duminică, 26 decembrie 2010

Dies Domini - partea 3

CAPITOLUL I

DIES DOMINI

Celebrarea lucrării Creatorului

"Toate prin El s-au făcut" (In 1,3)

8. Pentru experienţa creştină, duminica este înainte de orice o sărbătoare pascală, luminată în întregime de slava lui Cristos înviat. Este celebrarea "noii creaţii". Înţeles în profunzime, acest caracter este în mod evident inseparabil de mesajul pe care Scriptura, chiar din primele pagini, ni-l oferă cu privire la planul lui Dumnezeu în crearea lumii. Într-adevăr, dacă este adevărat că "la plinirea timpurilor" Cuvântul s-a făcut trup (Gal 4,4), nu este mai puţin adevărat că, în virtutea misterului însuşi de Fiu veşnic al Tatălui, El este începutul şi sfârşitul universului. Este ceea ce afirmă Ioan în prologul Evangheliei sale: "Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (1,3). Este ceea ce subliniază şi Paul, când le scrie colosenilor: "în El s-au făcut toate, în cer şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute [...]. Toate prin El şi pentru El au fost create" (1,16). Această prezenţă activă a Fiului în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a fost pe deplin revelată prin misterul pascal, în care Cristos, înviind ca "pârgă a celor adormiţi" (1 Cor 15,20), a inaugurat noua creaţie şi a deschis calea pentru ceea ce El însuşi va desăvârşi în momentul venirii sale în slavă, "când va pune domnia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl [...], pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate" (1 Cor 15,24.28).

Încă din zorii creaţiei, planul lui Dumnezeu implica deci această "misiune cosmică" a lui Cristos. Această perspectivă cristocentrică, care cuprindea întreaga desfăşurare a timpurilor, era prezentă privirii binevoitoare a lui Dumnezeu atunci când, oprindu-se din lucru, "a binecuvântat cea de-a şaptea zi şi a sfinţit-o" (Gen 2,3). Atunci s-a produs ! după autorul sacerdotal al primei relatări biblice despre creaţie ! întemeierea "sabatului", ce caracterizează atât de puternic primul Legământ şi vesteşte oarecum ziua sfântă a Legământului celui nou şi definitiv. Tema însăşi a "odihnei lui Dumnezeu" (cf. Gen 2,2) şi a odihnei pe care El a oferit-o poporului exodului o dată cu intrarea în pământul făgăduinţei (cf. Ex 33,14; Dt 3,20; 12,9, Ios 21,44; Ps 95 [94],11) este recitită în Noul Testament într-o lumină nouă, cea a "odihnei sabatice" definitive (Ex 4,9), în care Cristos însuşi a intrat prin înviere lui şi în care poporul lui Dumnezeu este îndemnat să intre, perseverând pe calea ascultării filiale (cf. Evr 4,3-16). Este deci necesară recitirea acelei pagini importante a creaţiei şi aprofundarea teologiei "sabatului", pentru a ajunge la deplina înţelegere a duminicii.

"La început, a creat Dumnezeu cerul şi pământul" (Gn 1,1)

9. Stilul poetic al relatării creaţiei din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensităţii creaţiei şi sentimentul de adoraţie pe care-l simte faţă de Acela care le-a scos pe toate din nefiinţă. Este vorba de o pagină cu o puternică semnificaţie religioasă, de un imn adresat Creatorului universului, care, în faţa repetatelor ispite de a diviniza lumea însăşi, este desemnat drept unic Domn. Este, în acelaşi timp, un imn care proclamă că întreaga creaţie este bună, fiind în întregime plămădită de mâna puternică şi îndurătoare a lui Dumnezeu.

"Dumnezeu a văzut că erau bune" (Gn 1.10.12, etc.). Acest refren, care scandează relatarea, proiectează o lumină favorabilă asupra tuturor elementelor universului, lăsând în acelaşi timp să se întrevadă secretul corectei înţelegeri a acestuia şi a posibilei lui regenerări: lumea este bună în măsura în care rămâne ancorată în originea ei şi, după ce a fost întinată de păcat, poate redeveni bună, dacă, cu ajutorul harului, se întoarce spre Acela care a creat-o. Această dialectică, evident, nu are în vedere în mod direct nici lucrurile neînsufleţite, nici animalele, ci fiinţele omeneşti, cărora li s-a dat să primească darul neasemuit al libertăţii, care implică însă şi riscuri. Imediat după relatările despre creaţie, Biblia scoate în evidenţă tocmai contrastul dramatic dintre măreţia omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi căderea lui, care inaugurează în lume istoria întunecată a păcatului şi a morţii (cf. Gn 3).

10. Ieşit fiind din mâinile lui Dumnezeu, cosmosul poartă semnul bunătăţii acestuia. Este o lume frumoasă, demnă de a fi admirată şi de a provoca bucurie, dar care este totodată destinată a fi cultivată şi dezvoltată. "Împlinirea" lucrării lui Dumnezeu deschide lumea pentru munca omului. "Dumnezeu a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care a făcut-o" (Gn 2,2). Prin această evocare antropomorfică a "lucrării" divine, Biblia nu ne oferă doar o deschidere asupra relaţiei tainice dintre Creator şi lumea creată, ci pune totodată în lumină şi misiunea omului faţă de cosmos. Într-un fel, "lucrarea" lui Dumnezeu este exemplară pentru om. Într-adevăr, acesta nu este chemat numai să locuiască în lume, ci şi să o "construiască", făcându-se astfel "colaboratorul" lui Dumnezeu. Aşa cum am scris şi în enciclica Laborum exercens, primele capitole ale Genezei constituie într-un anume sens prima "evanghelie a muncii".[10] Este un adevăr pe care îl subliniază şi Conciliul Vatican II: "Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-şi pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate şi sfinţenie şi, recunoscându-l pe Dumnezeu Creator a toate, să se îndrepte şi să îndrepte întreg universul spre El, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul".[11]

Istoria exaltantă a dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi culturii, în diversele lor expresii ! dezvoltare tot mai rapidă şi chiar, în zilele noastre, ameţitoare ! este, în istoria lumii, rodul misiunii prin care Dumnezeu le-a încredinţat bărbatului şi femeii sarcina de a umple pământul şi de a-l supune prin muncă, respectându-i Legea.

"Sabatul", odihna plină de bucurie a Creatorului

11. Dacă, în primele pagini ale Genezei, "munca" lui Dumnezeu este un exemplu pentru om, la fel este şi "odihna" lui: "şi s-a odihnit [Dumnezeu] în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o." (Gen 2,2). Şi aici ne aflăm în faţa unui antroporfism bogat în sensuri.

"Odihna" lui Dumnezeu nu poate fi interpretată în mod banal, ca o "inactivitate" a lui Dumnezeu. Într-adevăr, actul creator care întemeiază lumea este prin natura sa permanent, şi Dumnezeu lucrează fără încetare, după cum are grijă să reamintească şi Isus, în legătură cu preceptul sabatic: "Tatăl meu lucrează şi acum, şi lucrez şi Eu". (In 5,17). Odihna divină din cea de-a şaptea zi nu evocă un Dumnezeu inactiv, ci subliniază plinătatea realizării înfăptuite şi exprimă într-un anume fel pauza pe care a luat-o Dumnezeu în faţa lucrării "foarte bune" (Gen 1,31) ieşită din mâinile sale, pentru a arunca asupra ei o privire plină de bucurie şi satisfacţie: este o privire "contemplativă", care nu are în vedere noi realizări, ci mai degrabă bucuria dată de ceea ce a fost împlinit; o privire îndreptată asupra tuturor lucrurilor, dar în mod special asupra omului, culme a creaţiei. Este o privire în care se poate deja descoperi într-un fel dinamica "conjugală" a relaţiei pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu creatura făcută după chipul său, chemând-o să se angajeze într-un legământ de iubire. Este ceea ce va realiza în mod progresiv, în perspectiva unei mântuiri oferite întregii omeniri, prin legământul mântuitor încheiat cu Israel şi care va culmina apoi cu Cristos: tocmai Cuvântul întrupat va fi cel care, prin darul eshatologic al Duhului Sfânt şi prin constituirea Bisericii ca trup şi mireasă a sa, va extinde la întreaga omenire ofranda de îndurare şi propunerea de iubire a Tatălui.

12. În planul Creatorului, există şi o distincţie, dar şi o strânsă legătură între ordinea creaţiei şi cea a mântuirii. Vechiul Testament subliniază deja acest lucru, atunci când pune porunca privind "sabatul" în legătură nu doar cu misterioasa "odihnă" a lui Dumnezeu de după zilele de activitate creatoare (cf. Ex 20,8-11), ci şi cu mântuirea oferită de El Israelului la eliberarea din robia Egiptului (cf. Dt 5,12-15). Dumnezeul care se odihneşte în cea de-a şaptea zi bucurându-se de creaţia sa este acelaşi care îşi manifestă slava eliberându-şi fiii de sub asuprirea faraonului. Şi într-un caz şi în celălalt, s-ar putea spune că, potrivit unei imagini dragi profeţilor, Dumnezeu se manifestă asemenea unui soţ faţă de soţie (cf. Os 2,16-24; Ier 2,2; Is 54,4-8).

Pentru a ajunge într-adevăr la esenţa "sabatului", a "odihnei" lui Dumnezeu, aşa cum o sugerează chiar unele date ale tradiţiei ebraice,[12] trebuie sesizată intensitatea nuanţei sponsale ce caracterizează, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, relaţia dintre Dumnezeu şi poporul lui. Este ceea ce exprimă, de exemplu, această minunată pagină din Oseea: "În zilele acelea voi încheia cu ei un legământ nou, cu animalele de pe câmp şi cu păsările din văzduh şi cu târâtoarele de pe pământ; voi frânge şi voi azvârli afară din ţară arcul şi sabia şi războiul, şi voi da odihnă şi linişte. Şi te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate şi nepărtinire, în îndurare şi duioşie; te voi cununa cu mine în fidelitate şi vei cunoaşte pe Domnul. (2,20-22).


NOTE:

[10] N. 25: AAS 73 (1981), p. 639.

[11] Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 34.

[12] Sabatul este trăit de fraţii noştri evrei într-o spiritualite "sponsală", după cum se vede, de exemplu în textul Genesi Rabbah X, 9 şi XI, 8 (cf. J. Neusner, Genesi Rabbah, vol I, Atlanta 1985, p. 107 şi p. 117). Ôi cântarea Leka dôdi are o tonalitate nupţială: "Pentru tine, Dumnezeul tău va fi fericit / aşa cum mirele se bucură de mireasa lui [...]. Vino, regină Sabat, în mijlocul credinciioşilor poporului tău preaiubit!" (Preghiera serale del sabato, ed. A. Toaff, Roma 1968-69, p. 3).


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu