Cum vedea Nikola Tesla primul smartphone acum 100 de ani? Aţi fi uimiţi

Perioada Postului Mare, un timp de har

Postul Mare este o perioadă specială în care poporul creştin se pregăteşte să celebreze Paştile, centrul mântuirii noastre şi a întregului an liturgic. Această perspectivă pascală susţine şi însufleţeşte perioada Postului Mare care constituie drumul către coparticiparea  la moartea şi învierea lui Hristos.

Este un timp propice pentru a sta alături de Maica Sfântă şi de apostolul Ioan lângă Hristos care, pe cruce săvârşeşte pentru întreaga umanitate sacrificiul vieţii sale. Astfel putem să redescoperim dragostea sa infinită dar şi marea suferinţă: durerea şi dragostea formează sufletul creştinismului. În acest sens se poate recunoaşte valoarea încercărilor şi a greutăţilor trăite în unire cu Hristos, Mântuitorul nostru.

„Vor privi la Acela pe care L-au împuns” (Io 19,37): este un timp special pentru a privi…, nu este vorba de o simplă privire, ci de o privire cu inima plină de pocăinţă şi cu credinţă profundă la coasta străpunsă a lui Isus din care a curs „sânge şi apă” (Io 19,34). Sunt simbolurile sacramentelor, în special al euharistiei şi al botezului, precum şi al reconcilierii. În acest sens Biserica ne invită la trăirea experienţei purificării de păcate şi de a ne hrăni cu Trupul şi Sângele lui Isus, hrană ce constituie izvorul reînnoirii spirituale şi întărirea în credinţă şi dragoste, conform angajamentelor de la botezul nostru.

Această perioadă a Postului Mare este un timp de reculegere şi de linişte, exterioară şi interioară pentru a ne pregăti de întâlnirea vitală cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru, de la care primim harul şi puterea de a înfrunta dificultăţile şi luptele zilnice, fără să ne lăsăm „furaţi” de înşelăciunea şi de vanitatea realităţilor lumeşti şi de gălăgia care ne „acoperă” şi ne împiedică să găsim sensul adevărat şi creştin al evenimentelor umane.

Postul Paştilor îmbrăţişează o perioadă de patruzeci de zile, număr ce se află în strânsă legătură cu evenimentele prezente în Biblie: acest număr ne aminteşte de zilele potopului, de anii petrecuţi de poporul Israel în deşert, de zilele şi de nopţile trăite de Moise pe muntele Sinai, de proorocul Ilie în deşert înainte de întâlnirea cu Dumnezeu pe muntele Horeb, de zilele în care locuitorii cetăţii Ninive au făcut pocăinţă. Însuşi Isus a experimentat în deşert lupta împotriva Satanei timp de patruzeci de zile, înainte să înceapă misiunea sa pentru popor; după învierea sa, Isus a rămas pe pământ împreună cu discipolii săi patruzeci de zile, înainte de a se înălţa la cer şi de a şedea la dreapta Tatălui. Din aceste corespondenţe biblice se poate înţelege faptul că perioada postului este într-adevăr un timp de har şi de mântuire, chiar dacă ne aflăm în mijlocul încercărilor şi a dificultăţilor. Toate acestea ne fac să înţelegem că Domnul vine în ajutorul nostru şi ne ajută să trecem peste orice necaz dacă ne abandonăm Lui şi dacă ne schimbăm orientarea sufletului nostru, să nu mai fie absorbit şi îndreptat înspre păcat, ci să fie orientat numai către Dumnezeu, planului său de mântuire pentru noi şi pentru toţi fraţii noştri. Iată de ce postul este un timp pentru o adevărată convertire.

În Evanghelia de la Matei (6,1-6.16-18), Isus spune în mod clar care sunt condiţiile pentru a trăi cât mai eficace Postul Mare. Sunt trei: în primul rând rugăciunea vie şi sinceră; apoi un angajament concret lapost, nu doar de la mâncare, ci şi de la distracţii, de la păcate, de la gălăgie şi de la bârfe; apoi ultima condiţie o constituie dragostea generoasă în a oferi ajutor fraţilor noştri aflaţi în nevoi, nu doar cu bani, ci şi cu îngrijire, cu răbdare, cu încurajare şi cu compasiune.

Astfel drumul postului către Paşti îşi recapătă rolul său esenţial, acela de a fi o apropiere progresivă de minunatele evenimente ale mântuirii noastre înfăptuite de Hristos prin patima, moartea şi învierea sa. Prin urmare, ţinând cont de aceste condiţii, ceva nou se întâmplă în noi: se înnobilează gândurile, se purifică dorinţele, se îmbunătățesc faptele. Asta înseamnă că misterul Sfintelor Paşti acţionează şi împreună cu Hristos sufletul nostru învie la o nouă viaţă.

