APARENȚELE ÎNŞALĂ. Poveste adevărată

Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

– Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte – a spus omul încet.
– Îmi pare rău, este foarte ocupat – a răspuns secretara.
– Aşteptăm – a replicat femeia.
 

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .
– Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca – i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:
– Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. Preşedintele nu a părut interesat.

– Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.
– Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.

Președintele a întors către ei privirea.

Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:
– O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!
Pentru o clipă femeia a tăcut.
Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:
– Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?
Soțul său acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.

Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era ‘memorialul‘ său.

Universitatea “Leland Stanford Junior”

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.
CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂND JUDECI DUPĂ APARENȚE.!!!

Sursa:dincolodeaparente.com

Biserica drept sacrament

De Edward McNamara

În rubrica sa de liturgie, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgie şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde în această săptămână la întrebarea din partea unui cititor din Ghana.

Cum de Biserica este considerată un sacrament? - A.A., Wiaga, Ghana.

A răspunde la această întrebare este o frumoasă provocare, aproape că ar cere un tratat. Totuşi, voi încerca să fiu sintetic.

Când se vorbeşte despre această temă, cea mai mare parte a persoanelor fac referinţă la Conciliul al II-lea din Vatican. Documentul conciliului cu privire la liturgie, Sacrosanctum Concilium, stabileşte la nr. 5: "Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele măreţe ale Domnului, săvârşite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul, mai ales prin misterul pascal al fericitei sale pătimiri, al învierii şi al înălţării glorioase, mister prin care, «murind, a nimicit moartea noastră şi, înviind, ne-a redobândit viaţa»; căci din coasta lui Cristos dormind pe cruce, s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici".

În Lumen gentium, constituţia dogmatică a conciliului despre Biserică, acest concept este reafirmat la nr. 9: "Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii şi Principiul unităţii şi al păcii, şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare. Trebuind să se răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depăşeşte totodată timpurile şi frontierele popoarelor [...]".

Puţin după aceea, la nr. 48, se face referinţă explicită la Biserică drept "sacrament de mântuire universală".

Totuşi ar fi o eroare să credem că acest concept de Biserică drept sacrament a apărut numai în anii '60. Sfintele Scripturi descriu misterul - un termen care uneori practic este folosit ca sinonim al latinescului sacramentum - Bisericii spunând că "... sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi" (1Cor 3,16); şi că prezenţa lui Dumnezeu se manifestă în Biserica sa (Lc 12,32; Mc 4,26-29). Misterul Trupului lui Cristos (1Cor 12,1 şu) se prezintă prin imagini concrete ca turma, viţa, edificiul, templul, mireasa.

Părinţii Bisericii descriu această realitate şi cu metafore semnificative. Didahia(scrisă între 90 şi 120 d.C) vorbeşte despre "mister cosmic al Bisericii". Sfântul Ciprian (mort în 258) defineşte Biserica "imens mister de mântuire" şi sfântul Augustin (354-430) se referă la asta ca la "admirabilul sacrament născut din coasta lui Cristos", aşa cum este citat mai sus în nr. 5 dinSacrosanctum Concilium.

Şi în liturgie găsim diferite exemple. O rugăciune, atribuită de unii sfântului papă Leon cel Mare (390-461) şi găsită în manuscrisul gelazian din 750, defineşte Biserica sacramentul minunat prin care este continuată lucrarea de răscumpărare şi lumea, reînnoită, se întoarce la destinul său primar. Cu alte cuvinte, Biserica, fiind nouă creaţie a lui Cristos, trebuie să fie sacramentul care conduce din nou lumea la proiectul originar al lui Dumnezeu.

Cu venirea teologiei scolastice, conceptul de Biserică drept sacrament a fost întunecat o anumită perioadă, cu toate că ideea a fost apoi treptat recuperată în cursul secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Tema a fost tratată profund din partea mai multor teologi în deceniile precedente Conciliului al II-lea din Vatican.

