Exortaţia apostolică Amoris laetitia în dieceze

Ca lumina unui far

De Mario Grech

Publicăm mari fragmente din reflecţia despre exortaţia apostolică Amoris laetitia pe care zilele trecute episcopul de Gozo a făcut-o în prezenţa preoţilor diecezani.

Aşa cum a observat Papa Francisc, nu suntem într-o epocă de schimbare, ci într-o schimbare de epocă. În faţa noilor situaţii care se înmulţesc, suntem chemaţi să înfruntăm provocări şi noi probleme, şi adesea, ca preoţi, ne dezorientăm pentru că nu avem răspuns; unii se simt ca un peşte scos din apă, deci se dau înapoi, în timp ce alţii oferă "păpică", încălzită, care nu mai are prospeţime. Toate acestea sunt valabile în privinţa vieţii de cuplu şi a familiei.

Prin intermediul ultimelor două sinoade ale episcopilor - punctele de vedere mai semnificative ale majorităţii calificate a părinţilor sinodali se reflectă foarte bine în Amoris laetitia - Biserica a făcut în aşa fel încât teologia sa, îndeosebi teologia morală catolică, să nu fie "o morală rece de birou" sau "de muzeu", cu atât mai puţin "teologie care priveşte de sus istoria", ci "teologie din stradă" sau "din prima linie". Şi când spun "teologie din stradă" nu vreau să spun că teologia trebuie să fie burniţă, ci o teologie care să fie mai sensibilă la realitatea de astăzi.

Cu puţin înainte de publicarea exortaţiei apostolice, cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general al sinodului, ne-a scris o scrisoare, cu care ne comunica faptul că scopul acestui document nu este de a schimba doctrina, ci "a recontextualiza" doctrina în slujba activităţii pastorale a Bisericii. Doctrina este interpretată în relaţie cu kerygma creştină şi în lumina contextului pastoral, în care este aplicată doctrina, deşi rămâne clar că suprema lex estesalus animarum. Necesitatea de a fi cu urechile deschise şi cu picioarele pe pământ nu este numai motivată de necesitatea de a şti ceea ce îndură persoanele, ci şi de a ne da seama de ceea ce Duhul lui Dumnezeu spune în istoria lor.

Conceptul de "nouă contextualizare" are şi o semnificaţie teologică. Era un termen folosit de Hans Urs von Balthasar în cartea sa Complexul antiroman(1974) când vorbea despre colegialitate; înţelegea că o astfel de afirmaţie doctrinală deja definită ar trebui să fie integrată într-o totalitate mai amplă. Făcând referinţă la această exortaţie apostolică, Papa ne invită să începem să privim doctrina şi practica despre căsătorie şi familie în optica milostivirii. Pentru că una este a propune tot "pachetul teologico-pastoral" cu privire la căsătorie şi familie în contextul în care Dumnezeu este marele inchizitor şi alta este dacă acelaşi pachet este oferit în contextul în care Isus este Faţa milostivirii Tatălui.

În exortaţie există diferite pasaje care demonstrează că Papa propune milostivirea divină ca principiu hermeneutic al reflecţiei teologice şi pastorale. În timp ce teologii sunt cei care continuă să aprofundeze reflecţia teologică pentru că "nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului" (3), îmi dau seama că practica pastorală influenţează asupra tuturor lucrătorilor pastorali, în special asupra noastră a preoţilor în slujirea noastră ca duhovnici care lucrează în acest "câmp de război". Celor care preferă o "pastoraţie mai rigidă care nu dă loc vreunei confuzii", le voi spune împreună cu Papa că "Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândeşte în mijlocul fragilităţii: [vrea ] o Mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învăţătura sa obiectivă, nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum" (308).

Deci, cum trebuie să ne comportăm cu aceia care au iubirea lor rănită şi au dorinţa de a-l vedea pe Isus? Direcţia ne-o dă Papa îndeosebi la capitolul al optulea al exortaţiei. Şi din moment ce a fost cineva care a încercat să dea o interpretare greşită a acestei abordări pastorale, simt responsabilitatea de a împărtăşi cu voi ceea ce este magisteriul Bisericii astăzi în această privinţă, mereu în continuitate cu tradiţia Bisericii, neschimbând nimic în doctrină şi în morală. El ne furnizează o nouă "disciplină pastorală" însufleţită de milostivire şi aş vrea ca să fie aplicată în dieceza noastră.