Pr. Aurel Rus

Sursa

Lecturile lunii februarie 2017

01 februarie – Lucian Agapi, Oximoron, Ed. Karth, București, 2014 (apx. 7p.A4).

02 februarie –  Cristina Andone, Strauss și valsul trandafirilor de mai, Ed. Adevărul Holding, 2011 (apx. 7p.A4).

03 februarie –  Pr. Constantin Necula, Pedagogia poveștii: Pe când poveștile nu aveau televizor, Ed. Agnos, Sibiu, 2016 (apx. 70p.A4).
05 februarie – Traian Danciu, Index de încrucișări posibile, Ed. T, Iași, 2004 (apx. 7p.A4).

07 februarie – Pr. Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Ed. Agnos, Sibiu, 2014 (apx. 27p.A4).

08 februarie – Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, Ed. Polirom, Iași, 2002 (apx. 70p.A4).

10 februarie – Cristina Andone, Chopin și balada stropilor de ploaie, Ed. Adevărul Holding, 2011 (apx. 7p.A4).

11 februarie – Randall Munroe, What if? (Ce-ar fi dacă?), Ed. Publica, București, 2015 (apx. 177p.A4).

13 februarie – Cristina Andone, Ceaikovski și dansul notelor de argint, Ed. Adevărul Holding, 2011 (apx. 7p.A4).
14 februarie – Marius Chivu, Radu Vancu (coor.), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Ed. Nemira, București, 2016 (apx. 70p.A4).

16 februarie – Maria D Alba, Cenușa viselor, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1997 (apx. 7p.A4).
17 februarie – Eugen Evu, Muntele mioritic, Ed. Facla, Timișoara, 1976 (apx. 7p.A4).
18 februarie – Gheorghe Dăncilă, Liniștea cu sfinți, Ed. Altip, Alba Iulia, 2004 (apx. 7p.A4).
19 februarie – Andrei Erna, Fragmentele iubirii, Fundația „Inter-Art”, Aiud, 2005 (apx. 7p.A4).

20 februarie – Ioan Evu, Fereastră de apă, Ed. Facla, Timișoara, 1982 (apx. 7p.A4).
21 februarie – Victor Făt, Accente lirice, Ed. Școala Albei, Alba Iulia, 1998 (apx. 7p.A4).

22 februarie – Gheorghe Dăncilă, Dans de paparude, Ed. Unirea, Alba Iulia, 2006 (apx. 7p.A4).
23 februarie – Flavia Cosma, Cartierul Latin, Ed. Ars Longa, Iași, 2011 (apx. 7p.A4).
24 februarie – Gheorge Dăncilă, Ieșirea din cerc, Ed. Bălgrad, Alba Iulia, 2000 (apx. 7p.A4).

27 februarie – Pr. Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Ed. Agnos, Sibiu, 2014 (apx. 27p.A4).

28 februarie – Mihai Blăjuț, Monahul Iordan, Călugăr franciscan, ed. Serafica, Roman, 2016 (apx. 17p.A4).

Cărți lecturate: 21 adică aproximativ 556 pagini A4.

„Se caută...”

Se caută pentru Biserică un preot capabil să renască în Spirit în fiecare zi. Se caută pentru Biserică un om fără teama zilei de mâine, fără teama zilei de astăzi, fără complexe din trecut. Se caută pentru Biserică un om care să nu aibă teamă de schimbare, care nu se schimbă pentru a se schimba, care nu vorbește doar pentru a vorbi. Se caută pentru Biserică un om capabil să trăiască împreună cu ceilalți, să muncească, să plângă, să râdă, să iubească, să viseze împreună. Se caută pentru Biserică un om capabil să piardă fără a se simți distrus, care să se îndoiască fără a-și pierde credința, care să ducă pacea acolo unde este neliniște și neliniște acolo unde este pace. Se caută pentru Biserică un om care să știe să-și folosească mâinile pentru a binecuvânta și pentru a indica drumul de urmat. Se caută pentru Biserică un om fără multe mijloace, dar cu multe de făcut, un om care în momentele de criză nu caută altă muncă, ci modalitatea mai bună de a munci. Se caută pentru Biserică un om care să-și găsească libertatea în trăire și în slujire și nu în a face ceea ce vrea el. Se caută pentru Biserică un om care să aibă nostalgia de Dumnezeu, nostalgia Bisericii, nostalgia lumii, nostalgia sărăciei lui Cristos, nostalgia ascultării lui Cristos. Se caută pentru Biserică un om care să nu confunde rugăciunea cu cuvintele spuse din obișnuință, spiritualitatea cu sentimentul, chemarea cu interesul, slujirea cu munca. Se caută pentru Biserică un om capabil să moară pentru ea, chiar și mai capabil să trăiască pentru ea; un om capabil să devină slujitor al lui Cristos, profet al lui Dumnezeu, un om care să vorbească prin viața sa. Se caută pentru Biserică un om. (Primo Mazzolari).

Traducere: Liviu Ursu

Sursa

O reflecție pentru Postul cel Mare: în fond ce este păcatul?

Și cum e posibil ca Dumnezeu, care e Dumnezeu, să fie ofensat de o mizerabilă ființă umană păcătoasă?

Ne aflăm în perioada Postului Mare. Chiar dacă grija pentru viața în har este fundamentală în fiecare moment al vieții, Postul este o perioadă liturgică oportună pentru revederea aprofundată a vieții noastre de har și de unire cu Cristos.

De aceea, trebuie revăzut și raportul noastru cu păcatul.

Începem cu întrebarea: ce este păcatul?

Conceptul de păcat este destul de simplu: fundamental, păcatul este un act de egoism exagerat. Păcatul constă în a ne pune în prim plan pe noi înșine, lăsând la o parte pe Dumnezeu și pe ceilalți. Cedând în fața pasiunilor dezordonate ajungem să fim în centrul existenței noastre negând natura noastră, natură care ajunge la desăvârșire doar când se deschide pe deplin aproapelui și lui Dumnezeu.

Păcatul este refuzul de a instaura un raport de iubire cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Păcatul este convertirea la creaturi și refuzul Creatorului.

În general, păcătosul caută doar plăcerile oferite de creaturi, nu vrea neapărat să-l refuze pe Creator. Se lasă sedus de satisfacții trecătoare primite de la creaturi, deși, păcătosul știe implicit că acționează contra iubirii Creatorului. Simte că plăcerea pământească nu-l ajută, dar chiar și așa nu-i rezistă. Din această cauză păcatul îl rănește pe păcătos, îndepărtându-l de împlinirea oferită de Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care păcatul ofensează pe Dumnezeu: nu pentru că Dumnezeu ca atare ar fi umilit, ci pentru că noi înșine, păcătuind, ne micșorăm înaintea măreției pe care El ne-o oferă.

Pentru Isus, păcatul se naște în interiorul omului (cfr. Mt. 15,10-20). Și de aceea este necesară transformarea interioară, a inimii.

Pentru Isus, păcatul este o formă de sclavie: omul se lasă prins de puterea răului, valorificând în mod fals lucrurile din această lume, lăsându-se atras de ceea ce îi aduce plăcere imediat, de satisfacții sensibile care nu satură setea noastră de iubire și împlinire.

Traducere:AMR

Sursa:it.aleteia.org

Mesajul papei Francisc pentru Postul Mare 2017

Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar

Dragi frați și surori,
Postul Mare este un nou început, o cale care conduce spre un țel sigur: Paștele Învierii, biruința lui Cristos asupra morții. Acest timp ne adresează întotdeauna o invitație insistentă la convertire: creștinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu «din toată inima» (Il 2,12) ca să nu se mulțumească cu o viață mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul credincios care nu ne abandonează niciodată pentru că, chiar și atunci când păcătuim, așteaptă cu răbdare să ne întoarcem la El și, cu această așteptare, arată voința sa de iertare (cf. Omilie, Sfânta Liturghie din 8 ianuarie 2016).

Postul Mare este momentul prielnic pentru a intensifica viața spiritului prin mijloacele sfinte pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea și pomana. La baza a toate se află Cuvântul lui Dumnezeu pe care, în acest timp, suntem invitați să-l ascultăm și să-l medităm cu mai mare asiduitate. Aș vrea să mă opresc aici în mod particular la parabola bogatului și a lui Lazăr cel sărac (cf. Lc 16, 19-31). Să ne lăsăm inspirați de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia prin care să înțelegem cum să acționăm pentru a ajunge la adevărata fericire și la viața veșnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră. 

1. Celălalt este un dar
Parabola începe cu prezentarea celor două personaje principale, însă cel sărac este descris într-o manieră mai detaliată: el se găsește într-o condiție disperată și nu are puterea de a-și reveni, stă la ușa bogatului și mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot corpul și câinii vin să le lingă (cf. vv. 20-21). Așadar, cadrul este sumbru, iar omul, degradat și umilit. 
Scena este și mai dramatică dacă se ia în considerare faptul că săracul se numește Lazăr: un nume plin de promisiuni, care tradus înseamnă „Dumnezeu ajută”. Prin urmare, acest personaj nu este anonim, are trăsături foarte specifice și se prezintă ca un individ căruia i se asociază o istorie personală. În timp ce pentru bogat el este invizibil, pentru noi devine cunoscut și aproape familiar, devine un chip; și, ca atare, un dar, o bogăție inestimabilă, o ființă dorită, iubită, amintită de Dumnezeu, deși condiția sa concretă este aceea a unui gunoi (Omilie la ”Sf. Marta”, 8 ianuarie 2016).
Lazăr ne învață că celălalt este un dar. Relația justă cu persoanele consistă în a recunoaște cu gratitudine valoarea. Și săracul la poarta bogatului nu este o povară enervantă, ci un apel la a se converti și la a-și schimba viața. Prima invitație pe care ne-o face această parabolă este aceea de a deschide poarta inimii noastre în fața celuilalt, pentru că fiecare persoană este un dar, fie cel de lângă noi, fie săracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice pentru a deschide poarta în fața celui nevoiaș și a recunoaște în el sau în ea chipul lui Cristos. Fiecare dintre noi îl întâlnește în calea sa. Fiecare viață care ne vine în întâmpinare este un dar și merită ospitalitate, respect și iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să deschidem ochii pentru a primi viața și a o iubi, mai ales când este vulnerabilă. Dar pentru a putea face aceasta, este necesar să luăm în serios și ceea ce Evanghelia ne revelează în ceea ce privește omul bogat. (rv - IU).

2. Păcatul ne orbește
Parabola este nemiloasă în evidențierea contradicțiilor în care se află bogatul. (cf. v.19). Acest personaj, în contrast cu săracul Lazăr, nu are un nume, este calificat doar ca "bogat". Opulența lui se manifestă în veșmintele pe care le poartă, de un lux exagerat. Purpura cu care se înveșmânta era foarte fină, valorând chiar mai mult decât aurul și argintul, motiv pentru care era rezervată divinității (cf.Ger 10,9) și regilor (cf. Jud 8,26). Hlamida îi era confecționată dintr-un in special care dădea ținutei sale un caracter aproape sacru. Așadar, bogăția acestui om era excesivă și pentru că era arătată zilnic, în mod obișnuit: "petrecea în fiecare zi cu mare fast" (v.19). În el se întrezărește în mod dramatic corupția păcatului, care se împlinește în trei momente succesive: iubirea de bani, vanitatea și mândria (cf. Omilie, Sf. Liturghie, 20 septembrie 2013).
Apostolul Paul spune că "iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor" (1 Tim 6,10). Aceasta reprezintă principalul motiv al corupției și sursă de invidie, certuri și suspiciuni. Banul poate ajunge să ne domine și să devină un idol tiranic (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 55). În loc să fie un instrument în slujba noastră pentru a face binele și a exercita solidaritatea față de ceilalți, banul poate supune lumea întreagă și pe noi unei logici egoiste care nu lasă spațiu iubirii și împiedică pacea.
Parabola ne arată apoi cum lăcomia bogatului îl face să fie vanitos. Personalitatea lui se exprimă prin aparențe, arătându-le celorlalți ceea ce-și poate permite. Însă, aparența maschează un gol interior. Viața sa este prizoniera exteriorității, a celei mai superficiale și mai efemere dimensiuni a existenței (cf. ibid., 62).
Treapta cea mai de jos a acestei degradări morale este mândria. Bogatul se îmbracă asemenea unui rege, simulează ținuta unui zeu, uitând că este un simplu muritor. Pentru omul corupt de iubirea de avuții nu există altceva decât propriul "eu" de aceea persoanele care-l înconjoară nu intră în câmpul lui vizual. Rezultatul atașamentului față de bani este așadar un soi de orbire: bogatul nu-l vede pe săracul flămând, încovoiat și copleșit în umilința sa.
Privind acest personaj, se înțelege de ce Evanghelia este atât de categorică în condamnarea iubirii de bani. «Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei » (Mt 6,24) (rv - AM).

3. Cuvântul este un dar
Evanghelia despre omul bogat și Lazăr cel sărac ne ajută să ne pregătim bine la Paștele care se apropie. Liturghia din Miercurea Cenușii ne îndeamnă să trăim o experiență asemănătoare celui pe care bogatul o face într-un mod foarte dramatic. Punând cenușă pe cap, preotul repetă cuvintele: ”Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână te vei întoarce!”. Bogatul și săracul, într-adevăr, mor amândoi, iar partea principală a parabolei se desfășoară în viața de dincolo. Cele două personaje descoperă dintr-o dată că ”n-am adus nimic în lume și nimic nu putem lua din ea” (1 Tim 6,7). Până și privirea noastră se deschide spre viața de dincolo, unde bogatul are un lung dialog cu Abraham, pe care îl numește ”părinte” (Lc 16, 24.27), arătând că face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest detaliu face viața sa mai contradictorie pentru că până acum nu s-a spus nimic despre relația sa cu Dumnezeu. Într-adevăr, în viața sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul său dumnezeu fiind el însuși. Numai între chinurile de dincolo, cel bogat îl recunoaște pe Lazăr și ar vrea ca cel sărac să-i ușureze suferințele cu un strop de apă. Gesturile cerute de la Lazăr sunt asemănătoare cu cele pe care cel bogat ar fi putut să le facă, dar nu le-a făcut niciodată. Avram, totuși, îi explică: ”Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în timpul vieții, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi” (v. 25). În viața de dincolo se restabilește o anumită echitate și relele vieții sunt compensate de bine. Parabola se extinde și în acest fel prezintă un mesaj pentru toți creștinii. Într-adevăr, cel bogat, care are frați încă în viață, îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la ei ca să-i prevină, dar Abraham îi răspunde: ”Îl au pe Moise și pe Profeți, să asculte de ei!” (v. 29). Iar la obiecția celui bogat, adaugă: ”Dacă nu ascultă de Moise și Profeți, chiar dacă ar învia cineva din morți, nu se vor convinge” (v. 31). În acest fel, se vede adevărata problemă a celui bogat: rădăcina relelor lui este faptul că nu a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut să nu-l mai iubească pe Dumnezeu și, prin urmare, să-l disprețuiască pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu este o forță vie, capabilă să trezească convertirea în inima oamenilor și să îndrepte din nou persoana spre Dumnezeu. Închiderea inimii față de darul lui Dumnezeu care vorbește are drept urmare închiderea inimii față de darul fratelui.

Dragi frați și surori, Postul Mare este timpul potrivit pentru a se reînnoi prin întâlnirea cu Cristos cel viu în Cuvântul său, în Sacramente și în aproapele. Domnul, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învins ademenirile Ispititorului, ne arată calea de urmat. Duhul Sfânt să ne călăuzească să realizăm un adevărat parcurs de convertire, pentru a redescoperi darul Cuvântului lui Dumnezeu, a fi purificați de păcatul care ne orbește și a-l sluji pe Cristos în frații nevoiași. Îi încurajez pe toți credincioșii să-și arete această reînnoire spirituală și prin participarea la Campaniile Postului Mare, pe care multe organizații bisericești, în diferite părți ale lumii, le promovează ca să facă să crească cultura întâlnirii în unica familie umană. Să ne rugăm unii pentru alții pentru ca, părtași la biruința lui Cristos, să știm să ne deschidem ușile noastre în fața celui slab și a celui sărac. Atunci vom putea trăi și mărturisi în plinătate bucuria pascală. Din Cetatea Vaticanului, 18 octombrie 2016, sărbătoarea Sfântului Luca, evanghelist”. 

(rv - A. Dancă)

Sursa:ro.radiovaticana.va

Interviu cu Sfântului Părinte Francisc

Prezentăm în continuare interviul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului "Scarp de' tenis", revistă lunară a străzii, proiect editorial şi social susţinut de Caritas Ambrosiana şi Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei papei în Dieceza de Milano, programat la 25 martie 2017.

Sfinte Părinte, să vorbim despre poporul celor invizibili, despre persoanele fără locuinţă. În urmă cu puţine săptămâni, la începutul iernii şi cu venirea frigului mare, aţi dat ordin să fie primiţi în Vatican, să se deschidă uşile bisericilor. Cum a fost primit apelul dumneavoastră?

Apelul papei a fost ascultat de multe persoane şi de multe parohii. Mulţi l-au ascultat. În Vatican sunt două parohii şi fiecare dintre ele a găzduit o familie siriană. Multe parohii din Roma au deschis uşile pentru primire şi ştiu că altele, neavând loc în casele parohiale, au adunat bani pentru a plăti chiria pentru persoane şi familii nevoiaşe pentru un an întreg. Obiectivul la care trebuie ajuns trebuie să fie acela al integrării, pentru aceasta este important de a-i însoţi pentru o perioadă iniţială. În multe părţi ale Italiei s-a făcut mult. Uşile au fost deschise în multe şcoli catolice, în conventuri, în atâtea alte structuri. Pentru aceasta spun că apelul a fost ascultat. Ştiu şi despre multe persoane care fac oferte în bani pentru ca să se poată plăti chiria pentru persoanele fără locuinţă.

În trecut toată lumea a scris despre pantofii papei, pantofi de muncitor şi mergător şi recent mass-media au rămas surprinse, şi au povestit, despre papa care a mers într-un magazin pentru a-şi cumpăra o pereche de pantofi noi. De ce atâta atenţie? Oare pentru că astăzi este greu să încălţăm - aşa cum ne invită să facem Scarp de' tenis - pantofii altora?