Catehismul, care într-un anumit sens rezumă primele reflecţii, se confruntă cu acest concept în mai multe părţi, dar îndeosebi la nr. 774-776, referitoare la Biserică drept sacrament de mântuire universală:

"774. Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni:mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentumexprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ? «Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos». Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc «sfintele taine»). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită «sacrament».

775. «Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc». A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni «din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile» (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este «semn şi instrument» al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină.

776. Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. «Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor», «sacramentul universal al mântuirii», prin care Cristos «dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om». Ea «este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire», care doreşte «constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt»".

Prin urmare, aşa cum prezintă Catehismul, conceptul de Biserică drept sacrament este analog, şi asta nu înseamnă că ea constituie al optulea sacrament.

A vedea Biserica drept un sacrament ne ajută să avem o viziune mai definită a celor şapte sacramente în contextul Bisericii însăşi. Putem să ne dăm seama mai clar de modul în care efectele participării sacramentale merg dincolo de relaţia individuală cu Dumnezeu şi măresc sfinţenia întregului Trup.

În afară de asta, acest concept clarifică unele enunţări clasice precum "Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica". Euharistia, şi într-un anumit sens întreaga viaţă sacramentală şi liturgică a Bisericii, sunt legate de o interacţiune continuă. Acţiunea mântuitoare fundamentală a lui Cristos ajunge la individ prin Biserică şi prin sacramentele sale, şi în acelaşi timp îmbrăţişarea pozitivă, din partea credinciosului, a acestei acţiuni mântuitoare sfinţeşte şi construieşte Biserica.

Spiritualitatea care poate să derive din asimilarea acestei comuniuni fundamentale în Cristos împărtăşită de toţi membrii Bisericii şi - din moment ce Biserica este şi un sacrament pentru lume - cu fiecare fiinţă umană, ne poate face să înţelegem că orice acţiune bună pe care o săvârşit, şi chiar orice acţiune mai puţin pozitivă, are consecinţe care merg dincolo de cercurile imediate şi nu numai că se extind "de la răsăritul soarelui până la apus", ci pot să ajungă până la cer prin comuniunea cu sfinţii.

(După Zenit, 3 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Primele teste cu bombe nucleare pot fi vizionate pe YouTube

Această casă imprimată 3D a fost făcută în 24 de ore și costă doar 11.000 de euro

Gratuit : Antistres carte de colorat – editia de Primavara 2017

Primăvara a venit la Antistres Carte de Colorat!

Primești GRATUIT un pdf cu 11 teme de primăvară, care includ flori și mandala din numerele anterioare ale Antistres Carte de Colorat!

Profita si tu acum! (se introduce adresa de email si se apasa butonul “descarcati acum”, ulterior veti primi pe email un link pentru descarcarea pdf-ului. Am testat si toul este ok.).

Sursa

Adevăratul post este a-i ajuta pe ceilalți

Adevăratul post este a-l ajuta pe aproapele. Postul fals amestecă religiozitatea cu afacerile murdare și cu mita vanității. Acestea au fost cuvintele papei Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată vineri, 3 martie 2017, în capela Casei Sfânta Marta din Vatican.

Comentând lecturile zilei (Is 58,1-9; Ps 50; Mt 9,14-15), pontiful a observat că tema centrală a acestora este postul, adică „penitența pe care noi suntem invitați să o facem în acest timp al Postului Paștelui” pentru a ne apropia de Domnul. Plecând de la versetele psalmului, Sfântul Părinte a remarcat că Dumnezeu preferă „inima smerită”, „inima care se simte păcătoasă și știe că este păcătoasă”. În ceea ce privește prima lectură, din Cartea profetului Isaia, episcopul Romei a pus în lumină faptul că Dumnezeu mustră falsa religiozitate a ipocriților care postesc în timp ce se îngrijesc de afacerile lor, îi asupresc pe muncitori și se ceartă „aplicând lovituri necinstite”: pe de o parte fac penitență și pe de alta săvârșesc nedreptăți, făcând „afaceri murdare”. Domnul, în schimb, cere un post adevărat, atent la aproapele. Cât privește postul fals, urmașul lui Petru a spus:

Papa Francisc: „Celălalt este postul 'ipocrit', un cuvânt pe care Isus îl folosește mult, este un post pentru a mă face văzut sau pentru a mă simți drept, dar între timp am făcut nedreptăți, nu sunt drept, exploatez lume. 'Dar eu sunt generos, voi face o ofertă consistentă Bisericii'. 'Dar spune-mi, tu îți plătești corect menajerele? Angajații tăi îi plătești la negru? Sau după cum spune legea, pentru a putea da de mâncare copiilor lor?'”.