Pastoraţia noastră trebuie să se poată baza pe patru acţiuni: primire, însoţire, discernământ şi integrare. Aceasta este atitudinea pastorală pe care trebuie s-o arătăm la toţi şi la toate familiile, împreună cu acele familii rănite. Papa scrie: "Divorţaţilor care trăiesc o nouă unire, este important să li se facă să simtă că sunt parte a Bisericii, că «nu sunt excomunicaţi» şi nu sunt trataţi ca atare, pentru că formează mereu comuniunea eclezială. Aceste situaţii cer un discernământ atent şi o însoţire de mare respect, evitând orice limbaj şi atitudine care să-i facă să se simtă discriminaţi şi promovând participarea lor la viaţa comunităţii. A se îngriji de ei nu este pentru comunitatea creştină o slăbire a credinţei sale şi a mărturiei sale cu privire la indisolubilitatea matrimonială, dimpotrivă ea exprimă tocmai în această grijă caritatea sa" (243). Pe de altă parte reafirmă: "Biserica trebuie să însoţească cu atenţie şi grijă pe fiii săi mai fragili, marcaţi de iubirea rănită sau pierdută, dăruind din nou încredere şi speranţă, ca lumina farului dintr-un port sau a unei făclii purtate în mijlocul oamenilor pentru a-i lumina pe cei care au rătăcit drumul sau se află în mijlocul furtunii. Să nu uităm că adesea munca Bisericii se aseamănă cu aceea a unui spital de campanie" (291).

Papa îşi însuşeşte şi logica integrării, chiar şi faţă de acei creştini care convieţuiesc sau care au asumat numai angajamentul căsătoriei civile. "Toate aceste situaţii trebuie înfruntate în manieră constructivă, încercând să fie transformate în oportunităţi de drum spre plinătatea căsătoriei şi a familiei în lumina Evangheliei. Este vorba de a le primi şi a le însoţi cu răbdare şi delicateţe" (294). Aceste persoane nu putem continua să le ajutăm pur şi simplu aplicând normele generale la situaţiile lor ca şi cum am arunca în ele cu pietre (cf. 305), nu putem "să rezolvăm totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din câteva reflecţii teologice" (2).

Papa Francisc, în timp ce întemeiază această temă delicată, dar necesară, pe o intuiţie a sfântului Toma de Aquino, spune că "este meschin să ne oprim ca să luăm în considerare numai dacă acţiunea unei persoane răspunde sau nu unei legi sau unei norme generale, pentru că acest lucru nu este suficient pentru a discerne şi a asigura o fidelitate deplină faţă de Dumnezeu în existenţa concretă a unei fiinţe umane. Rog cu căldură să ne amintim mereu ceea ce învaţă sfântul Toma de Aquino şi să învăţăm să asimilăm asta în discernământul pastoral: «Deşi în lucrurile generale există o anumită necesitate, cu cât se coboară mai mult la lucrurile particulare, cu atât se găseşte mai mult nedeterminare. [...] În domeniul practic nu este egal pentru toţi adevărul sau norma practică referitor la particular, ci numai referitor la ceea ce este general; şi la cei care acceptă în cazurile particulare una şi aceeaşi normă practică, aceasta nu este la fel cunoscută de toţi. [...] Şi cu atât mai mult creşte nedeterminarea cu cât se coboară mai mult în particular». Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată lipsit de respect nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai din acest motiv, ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme. Acest lucru nu numai că ar da loc unei cazuistici insuportabile, ci ar pune în pericol valorile care trebuie păstrate cu atenţie specială" (304).