Este foarte greu să încălţăm pantofii altora, pentru că adesea suntem sclavi ai egoismului nostru. La un prim nivel putem spune că oamenii preferă să se gândească la propriile probleme fără a vrea să vadă suferinţa sau dificultăţile celuilalt. Există însă un alt nivel. A ne încălţa cu pantofii celorlalţi înseamnă a avea mare capacitate de înţelegere, de a înţelege momentul şi situaţiile dificile. Dau un exemplu: în momentul de doliu se transmit condoleanţe, se participă la priveghiul funebru sau la liturghie, dar sunt cu adevărat puţini cei care se încalţă cu pantofii acelui văduv sau ai acelei văduve sau ai acelui orfan. Desigur nu este uşor. Se simte durere, dar apoi totul se termină acolo. După aceea, dacă ne gândim la existenţele care adesea sunt formate din singurătate, atunci a ne încălţa cu pantofii altora înseamnă slujire, umilinţă, generozitate, care este şi expresia unei nevoi. Eu am nevoie ca unul să se încalţe cu pantofii mei. Pentru că noi toţi avem nevoie de înţelegere, de companie şi de vreun sfat. De câte ori am întâlnit persoane care, după ce au căutat întărire la un creştin, fie el un laic, un preot, o soră, un episcop, îmi spune: "Da, m-a ascultat, dar nu m-a înţeles". A înţelege înseamnă a încălţa pantofii celorlalţi. Şi nu este uşor. Adesea pentru a înlocui această lipsă de măreţie, de bogăţie şi de umanitate ne pierdem în cuvinte. Se vorbeşte. Se vorbeşte. Se dau sfaturi. Dar când există numai cuvintele sau prea multe cuvinte nu există această "măreţie" de a ne încălţa cu pantofii celuilalt.

Sanctitate, când întâlniţi unul fără adăpost care este primul lucru pe care i-l spuneţi?

"Bună ziua". "Ce mai faci?". Uneori se schimbă puţine cuvinte, alteori în schimb se intră în relaţie şi se ascultă istorii interesante: "Am studiat într-un colegiu, eram un preot bun...". Cineva ar putea spune, dar ce mă interesează? Persoanele care trăiesc pe stradă înţeleg imediat când există adevăratul interes din partea celeilalte persoane şi când există, nu vreau să spun acel sentiment de compasiune, dar cu siguranţă de deranj. Se poate vedea unul fără adăpost şi poate fi privit ca o persoană, sau ca şi cum ar fi un câine. Şi ei îşi dau seama de acest mod diferit de a privi. În Vatican este vestită istoria unei persoane fără locuinţă, de origine poloneză, care în general stătea în piaţa Risorgimento din Roma, nu vorbea cu nimeni, nici cu voluntarii de la Caritas care seara îi aduceau o mâncare caldă. Numai după un timp îndelungat au reuşit să-l determine să-şi povestească istoria: "Sunt un preot, îl cunosc bine pe papa al vostru, am studiat împreună în seminar". Ştirea a ajuns la sfântul Ioan Paul al II-lea care, auzind numele, a confirmat că a fost cu el în seminar şi a voit să-l întâlnească. S-au îmbrăţişat după patruzeci de ani şi la sfârşitul unei audienţe papa a cerut să se spovedească la preotul care fusese colegul său. "Însă acum este rândul tău", i-a spus papa. Şi colegul de seminar s-a spovedit la papa. Graţie gestului unui voluntar, al unei mâncări calde, a unui cuvânt de întărire, a unei priviri de bunătate această persoană a putut să se ridice şi să întreprindă o viaţă normală care l-a făcut să devină capelan al unui spital. Papa l-a ajutat, desigur aceasta este o minune dar este şi un exemplu pentru a spune că persoanele fără locuinţă au o mare demnitate. În arhiepiscopia din Buenos Aires sub un gang între gratii şi trotuar locuiau o familie şi un cuplu. Îi întâlneam în fiecare dimineaţă când ieşeam. Îi salutam şi schimbam mereu două cuvinte cu ei. Nu m-am gândit niciodată să-i alung. Cineva îmi spunea: "Murdăresc Curia", dar murdăria este înăuntru. Cred că trebuie să vorbim persoanelor cu mare umanitate, nu ca şi cum ar trebui să ne plătească o datorie şi să nu le tratăm ca şi cum ar fi sărmani câini.

Mulţi se întreabă dacă este corect a da de pomană persoanelor care cer ajutor pe stradă; dumneavoastră ce răspundeţi?

Există atâtea argumente pentru a ne justifica pe noi înşine când nu dăm de pomană. "Dar cum aşa, eu îi dau bani şi apoi el îi cheltuieşte pentru a bea un pahar de vin?". Un pahar de vin este singura fericire pe care o are în viaţă, e bine aşa. Întreabă-te mai degrabă ce faci tu în ascuns? Tu ce "fericire" cauţi în ascuns? Sau, contrar lui, eşti mai norocos, cu o casă, o soţie, copii, ceea ce te face să spui "Ocupaţi-vă voi de el". Un ajutor este mereu corect. Desigur nu este un lucru bun a-i arunca săracului numai nişte bănuţi. Este important gestul, a-l ajuta pe cel care cere privindu-l în ochi şi atingându-i mâinile. A arunca banii şi a nu-l privi în ochi este nu un gest de creştin. Cum se poate educa la pomană? Povestesc o anecdotă despre o doamnă pe care am cunoscut-o la Buenos Aires. Mamă a cinci copii (în acel timp avea trei). Tatăl era la muncă şi stăteau la masă, aud că se bate la uşă, cel mai mare merge să deschidă: "Mamă, este un om care cere de mâncare. Ce facem?". Toţi trei, cea mai mică avea patru ani, mâncau o bucată de carne alla milanese, mama le spune: "Bine tăiem jumătate din bucata noastră de carne". "Dar nu, mamă, este o altă bucată", spune fetiţa. "Este pentru tata, pentru deseară. Dacă trebuie să donăm, trebuie să dăm bucata noastră de carne". Cu puţine cuvinte simple au învăţat că trebuie să se dea din ceea ce este propriu, din ceea ce n-ai vrea să te desparţi. După două săptămâni, aceeaşi doamnă a mers în oraş pentru a rezolva nişte treburi şi a fost constrânsă să-i lase pe copii acasă, aveau teme de făcut şi le-a lăsat gustarea deja pregătită. Când s-a întors, i-a găsit pe cei trei copii în compania unuia fără locuinţă care mâncau gustarea. Au învăţat prea bine şi prea în grabă, cu siguranţă le-a lipsit un pic prudenţa. A învăţa caritatea nu înseamnă a descărca propriile păcate, ci înseamnă a atinge, înseamnă a privi la mizerie pe care eu o am înlăuntrul meu şi pe care Domnul o înţelege şi o mântuieşte. Pentru că noi toţi avem mizerii "înăuntru".

În mai multe rânduri papa s-a poziţionat în apărarea migranţilor invitând la primire şi la caritate. Milano în acest sens este o capitală a primirii. Însă sunt mulţi care se întreabă dacă într-adevăr trebuie primiţi toţi fără deosebire sau dacă nu este necesar să se pună nişte limite.

Cei care vin în Europa fug de război sau de foamete. Şi noi suntem într-un fel vinovaţi pentru că exploatăm pământurile lor dar nu facem niciun timp de investiţie pentru ca ei să poată scoată beneficiu. Au dreptul să emigreze şi au dreptul să fie primiţi şi ajutaţi. Însă acest lucru trebuie făcut cu acea virtute creştină care este virtutea care ar trebuie să fie proprie a guvernanţilor, adică prudenţa. Ce înseamnă? Înseamnă a-i primi pe toţi cei care se "pot" primi. Şi asta cât priveşte numerele. Dar este la fel de importantă o reflecţie asupra "modului în care" se primeşte. Pentru că a primi înseamnă a integra. Acesta este cel mai dificil lucru pentru că dacă migranţii nu se integrează, sunt ghetoizaţi. Îmi revine mereu în minte episodul din Zaventem (atentatul la aeroportul din Bruxelles din 22 martie 2016, n.r.); aceşti tineri erau belgieni, fii de migranţi dar locuiau într-un cartier care era un ghetou. Şi ce înseamnă a integra? Şi în acest caz dau un exemplu: de la Lesbo au venit cu mine în Italia treisprezece persoane. În ziua a doua de rămânere, graţie comunităţii "Sfântul Egidiu", copiii frecventau deja şcolile. Apoi, în puţin timp au găsit unde să locuiască, adulţii au început să frecventeze cursuri pentru a învăţa limba italiană şi pentru a căuta un loc de muncă. Desigur, pentru copii este mai uşor: merg la şcoală şi în câteva luni ştiu să vorbească italiana mai bine decât mine. Bărbaţii au căutat un loc de muncă şi l-au găsit. Aşadar a integra înseamnă a intra în viaţa ţării, a respecta legea ţării, a respecta cultura ţării dar şi a face să se respecte propriile culturi şi propriile bogăţii culturale. Integrarea este o muncă foarte dificilă. În timpurile dictaturilor militare la Buenos Aires priveam la Suedia ca la un exemplu pozitiv. Suedezii sunt astăzi 9 milioane, dar dintre aceştia, 890 de mii sunt suedezi noi, adică migranţi sau copii de migranţi integraţi. Ministrul culturii Alice Bah Kuhnke este fiică a unei femei suedeze şi a unui bărbat care provine din Gambia. Acesta este un exemplu frumos de integrare. Desigur, acum şi în Suedia se află în dificultate: au multe cereri şi încearcă să înţeleagă ce este de făcut pentru că nu este loc pentru toţi. A primi, a accepta, a mângâia şi imediat a integra. Ceea ce lipseşte este tocmai integrarea. Aşadar fiecare ţară trebuie să vadă ce număr este capabil să primească. Nu se poate primi dacă nu există posibilitate de integrare.

În istoria familiei dumneavoastră este traversarea oceanului din partea bunicului şi a bunicii, cu tatăl dumneavoastră. Cum se creşte ca fiu de emigranţi? Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi un pic dezrădăcinat?

Niciodată nu m-am simţit dezrădăcinat. În Argentina toţi suntem migranţi. Pentru asta acolo dialogul interreligios este norma. La şcoală erau evrei care veneau cea mai mare parte din Rusia şi musulmani sirieni şi libanezi, sau turci cu paşaportul Imperiului otoman. Era multă frăţietate. În ţară este un număr limitat de indigeni, cea mai mare parte din populaţie este de origine italiană, spaniolă, poloneză, medio-orientală, rusă, germană, croată, slovenă. În anii dintre cele două secole precedente fenomenul migrator a fost de însemnătate enormă. Tatăl meu avea douăzeci de ani când a ajuns în Argentina şi lucra la Banca d'Italia, s-a căsătorit acolo.

Ce vă lipseşte mai mult de la Buenos Aires? Prietenii, vizitele la villa miseria, fotbalul?

Există un singur lucru care îmi lipseşte mult: posibilitatea de a ieşi de a merge pe stradă. Îmi place să merg în vizită la parohii şi să întâlnesc oamenii. Nu am nostalgie deosebită. În schimb vă povestesc o altă anecdotă: bunicii mei şi tatăl meu ar fi trebuit să plece la sfârşitul anului 1928, aveau biletul pentru nava "Principessa Mafalda", navă care a naufragiat în largul coastelor Braziliei. Dar n-au reuşit să vândă la timp ceea ce aveau şi astfel au schimbat biletul şi s-au îmbarcat pe "Giulio Cesare" la 1 februarie 1929. Pentru aceasta sunt aici.

Milano este gata să vă primească la sfârşitul lunii martie. Pornim de la organizaţiile caritative, de la asociaţiile de voluntariat, de la cei care se preocupă de a da celor fără adăpost un loc unde să petreacă noaptea, hrană, asistenţă sanitară, ocazii de revenire. La Milano ne mândrim că reuşim să facem asta chiar destul de bine. Este suficient? Care sunt necesităţile celor care au ajuns pe stradă?

Ca pentru migranţi, foarte simplu, aceste persoane au nevoie de acelaşi lucru: adică, integrare. Desigur nu este simplu a integra o persoană fără locuinţă, pentru că fiecare dintre ei are o istorie particulară. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de fiecare dintre ei, să găsim modul pentru a-i ajuta şi a le da o mână de ajutor.

Dumneavoastră repetaţi adesea că săracii pot să schimbe lumea. Însă este greu ca să existe solidaritate acolo unde există sărăcie şi mizerie, ca în periferiile oraşelor. Ce părere aveţi?

Şi aici aduc experienţa mea de la Buenos Aires. În cartierele de barăci este mai mult solidaritate decât în cartierele din centru. În villa miseria există multe probleme, dar adesea săracii sunt mai solidari între ei, pentru că simt că au nevoie unul de celălalt. Am găsit mai mult egoism în alte cartiere, nu vreau să spun bogate pentru că ar însemna să calific descalificând, dar solidaritatea care se vede în cartierele sărace şi în cartierele de barăci nu se vede în alte părţi, chiar dacă acolo viaţa este mai complicată şi dificilă. În cartierele de barăci, de exemplu, drogurile se vând mai mult, dar numai pentru că în celelalte cartiere sunt mai "acoperite" şi sunt folosite cu mănuşi albe.

Recent am încercat să citesc oraşul Milano în manieră diferită, pornind de la cei din urmă şi de la stradă, şi cu ochii persoanelor fără locuinţă care frecventează un centru de zi al Caritas Ambrosiana. Cu ei am publicat un ghid al oraşului văzut din stradă, din punctul de vedere al celui care trăieşte acolo în fiecare zi. Sfântul Părinte ce anume cunoaşte despre oraş şi ce se aşteaptă de la vizita sa iminentă?

Milano nu-l cunosc. Am fost o singură dată, pentru câteva ore, în îndepărtaţii ani Şaizeci. Aveam câteva ore libere înainte de a lua un tren pentru Torino şi am profitat pentru o scurtă vizită la Dom. Într-o altă ocazie, cu familia mea, am fost o duminică la prânz la o verişoară care locuia la Cassina de' Pecchi. Milano nu-l cunosc, dar am o mare dorinţă, aştept să întâlnesc atâţia oameni. Aceasta este cea mai mare aşteptare a mea: da, aştept să găsesc mulţi oameni.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro