Aș minți să spun că diminețile mele sunt mereu perfecte sau imperfecte.
Să vă spun...
Când sunt perfecte se întâmplă cam așa: David (copilașul meu de un an și nouă luni), se trezește frumușel și începe să-mi umple fața de pupici, mici ca și el. Apoi coboară frumos din pat, merge și-mi aduce ochelarii, telefonul mobil și papucii de casă (dacă l-ați putea vedea...) și apoi fuge la ușă și spune (a)pa-(a)pa, asta însemnând că își vrea bănănuța și biscuiții de dimineață...
Dar când am câte o dimineață imperfectă, se întâmplă cam așa: eu obișnuiesc să dorm târziu fiindcă scriu ori citesc și apoi bineînțeles că dimineața mă trezesc mai greu, așa că David al meu, căci nu vreau să răspund la apelul trezirii lui, începe să-mi ardă pălmi. Și... chiar dacă sunt micuțe, ustură!!! Da, și încă tare. Apoi mă trage de păr (și-mi tot spun că trebuie să mă duc la frizer!). Să nu mai vorbesc de dimineața când mi-a vărsat apă în cap din cănița mea (am martori! Mă rog, unul. Soția mea!)
Așa că nu este mereu perfectă trezirea mea cu David, dar totuși este frumoasă și, când nu mă trage de păr, fericită!
Diminețile voastre cum sunt?