Pentru mine acesta este un paragraf fundamental din exortaţia apostolică pentru că marchează trecerea de la morala normativă la una personalistă. Legile folosesc mereu deşi rămâne valoarea lor pedagogică, formularea lor sau exigenţele lor obiective singure, nu întotdeauna sunt suficiente pentru a pune în relaţie persoana cu Dumnezeu. Ca ajutor dat persoanei pentru ca alegerile sale să nu fie decizii subiective sau simplă adaptare la circumstanţe, Biserica propune discernământul. Exercitarea discernământului confirm cât de mult istoria sau contextul fiecărei persoane sunt factori determinanţi pentru a ajunge să găsească ceea ce este voinţa lui Dumnezeu.

Exortaţia apostolică susţine că doi agenţi sunt "obligaţi" să facă acest discernământ în faţa acelor situaţii în contrast cu căsătoria creştină (293, 222). Există "discernământul pastoral" care revine păstorilor de suflete şi există un "discernământ personal" pe care persoana implicată în aceste situaţii trebuie să-l facă pentru a vedea care sunt responsabilităţile sale morale. Este clar: aceasta este pedagogia exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, o metodă care-l ajută pe cel care stă în discernământ pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu pentru el însuşi. Acest discernământ se poate face în forul intern dar ne-sacramental, sau în forul intern sacramental. De mai multe ori începe în forul intern ne-sacramental şi apoi ajunge la sacramentul reconcilierii.

În aceste cazuri preoţii au obligaţia de a însoţi persoanele interesate în parcursul de discernământ. "Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care "orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească" (300).

Ca regulă generală, cei care sunt divorţaţi şi recăsătoriţi nu pot să primească sacramentele; însă pentru Papa "din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat - care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin - se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii" (305). În unele cazuri "ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor. Pentru aceasta, le amintesc preoţilor că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură ci locul milostivirii Domnului. La fel semnalez că Euharistia nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi" (305, nota 351).

În asta nu este nimic nou pentru că după morala tradiţională, precum şi dupăpraxis confessarii a sfântului Alfons Maria de Liguori, "prin dezlegare nu se poate cere de la penitentul căit mai mult decât poate el să dea". Există circumstanţe în care, pentru a da dezlegare, duhovnicul nu poate să ceară de la penitent să părăsească o situaţie în care există un grav risc moral dacă se traduce în lezare gravă faţă de sine însuşi sau faţă de persoane de care este responsabil. De fapt, se vorbea despre occasio proxima et necessaria peccandi. Într-o situaţie în care penitentul are o conştiinţă sustenabilă obiectiv, este posibil pentru duhovnic să dezlege şi să admită la Euharistie, chiar dacă duhovnicul este conştient că are în faţa sa un comportament care pentru Biserică este o dezordine obiectivă.

Exortaţia apostolică determină că discernământul trebuie să fie făcut conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor episcopului local. Asta asigură că magisteriul Bisericii va continua să fie călăuză. Nimeni nu poate spune că acceptăm subiectivismul moral sau că am pus deoparte poruncile. Aşa cum sublinia Maurizio Gronchi, chiar în document există o listă de şase criterii (cf. 300): cercetarea cugetului cu momente de reflecţie pentru ca unul să recunoască responsabilităţile sale şi, dacă are vină, să se căiască ("O reflecţie sinceră poate întări încrederea în milostivirea lui Dumnezeu care nu este negată nimănui"); a examina propria responsabilitate de părinţi văzând cum s-a comportat cu copiii săi când s-a rupt căsătoria; a vedea dacă au existat tentative de reconciliere şi dacă situaţia este ireversibilă; a cerceta dacă a exista caritate şi dreptate cu partenerul şi cu copiii; a evalua efectul pe care-l poate avea noua relaţie asupra restului familiei şi a comunităţii; a-şi da seama de efectul pe care-l lasă această nouă relaţie asupra celor care se pregătesc pentru căsătorie.

