Tropot...

Nu pot uita, fiindcă îmi este încă vie în memorie, noaptea de ieri când, după ce Ghiță ne-a părăsit pentru a ne bucura cu ființa lui, am coborât în noaptea înstelată spre drum.

Eram lung întins în căruța ce mă ajuta să cutreer lumea ideilor. Clopoțelul ce era legat la cal (presupun!) și tropotul cailor, erau zgomotele ce brăzdau liniștea nopții. Parcă totul intrase sub plapuma beznei, dar luna, pe sfert, căci cealaltă parte îi era mâncată de umbra pământului, încerca subtil să ne lumineze drumul. Ce puteam face? Aproape nimic, decât să trăiesc la maxim sentimentul acela rustic de coborâre. Și totuși am lăsat ochii mei să alerge pe cerul senin, așa cum puteam, fiindcă gropile și drumul acela prea (ne)bun nu îmi lăsau privirea să observe cu deamănuntul bolta cerească. În starea aceasta nu puteam decât să mă rog Domnului (nu pentru ca acea căruță să nu se răstoarne) ci pentru frumusețea ce mi se deschidea privirii. Frumos, teandric, covârțitor ce poate lăsa în urmă ceva pe care-l trăiești intens.
a
Este adevărat că astăzi mijloacele de transport au înlocuit un cal putere cu mai o herghelie, dar nu este același sentimentul. Lumea uită de tradiție, de frumos și înălțător. Păcat! Poate de aceea, din când în când, îmi doresc să mă întorc la origini, undeva departe de acest secol, undeva în timpurile când toate cele de azi acolo lipsesc, Și cred, chiar cred, că atunci era mai multă liniște, de toate felurile, dar mai ales spirituală.
a
Oare mai putem noi azi lua ce a fost bun de atunci pentru a planta azi? Eu cred că da, însă totul ține de noi! Ce vom face?!?