Postul Mare este un timp de pocăinţă, de purificare, de convertire. Nu este o îndatorire uşoară. Creştinismul nu este un drum comod: nu este suficient „a sta” în Biserică şi să faci să treacă anii. În viaţa noastră, viaţa de creştini, prima convertire – acel moment irepetabil, de neuitat, în care se vede cu atâta claritate tot ceea ce Domnul ne cere – este important; însă şi mai importante şi dificile sunt convertirile succesive. Pentru a uşura opera harului divin care se manifestă în noi, trebuie să păstrăm un suflet tânăr, să-l invocăm pe Domnul, să-l ascultăm, să descoperim ceea ce nu merge în noi, să-i cerem iertare.
Care este cel mai bun mod de a trăi Postul Mare? Reînnoirea credinţei, a speranţei şi a carităţii este izvorul spiritului de pocăinţă, care este dorinţa de purificare. Postul Mare nu este numai o ocazie pentru a intensifica practicile noastre exterioare de mortificare: dacă ne-am gândi că este numai aceasta, ne-ar scăpa semnificaţia sa cea mai profundă, pentru că acele acte externe – vă repet – sunt rodul credinţei, speranţei, iubirii.
Un moment unic
Nu putem să considerăm Postul Mare ca o perioadă oarecare, o repetiţie ciclică a anului liturgic. Este un moment unic; este un ajutor divin pe care trebuie să-l primim. Isus trece pe lângă noi şi aşteaptă de la noi – astăzi, acum – o reînnoire profundă.
Postul Mare ne prezintă întrebările fundamentale: creşte fidelitatea mea faţă de Cristos, dorinţa mea de sfinţire? Creşte generozitatea apostolică în viaţa mea de fiecare zi, în munca mea obişnuită, între colegii mei?
Iubirea cu iubire se plăteşte
Apelul Bunului Păstor ajunge până la noi: „Eu te-am chemat pe numele tău”, te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie să răspundem – iubirea cu iubire se plăteşte – spunând: „Iată-mă, pentru că m-ai chemat” (1 Reg III, 5), m-ai chemat, iată-mă: sunt hotărât să nu fac ca timpul Postului Mare să curgă ca apa pe pietre, fără a lăsa urme: mă voi lăsa pătruns, transformat: mă voi converti, mă voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l aşa cum El vrea să fie iubit.
Să ne reamintim încă o dată, în acest Post Mare, că un creştin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obişnuită, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, creştinul trebuie, în acelaşi timp, să fie pe deplin în Dumnezeu, pentru că îi este fiu. Filiaţiunea divină este un adevăr plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastră viaţă spirituală pentru că ne învaţă să tratăm, să cunoaştem, să-l iubim pe Tatăl nostru din Cer, şi umple de speranţă lupta noastră interioară, dăruindu-ne simplitatea încrezătoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, această realitate ne conduce şi la contemplarea cu iubire şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tată şi Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.
În Postul Mare, liturgia prezintă consecinţele păcatului lui Adam în viaţa omului. Adam nu vrea să fie un fiu bun al lui Dumnezeu şi se răzvrăteşte. Dar deja răsună neîncetat ecoul lui felix culpa, „fericită vină” pe care Biserica întreagă, plină de bucurie, va cânta în vigilia Paştelui.
Dumnezeu Tatăl, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut pentru a restabili pacea; răscumpăraţi din păcat, adoptionem filiorum reciperemus, să devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberaţi de jugul sclaviei, făcuţi capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi.
Şi astfel i-a fost dăruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creaţia întreagă de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împăcat cu Dumnezeu. Timp de pocăinţă, deci. Dar pocăinţa, am văzut deja, nu este o datorie negativă.
Postul Mare va fi trăit în acel spirit de filiaţiune pe care Cristos ni l-a dăruit şi care palpită în sufletul nostru. Domnul ne cheamă să ne apropiem de El cu dorinţa de a fi ca El: Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca fiii săi preaiubiţi, colaborând cu umilinţă dar cu fervoare la propunerea divină de a uni ceea ce este despărţit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce păcatul omului a răvăşit, de a conduce la scopul său ceea ce s-a îndepărtat de el, de a restabili concordia divină a întregii creaţii.
Tu eşti hotărât să-ţi formulezi propuneri sincere?
Cere de la Domnul ca să te ajute să te deranjezi din iubire pentru el: să pui în tot, cu naturaleţe, parfumul mortificaţiei care purifică; consacră-te în slujba lui fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care palpită lângă Tabernacol. Şi dacă din întâmplare în acest moment nu reuşeşti să vezi cum să răspunzi în mod concret la cererile divine care bat la inima ta, ascultă-mă bine.
Pocăinţa este...
Pocăinţa este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar dacă trupul opune rezistenţă sau mintea cere să evadeze în vise himerice. Pocăinţa este a te scula la ora justă. Este şi a nu amâna, fără un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.
Pocăinţa este de a şti să aduni datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de tine însuţi, fiind exigent cu tine însuţi pentru a reuşi să găseşti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocăinţă când urmezi cu iubire planul tău de rugăciune, chiar dacă eşti obosit, dezgustat sau rece.
Pocăinţa înseamnă a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tăi. Este de a avea grijă cu cea mai mare delicateţe de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristaţi. Este de a răspunde cu răbdare persoanelor plicticoase şi supărătoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurările, interesele bune şi juste ale altora le cer.
Pocăinţa constă în a suporta cu bunătate miile de contrarietăţi mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupaţia ta chiar dacă, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu plăcere ceea ce este servit, fără a stingheri cu capricii.
Pocăinţa, pentru părinţi şi, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educaţie, este de a corecta când este necesar, după felul de greşeală şi condiţiile cu care trebuie să fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe şi sentimentale.
Spiritul de pocăinţă ne îndeamnă să nu ne ataşăm în mod dezordonat de schiţa monumentală a proiectelor viitoare, în care am prevăzut deja mişcările noastre şi trăsăturile noastre de maestru. Cât de mulţumit este Domnul când ştim să renunţăm la ştersăturile noastre şi la petele noastre pseudomagistrale, şi consimţim ca El să adauge trăsăturile şi culorile pe care le preferă!
Care este cel mai bun mod de a trăi Postul Mare? Reînnoirea credinţei, a speranţei şi a carităţii este izvorul spiritului de pocăinţă, care este dorinţa de purificare. Postul Mare nu este numai o ocazie pentru a intensifica practicile noastre exterioare de mortificare: dacă ne-am gândi că este numai aceasta, ne-ar scăpa semnificaţia sa cea mai profundă, pentru că acele acte externe – vă repet – sunt rodul credinţei, speranţei, iubirii.
Un moment unic
Nu putem să considerăm Postul Mare ca o perioadă oarecare, o repetiţie ciclică a anului liturgic. Este un moment unic; este un ajutor divin pe care trebuie să-l primim. Isus trece pe lângă noi şi aşteaptă de la noi – astăzi, acum – o reînnoire profundă.
Postul Mare ne prezintă întrebările fundamentale: creşte fidelitatea mea faţă de Cristos, dorinţa mea de sfinţire? Creşte generozitatea apostolică în viaţa mea de fiecare zi, în munca mea obişnuită, între colegii mei?
Iubirea cu iubire se plăteşte
Apelul Bunului Păstor ajunge până la noi: „Eu te-am chemat pe numele tău”, te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie să răspundem – iubirea cu iubire se plăteşte – spunând: „Iată-mă, pentru că m-ai chemat” (1 Reg III, 5), m-ai chemat, iată-mă: sunt hotărât să nu fac ca timpul Postului Mare să curgă ca apa pe pietre, fără a lăsa urme: mă voi lăsa pătruns, transformat: mă voi converti, mă voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l aşa cum El vrea să fie iubit.
Să ne reamintim încă o dată, în acest Post Mare, că un creştin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obişnuită, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, creştinul trebuie, în acelaşi timp, să fie pe deplin în Dumnezeu, pentru că îi este fiu. Filiaţiunea divină este un adevăr plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastră viaţă spirituală pentru că ne învaţă să tratăm, să cunoaştem, să-l iubim pe Tatăl nostru din Cer, şi umple de speranţă lupta noastră interioară, dăruindu-ne simplitatea încrezătoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, această realitate ne conduce şi la contemplarea cu iubire şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tată şi Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.
În Postul Mare, liturgia prezintă consecinţele păcatului lui Adam în viaţa omului. Adam nu vrea să fie un fiu bun al lui Dumnezeu şi se răzvrăteşte. Dar deja răsună neîncetat ecoul lui felix culpa, „fericită vină” pe care Biserica întreagă, plină de bucurie, va cânta în vigilia Paştelui.
Dumnezeu Tatăl, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut pentru a restabili pacea; răscumpăraţi din păcat, adoptionem filiorum reciperemus, să devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberaţi de jugul sclaviei, făcuţi capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi.
Şi astfel i-a fost dăruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creaţia întreagă de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împăcat cu Dumnezeu. Timp de pocăinţă, deci. Dar pocăinţa, am văzut deja, nu este o datorie negativă.
Postul Mare va fi trăit în acel spirit de filiaţiune pe care Cristos ni l-a dăruit şi care palpită în sufletul nostru. Domnul ne cheamă să ne apropiem de El cu dorinţa de a fi ca El: Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca fiii săi preaiubiţi, colaborând cu umilinţă dar cu fervoare la propunerea divină de a uni ceea ce este despărţit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce păcatul omului a răvăşit, de a conduce la scopul său ceea ce s-a îndepărtat de el, de a restabili concordia divină a întregii creaţii.
Tu eşti hotărât să-ţi formulezi propuneri sincere?
Cere de la Domnul ca să te ajute să te deranjezi din iubire pentru el: să pui în tot, cu naturaleţe, parfumul mortificaţiei care purifică; consacră-te în slujba lui fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care palpită lângă Tabernacol. Şi dacă din întâmplare în acest moment nu reuşeşti să vezi cum să răspunzi în mod concret la cererile divine care bat la inima ta, ascultă-mă bine.
Pocăinţa este...
Pocăinţa este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar dacă trupul opune rezistenţă sau mintea cere să evadeze în vise himerice. Pocăinţa este a te scula la ora justă. Este şi a nu amâna, fără un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.
Pocăinţa este de a şti să aduni datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de tine însuţi, fiind exigent cu tine însuţi pentru a reuşi să găseşti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocăinţă când urmezi cu iubire planul tău de rugăciune, chiar dacă eşti obosit, dezgustat sau rece.
Pocăinţa înseamnă a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tăi. Este de a avea grijă cu cea mai mare delicateţe de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristaţi. Este de a răspunde cu răbdare persoanelor plicticoase şi supărătoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurările, interesele bune şi juste ale altora le cer.
Pocăinţa constă în a suporta cu bunătate miile de contrarietăţi mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupaţia ta chiar dacă, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu plăcere ceea ce este servit, fără a stingheri cu capricii.
Pocăinţa, pentru părinţi şi, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educaţie, este de a corecta când este necesar, după felul de greşeală şi condiţiile cu care trebuie să fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe şi sentimentale.
Spiritul de pocăinţă ne îndeamnă să nu ne ataşăm în mod dezordonat de schiţa monumentală a proiectelor viitoare, în care am prevăzut deja mişcările noastre şi trăsăturile noastre de maestru. Cât de mulţumit este Domnul când ştim să renunţăm la ştersăturile noastre şi la petele noastre pseudomagistrale, şi consimţim ca El să adauge trăsăturile şi culorile pe care le preferă!