Sfântul Părinte a povestit o întâmplare petrecută imediat după cel de-al Doilea Război Mondial trăită de părintele iezuit Pedro Arrupe, misionar în Japonia. Un bogat om de afaceri i-a făcut o donație pentru activitatea sa evanghelizatoare, însă cu el erau un fotograf și un jurnalist. Plicul conținea doar zece dolari.

Papa Francisc: „Acest lucru este același pe care noi îl facem când nu plătim ceea ce se cuvine oamenilor noștri. Luăm din penitența noastră, din gesturile noastre de rugăciune, din post, din pomană, luăm o mită: mita vanității, a ne face văzuți. Și aceea nu este autenticitate, aceea este ipocrizie. Pentru asta atunci când Isus spune: 'Când vă rugați faceți-o în ascuns, când dați de pomană nu sunați în trompetă, când postiți nu fiți posomorâți' este ca și cum ar spune: 'Vă rog, când faceți un lucru bun nu luați mita acestei fapte bune, este doar pentru Tatăl”.

Episcopul Romei l-a citat pe profetul Isaia, acolo unde Domnul le spune ipocriților care este adevăratul post. Cuvinte care par spuse „pentru zilele noastre”.

Papa Francisc: „Oare nu acesta este postul pe care îl vreau? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug? Nu consistă oare în a împărți  pâinea cu cel înfometat, în a-i primi în casă pe cei săraci, fără adăpost; în a-l îmbrăca pe cel pe care îl vezi dezbrăcat și a nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău?'. Să ne gândim la aceste cuvinte, să ne gândim la inima noastră, la cum postim, la cum ne rugăm, la cum dăm de pomană. Ne va ajuta să ne gândim ce simte un om după o cină pentru care a plătit două sute de euro și  întorcându-se acasă vede un înfometat și nu îl privește, continuând să meargă. Ne va face bine să gândim asta”.

(rv – I. Ursuleac)

Sursa:ro.radiovaticana.va

De la lăcomie la gratuitate

Cineva susţine că noi posedăm în medie cel puţin 10 mii de obiecte de persoană, în timp ce pentru a avea un trai firesc ar fi îndeajuns o valiză. Umblă vorba că un magnat japonez ar fi intrat în posesia unui Van Gogh pentru suma de 100 de miliarde de lire italiene (n. trad. bancnota veche a Italiei), doar pentru unicul scop de a-l avea în exclusivitate pentru propriile pupile, în aşa fel încât şi-l doreşte cu sine şi la propria incinerare. Poate că e vorba doar de o „fabulă web”, însă trebuie să admitem că fiecare dintre noi, din când în când, e turbat doar la gândul că s-ar putea despărţi de căruciorul de cumpărături al vieţii, binecuvântate/blestemate „mărunţişuri”. „Gol am ieşit din sânul mamei mele, gol mă voi întoarce în ţărână”, o spune blândul Iob. Însă înainte de a ajunge în situaţii limită (aşa cum e situaţia magnatului japonez amintit ceva mai sus) trebuie să admitem că există atâtea nenumărate situaţii periculoase: patima de a avea mereu ceva mai mult şi mai sigur, „capra vecinului” e totdeauna şi în ciudă mai grasă… De asemenea, nevoia de a avea, de a aduce ceva acasă, par adesea proporţionale cu criza ce pune stăpânire pe portofel; leitmotivul este să cumpărăm, chiar folosindu-ne de „otrăvitul” sistem de creditare: o impune fineţea spoturilor publicitare, o cere copila care vede zâne la televizor, însă adesea este suficientă doar frica, caracteristică nouă adulţilor, că am putea părea săraci.

Sfântul nostru Anton se arată foarte ferm în a vorbi despre suflet – realitatea cea mai preţioasă pe care o posedăm – care tinde să fie cel mai mic şi mai puţin însemnat între lucrurile de care e sufocat. Sfântul a trăit într-o epocă în care libera circulaţie a bunurilor şi a banului deja scria trista gramatică a unei economii tot mai confuze; încă nu se specula de pe urma cutremurelor sau a finanţărilor dubioase…, dar se specula  în mod cert de pe urma muncii şi ignoranţei celor săraci şi a celor slabi. Francisc din Assisi, prin alegerea sărăciei, avea să indice o soluţie: „Dacă (n. trad. noi fraţii) vom avea bunuri, va trebui să ne şi înarmăm pentru a le păzi. Din bogăţie izvorăsc litigii şi certuri” (FF 1438). Efectiv „relaţiile umane sunt cele care ne dau bucuria, întrucât acestea sunt oxigenul nostru, unica avuţie pe care niciunul nu ne-o va putea răpi, comoara dinăuntrul nostru” cum avea să amintească un misionar al Bisericii. Cred că sfântul Anton vroia să le ceară celor care se adunau în jurul său să se convertească de la dependenţa acaparării subversive a lucrurilor (pentru a nu aminti de aceea a puterii şi implicaţiilor acesteia), care ne izolează şi ne ruinează, invitându-ne să aruncăm o privire nouă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, datorită unui parcurs realizat îndărăt, un drum moral care să ne ducă de la lăcomie la „gratuitatea ce restituie”. Iar Sfântul, în această privinţă, este foarte precis: „Cine are bogăţiile acestei lumi şi îl vede pe fratele său în nevoi, trebuie să-i dea ceea ce lui îi prisoseşte. Iar dacă nu îi dă, eu afirm că el păcătuieşte de moarte”. Foarte eficace această relativizare a proprietăţii private care anticipează conceptul finalităţii universale a bunurilor, asupra cărora apasă Judecata finală: „Vai celor care au pivniţa plină de vin şi ale căror hambare sunt pline de grâne, şi au câte două sau trei rânduri de haine, în timp ce săracii lui Cristos cu stomacul gol şi cu trupul aproape dezbrăcat imploră ajutor la poarta casei lor” (Predică la a II-a Duminică după Rusalii).

Anton ne spune că printre lucrurile pe care le avem, puţine sau multe, există nenumărate lucruri care nu ne aparţin cu totul şi cărora le suntem doar administratori vremelnici. „De atâta vreme, şi în mod greşit, eu îmi păstram argintăria. Ea, în schimb, aparţinea celor săraci. Acum, cine era acel om? Evident era un biet sărac”. Sunt cuvintele episcopului Bienvenu, dinMizerabilii, după furtul pricinuit de puşcăriaşul Jean Valjean.

Cunoaştem, apoi, invidia, acea tortură a spiritului pentru bunuri şi pentru binele celorlalţi, căruia sfântul Francisc (şi cu el sfântul Anton) adaugă:

„Cine îl invidiază pe fratele său pentru binele pe care Domnul îl face în el, comite păcatul blestemului, întrucât îl invidiază pe însuşi Cel Preaînalt, care este izvorul oricărui bine” (FF 157).

Chiar şi sfântul Augustin rămase impresionat la vederea fratelui geamăn care se mira cu ochii înceţoşaţi de concurenţa fratelui de la sânul matern. De mici – când încă nu ne prefacem – ne pare că binele şi frumosul vieţii trebuie să fie doar ale noastre, sau din contră sunt împotriva noastră; cum am spune că fericirea mea depinde de tristeţea ta. Gând cu totul absurd, dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în lume trebuie să admitem că acest lucru e valabil.

„Fericit acel servitor care îi va da înapoi Domnului bunurile sale”, care, aşadar, nu exclude binele celorlalţi. Dar noi, câte modalităţi de împărtăşire a binelui cunoaştem?

(traducere din limba italiană de pr. Carol Daniel Sabău)

Sursa:mesagerulsfantulanton.com