care constituie dinamica personală şi socială.

Faptul de a nu se schimba ar putea să fie înrudit cu un extaz? La un nivel dobândit şi de imobil, circumscris, finit? Ar fi într-adevăr neliniştitor să ne gândim aşa! Finiţi până acolo încât de acum totul este iremediabil şi erosul nostru, capacitatea noastră de energie care ne însufleţeşte, redusă de acum la zero.

Dacă toţi cei care ne-au precedat sunt vii, sunt astfel pentru că locuiesc în Dumnezeul Viu. Sunt părtaşi de viaţa sa, de acel mister trinitar care scapă raţionalităţii noastre dar care ne este revelat în dar gratuit de credinţă. Acel curent de iubire între Tată, Fiu şi Duh Sfânt care curge în afara timpului şi a istoriei şi care ne va fi dezvăluită atunci când şi noi vom trece de la vii la cei care trăiesc. Prin credinţă ştim că am fost creaţi şi că Treimea locuieşte în noi şi nu vom fi încredinţaţi nimicului, chiar dacă ne vom întoarce în acel pământ din care am fost luaţi. Însă suflarea care în acea zi creatoare ne-a fost dăruită va intra în acel mister trinitar pentru a locui acolo.

Nu este o construcţie complicată, gândită artistic pentru a elimina teama de sfârşit şi nici un înlocuitor pentru experienţa noastră vitală.

Este o participare nouă, inedită, la o Iubire mai mare, infinită, care însă se apleacă asupra tuturor persoanelor vii şi le urmăreşte cu privire de Tată. Cine este în El, împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt, împărtăşeşte de acum suflarea, este viu şi îşi îndreaptă privirea sa asupra tuturor celor care i-au fost apropiaţi şi i-a iubit, i-a îndrăgit. Este gata să intre în ciclul lor vital alăturându-se de pasul lor, ca să se facă părtaş de fiecare bucurie şi de fiecare suferinţă, îndreptând totul spre acea ţintă în care viaţa va avea caracterul său complet şi va intra în locuinţa acelei Iubiri care nu se va epuiza niciodată.

Aşadar nu privim la cadavre, nu privim la morminte, privim mai degrabă la cei vii ai noştri care ne sunt mereu alături şi ne ajută să facem transparentă privirea noastră. Să nu ne mulţumim cu gesturi obişnuite, ci să le încărcăm cu o altă semnificaţie: să mergem la cei vii ai noştri şi să ne lăsăm transportaţi mult mai departe de placa de mormânt, mult mai departe de aparenţă. În Suflare.

(După agenţia SIR, 31 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Suveranul Pontif și-a exprimat ”adânca durere pentru incidentul tragic care a avut loc într-o discotecă din București, în care și-au pierdut viața foarte mulți tineri”: se citește într-o telegramă trimisă, în numele Sfântului Părinte, de cardinalul secretar de Stat Pietro Parolin, președintelui României Klaus Iohannis. În telegrama de condoleanțe, papa Francisc a dat asigurarea ”apropierii sale spirituale față de familiile victimelor, de autoritățile guvernului și de întreaga națiune”. În fine, Sfântul Părinte îi încredințează ”milostivirii Domnului pe cei care au murit într-un incident atât de dramatic”.

Excelenței Sale Domnului Klaus Werner Iohannis
PREȘEDINTELE REPUBLICII ROMÂNIA

Suveranul Pontif își exprimă profunda durere pentru tragicul accident care a avut loc în Clubul din București, unde și-au pierdut viața o mulțime de tineri, asigurând de apropierea sa spirituală familiile victimelor, autoritățiile guvernamentale și întreaga națiune, încredințând milostivirii Domnului pe cei care au murit într-un incident atât de dramatic.

Cardinal Pietro Parolin
Secretarul de Stat al Sanctității Sale

Sursa:ro.radiovaticana.va