Sunt convins că prin intermediul lui Amoris laetitia Papa Francisc ne oferă un cadru teologic, moral şi pastoral capabil să ne facă să continuăm a încredinţa Evanghelia familiei şi în acelaşi timp consemnăm şi ceea ce a dorit Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în 1973: "Cât priveşte admiterea la sacramente, Ordinariii locului, pe de o parte, să invite la respectarea disciplinei Bisericii în vigoare şi, pe de altă parte, să facă în aşa fel încât păstorii de suflete să aibă o grijă deosebită faţă de cei care trăiesc într-o unire iregulară, aplicând în soluţionarea acestor cazuri, în afară de alte mijloace juste, practica aprobată a Bisericii în forul intern".

(După L'Osservatore Romano, 7 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

OCUPAȚI ȘI PREOCUPAȚI: Meditația PS Claudiu la Duminica a III-a după Rusalii

(Duminica Predicii de pe munte)

Suntem în a treia duminică după Rusalii. În cea dintâi am celebrat toți sfinții și ne-am regăsit chemați împreună cu ei la sfințenie. În următoarea, am descoperit felul în care începe sfințenia: urmându-l cu încredere pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. Astăzi suntem chemați să trăim încrederea în Dumnezeu în viața noastră concretă, deoarece credința nu se exprimă doar în sufletul și în mintea noastră, ci în tot ceea ce zi de zi facem. Suntem datori să o mărturisim în gesturile aparent banale ale vieții nostre. Întrebarea lui Isus adresată apostolilor: “Voi cine ziceți că sunt Eu” ne interpelează și pe noi. În funcție de răspunsul nostru, existența poate fi una în care pe primul loc stau valorile acestei lumi, cu bogățiile și aparențele ei sau una în care valorile Împărăției Cerurilor sunt farul ce ghidează alegerile noastre, pe deplin încredințați că cel ce este Fiul lui Dumnezeu are în grijă întreaga noastră viață. Suntem chemați să ne alegem stăpânul, fiindcă nu putem sluji mai mulți. Suntem chemați să ne alegem Împărăția și nu putem sta cu picioarele în două bărci.

În fond trebuie să decidem cui încredințăm viața noastră: lui Dumnezeu sau acestei lumi. Isus numește stăpânul acestei lumi mamona, identificat de cele mai multe ori cu bogația. Etimologic ar însemna “lucrul în care îmi pun încrederea” sau “ceea ce îmi dă siguranță”. În felul acesta înțelegem mai bine unde stă adevărata problemă: mă încred în Dumnezeu sau în bogățiile pe care mi le pot procura pe acest pământ? Aleg să acumulez cât mai mult, considerând astfel că viața mea va fi mai în siguranță ori statura mea mai înaltă cu un cot sau îl aleg pe Dumnezeu ca apărătorul vieții mele, ce poate nu doar să mă ocrotească aici pe pământ, ci să-mi dăruiască viața veșnică?

Adevărata problemă nu e dacă avem sau nu bani, haine și hrană, ci dacă toate acestea sunt idolii în funcție de care facem alegerile vieții noastre, sacrificând orice alte principii sau le considerăm daruri ale Celui Prea Înalt ce își revarsă iubirea peste toate creaturile sale.

Dacă ne ocupăm de Împărăția Cerurilor, Dumnezeu se va preocupa de noi și în locul nostru.

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Sursa

Porniri vechi... stări noi...

În adolescență am prins drag de fugă... dar nu cea de responsabilități!...

Eram pasionat de atletism. Începuturile s-au născut atunci când am văzut performanțele româncei noastre, Gabriela Szabo.

Îmi amintesc că antrenor îmi era chiar un coleg de liceu al tatălui meu și mă încânta să văd că își dorea de la mine performanțe... deși eram abia la început. Așa că, de trei ori în săptămână, eram pe terenul de sport la alergat. La început puțin pentru ca treptat să alerg peste 10 km pe zi. Când am mai adăugat câțiva ani ca mărgele pe firul vieții, mă antrenam în pădurea din apropiere, unde terenul era mai accidentat și mai comun pentru viitoarele concursuri.

Așa că am participat la ceva competiții și nu am fost prea grozav, dar în schimb am primit încurajări. Așa am mers câțiva ani buni până când am început să o răresc destul de tare din varii motive... stupide... până când am renunțat de tot.

Acum îmi pare rău și din când în când, ca un flesh, am în minte dorința să reîncep ce am lăsat altădată pe banca adolescenței... dar nu iau decizia în mâini și să pornesc... poate săptămâna viitoare...

Până atunci, vă anunț că este al șaselea an consecutiv în care se pune în scenă caravana Mişcarea face bine, powered by Dolce Sport, sub forma unui festival sportiv – Cea mai mare oră de sport. Acesta se întinde pe parcursul celor trei luni de vară, în 3 orașe din România (Bucureşti, Braşov şi Mamaia), cu câte 12 ore în fiecare oraș.

După ediția din București, caravana ajunge la Braşov pe 9 iulie. Iubitorii sportului, ai mişcării vor ocupa Piaţa Sfatului, timp de 12 ore, pentru a lua parte la cea de-a șasea ediție a evenimentului „Cea mai mare ora de sport” (mai multe detalii și un concur: aici).

Vizitează și http://miscareafacebine.ro/oradesport/

Credința ca stare de bine?

E la modă acum în mediul corporatist un termen împrumutat din spațiul anglofon: well-being, ce se traduce prin stare de bine. Sub umbrela lui destul de amplă se adăpostesc ateliere de comunicare, tehnici de relaxare, yoga, diverse hobby-uri rezumate în 90 de minute, pentru uzul oamenilor ocupați. Scopul final este de a crea o stare pozitivă în participant, care pleacă acasă mai inspirat, mai motivat, mai fericit, gândindu-se că a mai pus o cărămidă la echilibrul dintre viața personală, muncă, scop în viață. Piața s-a diversificat: important e să găsești ceea ce îți aduce împlinirea. Iar mentalitatea societății de consum își pune amprenta, mai mult sau mai puțin, și asupra celor spirituale.

În cartea sa clasică Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, C.S. Lewis pune, fictiv, în gura celui rău următoarea strategie: dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii „care i se potrivește” până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici. Relația cu Dumnezeu riscă, astfel, să rămână doar la nivelul cultivării unei stări de bine, și atunci s-ar putea să vină momentul când, dezamăgiți de Biserică sau de unii oameni din sânul ei, să fim tentați să abandonăm corabia. Starea de bine se poate transforma oricând în stare de disconfort dintr-un motiv sau altul, iar înlocuirea bisericii cu altă opțiune mai dătătoare de satisfacții pare cel mai la îndemână lucru.

Dacă prezența noastră în biserică este doar pentru că aici întâlnim o comunitate de oameni cumsecade din același areal geografic, e greu de găsit o motivație pentru a persevera. Comunități se pot construi oriunde și oricând: munțomani, motocicliști, vegani, pasionați de jocuri video. Și ei se întâlnesc periodic, fac schimb de experiențe, sunt solidari între ei și își povestesc problemele. Poate sunt chiar mai empatici și mai deschiși decât cei de la biserică. Dacă primează motivul estetic, în care arhitectura bisericii și muzica înălțătoare creează acea stare de bine, nu e câtuși de puțin dificil să găsim alte locuri în care să ne simțim cu mult mai confortabil. Dacă ne aduc la biserică amintirile frumoase din copilărie, memoria bunicilor sau a acelui preot care ne-a dat prima Sfântă Împărtășanie, prezentul uneori poate fi urât, iar oboseala, distanța, programul încărcat pot să ne țină departe luni și chiar ani de zile.

Totuși, nu e greșit să căutăm prezența semenilor la biserică, sau să dorim să ascultăm niște cântări care să ne mângâie sufletul, sau să venim în memoria celor dragi ai noștri, dintr-un sentiment de apartenență, de regăsire a rădăcinilor. Dar credința ca stare de bine nu e destul, dacă nu-l avem pe Isus,mărgăritarul cel de mare preț, și dacă nu venim în biserică pentru a-l căuta în primul rând pe El. Doar El ne poate păstra tari la momentul încercării.

Azi nu mai riscăm proba martiriului prin care au trecut cei din 1948. Acum războiul se dă pentru sufletele oamenilor, prin „dialog”, „deschidere”, „toleranță” și compromis, prin îndoctrinarea permanentă pe toate canalele, pentru a face tolerabil ceea ce e de netolerat. Dacă idealurile sunt declarate abstracte și greu de urmat, pentru ce să mai luptăm pentru ele? Tot personajul diabolic al lui Lewis spune: Nu e mai bună crima decât sunt cărțile de joc, dacă sufletul se dă pe-o șeptică. Cu adevărat, cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare. Isus ne scoate din zona de confort și ne trimite în mijlocul bătăliei, dar nu singuri, ci împreună cu el. Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. (In 16, 22). Nu este aceasta starea de bine supremă

Oana Viviana Dimcev

Sursa:vasileaftenie.ro

Mama moare în timpul nașterii ... dar apoi un miracol se întâmplă

În 15 ore, mai mult de 150 de mii de oameni s-au rugat pentru Melanie și copilul ei

Contracțiile au început în săptămâna 39 a sarcinii. Ceea ce părea a fi începutul unei nașteri normale a devenit un caz de viață și de moarte.

Atunci când Melanie și Doug Pritchard se pregăteau să aibă primul lor copil, au optat spre o clinică pro-viață. Ei au vrut să fie sigur că, dacă este necesar, medicii s-ar fi luptat pentru viața ei și a copilului. Această decizie a făcut diferența. Primul lor fiu, Brady, s-a născut cu o naștere naturală și totul a mers bine.

Atunci când, în 2010, profesoara universitară a început să simtă contracții (era gravidă a doua oara), soțul ei, Doug a însoțit-o la spitalul local din Phoenix, Arizona.

La spital, după ce au verificat dacă copilul a fost în regulă, moașa a așteptat să crească contracțiile și în cele din urmă să se rupă apa. Dar atunci ceva teribil s-a întâmplat: cu toate că semnele vitale păreau a fi normale, Melanie a început să aibă amețeli, stări de greață, iar apoi a leșinat.

În timp ce asistenta a început verificarea stării pacientei, bătăile inimii și tensiunea arterială au scăzut la zero. Ea a devenit complet vânătă. Chiar și bătăile inimii și a tensiunii arteriale a copilului nenăscut, au început să scadă.

Spitalul a emis apoi o alertă cunoscută în SUA ca fiind "cod albastru", declarând-o pe Melanie clinic decedată, asta în situația în care copilul se afla în interiorul corpului ei. Apoi a început cursa pentru a salva copilul, cu o operație cezariană de urgență.

Doug, în acel moment, a început să se roage pentru soția și fiica lui, mărturisind că nu s-a simțit niciodată atât de disperat și de speriat.

El s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: "Doamne, știu că acest lucru este mai mult decât pot suporta, ceea ce înseamnă că ai un plan și că toate acestea au un scop. Am încredere în Tine, dar te rog, dacă este voia Ta, lasă-mă să-mi îmbrățișez din nou soția".

Apoi, a contactat rudele și prietenii, cerându-le să se roage pentru soția și fiica lor. Aceștia au distribuit pe rețelele de socializare cererile de rugăciune care au devenit virale.

O mică mulțime de oameni a început să se adune în spital. Melanie și fiica ei a fost printre cele 100 de problemele cele mai discutate pe Google și Twitter în 28 iulie 2010: în 15 ore, mai mult de 150 de mii de oameni s-au rugat pentru ele.

Din fericire, echipa medicală a reușit să salveze copilul, în timp ce o altă echipă a încercat să o readucă la viață pe Melanie, folosind un defibrilator și făcândui-se masaj cardiac în mod constant.

Fără succes, s-a constatat decesul timp de 10 minute, până când un medic a auzit o bătaie de inimă slabă, dar încă fără puls. Au început imediat procedura de resuscitare, cu o durată de peste 90 de minute, până când presiunea a început să crească.

Deși medicii au stabilizat situația, femeia era încă într-o foarte gravă. Pentru  salvarea vieții ei era necesară o altă intervenție chirurgicală.

Echipa medicală a anunțat apoi familia și încet, încet, toți s-au adunat în sala de așteptare știind că Melanie a suferit o embolie din care a rezultat un stop cardiac.

Între timp, Doug a mers să-și găsească fiica nou născută, neștiind dacă soția lui era vie sau moartă. Asistente medicale au cerut numele copilului, iar el a răspuns: "Gabriela, eroina lui Dumnezeu."

Medicii i-au explicat apoi lui Doug că soția lui a avut o embolie de lichid amniotic. Din uter a curs lichid în sânge, care a ajuns la inima si care a provoacat un stop cardiac, și că șansele de supraviețuire sunt drastic reduse. Potrivit medicilor, ea ar fi avut oricum probleme neurologice pentru tot restul vieții sale și asta pentru că a stat fără oxigen timp de 10 minute.

Doug s-a apropiat de patul unde era Melanie, ținută în viață de aparatele medicale, i-a luat mâna și a spus:

"Te iubesc. Te voi iubi mereu. Fiii noștri Brady și Gabriela sunt minunați și ei te iubesc. Dacă există în tine o strălucire care îți permite să lupți, luptă. Promite-mi că, indiferent de ceea ce va urma, te vei întâlni cu îngerul tău păzitor și te vei lăsa ghidată oriunde acesta va dori. Acesta te va ghida oriunde Dumnezeu vrea sa fii".

Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Melanie a avut nevoie de două transfuzii de sânge și a fost transferată la un alt spital pentru o inverveție chirurgicală.

Îngrijorați că s-ar putea să nu supraviețuiască acestei intervenții chirurgicale, medicii i-au aratat o imagine a Gabrielei. În mod miraculos aceasta a reacționat și a început să miște.

Apoi au sedat-o și a dus-o în sala de operație.

Miracolul

Operatia a fost un succes și Melanie, în mod miraculos, a supraviețuit. Preotul, care cu câțiva ani în urmă oficiase căsătoria, s-a dus să viziteze familia în spital și i-a reamintit lui Doug: "Asta e ceea ce ai spus" tu "în ziua nuntii tale: în bucurie și în durere, în boală și în sănătate".

La 24 de ore după operație a început să respire mai ușor și i s-a îndepărtat masca de respirație artificială. Total conștientă a deschis ochii și a cerut să-și vadă soțul și fiica.

Asistente medicale au dus fiica mamei, iar aceasta pentru prima dată după mai mult de 48 de ore de la nașterea prin cezariană avea să o vadă și să o țină în brate..

Procesul de recuperare a Melaniei a surprins întreaga echipă medicală a spitalului.

După șase zile a părăsit spitalul, iar în săptămânile următoare recuperarea a fost completă, fără nicio urmă de sechele.

Mai târziu, Melanie a scris o carte în care a relatat povestea ei.

"Deși nu-mi amintesc acest eveniment extraordinar din viața mea, eu sunt recunoscătoare pentru a fi în viață și capabilă să-mi îmbrățișeze în fiecare zi, soțul și copiii. Sunt recunoscătoare pentru fiecare postare pe Facebook sau de pe Twitter, și pentru fiecare articol scris și distribuit de site-uri din întreaga lume. Mai presus de toate, sunt recunoscătoare celor care s-au rugat și au cerut altora să se roage pentru mine, un străin. Cuvintele nu pot exprima recunoștința pentru numărul mare de rugăciuni care m-au învăluit în acest eveniment dramatic. Sunt fericită să spun că rugăciunile au fost ascutate.

Grație medicilor, asistentelor medicale, donatorilor de sânge și lui Dumnezeu, Cel plin de îndurare, eu și Gabriela trăim și suntem bine."

"Nu există nicio zi în care să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a permis să supraviețuisc și că m-a inspirat să aleg acest spital. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că i-a permis lui Doug, Brady și Gabrielei să aibă dinnou o familie. Dumnezeu are puterea de a ne scoate din întuneric, chiar și din moarte pentru a ne conduce la lumină".

Traducere: Orian Remus-Anghel

Sursa: http://it.aleteia.org