"Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Gen 2,3)
13. Preceptul sabatului, care pregăteşte în primul Legământ duminica noului şi veşnicului Legământ, îşi are aşadar rădăcinile în profunzimile planului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu a fost pus alături de celelalte prescripţii pur cultuale, ca atâtea alte precepte, ci în interiorul Decalogului, al "celor zece cuvinte" care descriu pilonii vieţii morale, universal înscrisă în inimile oamenilor. Situând această poruncă în perspectiva structurilor fundamentale ale eticii, Israelul, apoi Biserica, au arătat că nu o consideră o simplă dispoziţie privind disciplina religioasă comunitară, ci o expresie constitutivă şi indispensabilă a relaţiei cu Dumnezeu vestită şi propusă de revelaţia biblică. În aceeaşi ordine de idei trebuie redescoperit astăzi acest precept şi de creştini. Chiar dacă el prezintă o convergenţă naturală cu nevoia omenească de odihnă, totuşi credinţa este cea la care trebuie să recurgem pentru a sesiza sensul profund, evitând riscul banalizării sau al deturnării.
14. Ziua de odihnă este aşadar ceea ce este, în primul rând pentru că este ziua "binecuvântată" de Dumnezeu şi "sfinţită" de El, altfel spus, deosebită de celelalte pentru a fi, dintre toate, "ziua Domnului".
Pentru a înţelege pe deplin sensul acestei "sfinţiri" a sabatului din prima relatare biblică a creaţiei, trebuie să privim ansamblul textului, din care reiese clar că orice realitate, fără excepţie, trebuie raportată la Dumnezeu. Şi timpul şi spaţiul îi aparţin. El nu este Dumnezeul unei singure zile, ci Dumnezeul tuturor zilelor omului.
Dacă, aşadar, El "sfinţeşte" cea de-a şaptea zi printr-o binecuvântare specială şi dacă face din ea "ziua lui" prin excelenţă, trebuie să înţelegem aceasta în dinamica profundă a dialogului legământului, şi chiar a dialogului "sponsal". Este un dialog de iubire neîntrerupt, fără a fi, pentru aceasta, monoton: într-adevăr, el se desfăşoară potrivit feluritelor registre ale iubirii, de la manifestările obişnuite şi indirecte până la cele mai intense, pe care cuvintele Scripturii şi mărturiile numeroşilor mistici nu se sfiesc să-l descrie cu imagini luate din experienţa iubirii nupţiale.
15. În realitate, întreaga viaţă a omului şi tot timpul lui trebuie trăite ca laudă şi rugăciune de mulţumire aduse Creatorului. Însă relaţia dintre om şi Dumnezeu are nevoie şi de momente de rugăciune explicită, în care legătura să devină un dialog intens care să angajeze persoana sub toate aspectele ei. "Ziua Domnului" este, prin excelenţă, ziua acestei relaţii în care omul îşi înalţă cântarea spre Dumnezeu, devenind vocea întregii creaţii.
Tocmai de aceea este şi ziua odihnei: întreruperea ritmului deseori apăsător al ocupaţiilor traduce, în limbajul expresiv al "noutăţii" şi al "detaşării", recunoaşterea dependenţei propriei persoane şi a cosmosului faţă de Dumnezeu. Totul vine de la Dumnezeu! Ziua Domnului afirmă necontenit acest principiu. "Sabatul" a fost deci interpretat într-o manieră sugestivă ca un element determinant în acea "arhitectură sacră" a timpului, ce caracterizează revelaţia biblică.[13] Rolul său este de a reaminti că istoria şi cosmosul îi aparţin lui Dumnezeu, şi că omul nu se poate dedica lucrării sale de colaborator al Creatorului în lume fără a fi mereu conştient de acest adevăr.
"A aminti" pentru "a sfinţi"
16. Porunca din Decalog prin care Dumnezeu impune respectarea sabatului este formulată, în cartea Exodului, într-o manieră caracteristică: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca s-o sfinţeşti." (20,8). Mai departe, textul inspirat prezintă şi motivaţia, atunci când aminteşte lucrarea lui Dumnezeu: "Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt în ea şi s-a odihnit în ziua a şaptea. De aceea a binecuvântat Domnul ziua sabatului şi a sfinţit-o." (v. 11). Înainte de a impune un anume lucru de făcut, porunca semnalează ceva care trebuie reamintit. Ea cere să fie rememorată lucrarea lui Dumnezeu, măreaţă şi fundamentală, care este creaţia. Această amintire trebuie să însufleţească întreaga viaţă religioasă a omului pentru a duce la ziua în care omul este chemat să se odihnească. Odihna pare în acest fel a avea o valoare sacră caracteristică: credinciosul este invitat să se odihnească nu doar aşa cum s-a odihnit şi Dumnezeu, ci să se odihnească în Domnul, oferindu-i întreaga creaţie, prin laude, rugăciuni de mulţumire, intimitate filială şi prietenie sponsală.
17. Tema "amintirii" faptelor minunate ale lui Dumnezeu, în legătură cu odihna din sabat, apare şi în textul Deuteronomului (5,12-15), unde fundamentul preceptului se situează nu atât în lucrarea creaţiei cât în cea a eliberării înfăptuite de Dumnezeu în Exod: "Aminteşte-ţi că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea Domnul Dumnezeul tău ţi-a poruncit să păzeşti ziua sabatului" (Dt 5,15).
Această formulare este complementară precedentei: luate împreună, ele dezvăluie sensul "zilei Domnului" într-o perspectivă unitară de teologie a creaţiei şi a mântuirii. Conţinutul preceptului nu constă în primul rând într-o simplă întrerupere a lucrului, ci într-o celebrare a faptelor minunate ale lui Dumnezeu.
În măsura în care această "amintire", pătrunsă de recunoştinţă şi laudă faţă de Dumnezeu, este vie, odihna omului, ziua Domnului, îşi dobândeşte întregul sens. O dată cu ea, omul intră în dimensiunea "odihnei" lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind astfel capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse "erau foarte bune" (Gn 1,31).
De la sabat la duminică
18. Dat fiind că cea de-a treia poruncă depinde în esenţa ei de rememorarea faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, creştinii, percepând originalitatea timpurilor noi şi veşnice inaugurate de Cristos, au ales ca zi de sărbătoare prima zi de după sabat, pentru că în acea zi s-a petrecut învierea Domnului. Misterul pascal al lui Cristos constituie, într-adevăr, deplina revelare a misterului originilor, culmea istoriei mântuirii şi anticiparea împlinirii eshatologice a lumii. Ceea ce a înfăptuit Dumnezeu prin creaţie şi ceea ce a făcut pentru poporul său în Exod şi-a găsit împlinirea în moartea şi învierea lui Cristos, chiar dacă expresia definitivă nu va avea loc decât la parusie, prin venirea lui Cristos în slavă. În El se realizează pe deplin sensul "spiritual" al sabatului, după cum subliniază sfântul Grigore cel Mare: "Noi considerăm că persoana Mântuitorului nostru, Domnul nostru Isus Cristos, este adevăratul sabat".[14]De aceea, bucuria cu care Dumnezeu contemplă, în primul sabat al omenirii, creaţia scoasă din neant, este de acum exprimată prin bucuria cu care Cristos li s-a arătat alor săi în duminica Paştilor, aducându-le darul păcii şi al Duhului (cf. In 20,19-23). Într-adevăr, în misterul pascal, condiţia omului, şi o dată cu ea, întreaga creaţie, care "suspină şi geme în durerile facerii până acum" (Rm 8,22), şi-a aflat un nou "exod" spre libertatea fiilor lui Dumnezeu care pot să strige, cu Cristos, "Abba, Tată!" (Rm 8,15; Gal 4,6). În lumina acestui mister, sensul preceptului veterotestamentar privind ziua Domnului este reluat, integrat şi dezvăluit plenar în slava care străluceşte pe chipul lui Cristos înviat (cf. 2 Cor 4,6). De la "sabat" se trece la "prima zi de după sabat", de la a şaptea zi, la prima zi: dies Domini devine dies Christi!
NOTE
[13] Cf. A. J. Heschel, The sabbath. Its meaning for modern man (ed. a XXII-a, 1995), pp. 3-24.
[14] "Verum autem sabbatum ipsum redemptorem nostrum Iesum Christum Dominum habemus": Ep 13,1: CCL 140 A, p. 992.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu