CAPITOLUL II
DIES CHRISTI
Ziua Domnului înviat şi a dăruirii Duhului
Paştele săptămânal
19. "Noi celebrăm duminica datorită preamăritei învieri a Domnului Isus Cristos, nu numai de Paşti, ci şi în fiecare săptămână": astfel se exprima, la începutul secolului al V-lea, Papa Inocenţiu I,[15] confirmând o practică deja bine înrădăcinată, care a luat naştere încă din primii ani de după învierea Domnului. Sfântul Vasile vorbeşte de "sfânta duminică, onorată de învierea Domnului, pârgă a tuturor celorlalte zile".[16] Sfântul Augustin numeşte duminica "sacramentul Paştelui".[17]
Această legătură strânsă dintre duminică şi învierea Domnului este subliniată cu tărie de toate Bisericile, atât în occident cât şi în orient. În tradiţia Bisericilor orientale, în mod deosebit, fiecare duminică este anastasimos hemera, ziua învierii,[18] şi datorită acestui fapt este centrul întregului cult.
În lumina acestei tradiţii neîntrerupte şi universale, se vede cu claritate că, deşi ziua Domnului este înrădăcinată, cum am spus, în lucrarea însăşi a creaţiei, şi, mai direct, în misterul biblic al "odihnei" lui Dumnezeu, totuşi, pentru a-i sesiza deplina semnificaţie trebuie să ne referim precis la învierea lui Cristos. Este chiar cazul duminicii creştine, care propune meditaţiei şi vieţii credincioşilor, în fiecare săptămână, evenimentul pascal, din care izvorăşte mântuirea lumii.
20. Potrivit mărturiilor concordante ale Evangheliilor, învierea lui Isus Cristos din morţi a avut loc "în prima zi de după sabat" (Mc 16,2.9; Lc 24,1; In 20,1). În aceeaşi zi, Cel Înviat li s-a arătat celor doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,13-35) şi a apărut în mijlocul celor unsprezece Apostoli care erau împreună (cf. Lc 24,36; In 20,19). Opt zile după aceea ! potrivit Evangheliei după Ioan (cf. 20,26) ! ucenicii erau din nou împreună, când Isus le-a apărut şi s-a făcut cunoscut lui Toma, arătându-i acestuia semnele pătimirii sale. Ziua Rusaliilor era o duminică, prima zi a celei de-a opta săptămâni de după Paştele iudaic (cf. Fapte 2,1), când, prin revărsarea Duhului Sfânt s-a împlinit făgăduinţa pe care le-a făcut-o Isus Apostolilor după înviere (cf. Lc 24,49; Fapte 1,4-5). A fost ziua primei vestiri şi a primelor botezuri: Petru s-a adresat mulţimii spunând că Isus Cristos a înviat şi "toţi cei care au primit cuvântul lui s-au botezat" (Fapte 2,41). A fost o epifanie a Bisericii, manifestată ca popor în care sunt adunaţi laolaltă, dincolo de orice diversitate, fiii risipiţi ai lui Dumnezeu.
Prima zi a săptămânii
21. Aceasta este baza pe care, încă din vremea Apostolilor, "prima zi de după sabat", prima zi a săptămânii, a început să caracterizeze însuşi ritmul vieţii ucenicilor lui Cristos (cf. 1 Cor 16,2). Tot "prima zi de după sabat" era şi cea în care credincioşii din Troas erau adunaţi "pentru frângerea pâinii", atunci când Paul le-a adresat discursul său de adio şi când a făcut o minune înviindu-l pe tânărul Eutihos (cf. Fapte 20,7-12). Cartea Apocalipsului confirmă răspândirea practicii de a numi prima zi a săptămânii "ziua Domnului" (1,10). De acum, aceasta va fi una din caracteristicile care-i va deosebi pe creştini de lumea din jur. Este ceea ce nota, încă la începutul secolului al doilea, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, constatând obiceiul creştinilor "de a se aduna într-o aceeaşi zi, înainte de răsăritul soarelui, şi de a-i cânta împreună un imn lui Cristos, ca unui zeu".[19] Într-adevăr, când creştinii spuneau "ziua Domnului", o făceau dând acestui termen plinătatea de sens care decurgea din mesajul pascal: "Isus Cristos este Domnul" (Fil 2,11; cf. Fapte 2,36; 1 Cor 12,3). I se recunoştea astfel lui Cristos acelaşi titlu prin care Septuaginta tradusese, în revelaţia Vechiului Testament, numele propriu al lui Dumnezeu, JHWH, a cărui pronunţare nu era îngăduită.
22. În acele prime zile ale Bisericii, ritmul săptămânal al zilelor nu era, în general, cunoscut, în regiunile în care Evanghelia se răspândea, iar zilele de sărbătoare din calendarele grec şi roman nu coincideau cu duminicile creştine. Pentru creştini, acest fapt genera dificultăţi mari în respectarea zilei Domnului, cu caracterul ei săptămânal, regulat. Aşa se explică motivul pentru care credincioşii au fost constrânşi să se adune înainte de răsăritul soarelui.[20] Totuşi, fidelitatea faţă de ritmul săptămânal se impunea, căci se baza pe Noul Testament şi era legată de revelaţia Vechiului Testament. Apologeţii şi Părinţii Bisericii subliniau acest fapt în scrierile şi predicile lor. Misterul pascal era ilustrat cu ajutorul acelor texte ale Scripturii pe care, potrivit mărturiei sfântului Luca (cf. 24,27.44-47), însuşi Cristos Înviat trebuie să le fi explicat ucenicilor săi. În lumina acestor texte, celebrarea zilei învierii căpătă o valoare doctrinară şi simbolică, capabilă să exprime întreaga noutate a misterului creştin.
Distanţarea progresivă faţă de sabat
23. Asupra acestei noutăţi insistă cateheza primelor secole, preocupându-se să diferenţieze duminica de sabatul iudaic. În ziua sabatului, iudeii aveau datoria să se adune la sinagogă şi să respecte odihna prescrisă de Lege. Apostolii, şi în mod deosebit sfântul Paul, vor continua mai întâi să frecventeze sinagoga pentru a putea să-l vestească acolo pe Isus Cristos comentând "cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare sabat" (Fapte 13,27). În unele comunităţi se putea observa coexistenţa respectării sabatului şi a celebrării duminicale. Cu toate acestea, foarte repede a început să se facă o deosebire din ce în ce mai clară între cele două zile, mai ales ca reacţie faţă de insistenţele acelor creştini care, proveniţi din iudaism, erau înclinaţi spre păstrarea obligaţiilor vechii Legi. Sfântul Ignaţiu din Antiohia scrie: "Dacă cei care trăiau în vechea rânduială au ajuns la o nouă speranţă, nemairespectând sabatul ci trăind după ziua Domnului, zi în care viaţa noastră a fost înălţată prin El şi prin moartea lui [...], mister a cărui credinţă am primit-o şi în care rămânem statornici pentru a fi găsiţi adevăraţi ucenici ai lui Cristos, singurul nostru Învăţător, cum am putea noi trăi fără El, de vreme ce până şi profeţii, deşi îi erau ucenici în Duhul, îl aşteptau ca învăţător?"[21] Iar sfântul Augustin notează şi el: "De aceea şi Domnul şi-a pus pecetea pe ziua sa, care este a treia de după pătimire. Însă, în ciclul săptămânal, ea este a opta zi, după cea de-a şaptea, adică după sabat, şi prima din săptămână".[22] Distincţia dintre duminică şi sabatul iudaic se afirmă din ce în ce mai puternic în conştiinţa Bisericii, însă, în unele perioade ale istoriei, datorită insistenţei în privinţa obligativităţii repausului duminical, s-a înregistrat şi o oarecare tendinţă de "sabatizare" a zilei Domnului. În multe regiuni ale creştinătăţii sabatul şi duminica au fost respectate ca "două zile surori".[23]
Ziua noii creaţii
24 Comparaţia dintre duminica creştină şi concepţia privind sabatul, proprie Vechiului Testament, a suscitat şi aprofundări teologice de mare interes. A fost pusă în lumină mai ales relaţia deosebită care există între înviere şi creaţie. Într-adevăr, reflecţia creştină a făcut în mod spontan legătura între învierea petrecută "în prima zi de după sabat" şi prima zi a săptămânii cosmice (cf. Gen 1,1!2,4) care, în cartea Genezei, ritmează evenimentul creaţiei: ziua creării luminii (cf. 1,3-5). O asemenea legătură îndemna la înţelegerea învierii ca început al unei noi creaţii, a cărei pârgă o constituie Cristos preamărit, fiind El însuşi "Primul născut din toată făptura" (Col 1,15) şi totodată "Primul născut dintre cei morţi" (Col 1,18).
25. Duminica este, într-adevăr, ziua în care, mai mult decât în oricare alta, creştinul este chemat să-şi amintească de mântuirea care i-a fost oferită în botez şi care a făcut din el un om nou în Cristos. "Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, aţi şi înviat cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi" (Col 2,12; cf. Rom 6,4-6). Liturgia subliniază această dimensiune baptismală a duminicii îndemnând ca celebrarea botezurilor să aibă loc, în afara Vigiliei pascale, în acea zi a săptămânii "în care Biserica comemorează învierea Domnului",[24] şi sugerând totodată, ca rit penitenţial potrivit pentru începerea Liturghiei, stropirea cu apă sfinţită, ce reaminteşte tocmai evenimentul botezului prin care ia naştere orice existenţă creştină.[25]
NOTE
[15] Ep. ad Decentium XXV, 4,7: PL 20,555.
[16] Homiliae in Hexameron II, 8: SC 26, p. 184.
[17] Cf. In Io. ev. tractus XX, 20, 2: CCL 36, p. 203; Epist. 55, 2: CSEL 34, pp. 170-171.
[18] Această referinţă la înviere este deosebit de clară în limba rusă, în care la duminică se spune chiar "înviere" (voskresen'e).
[19] Epist. 10, 96, 7.
[20] Cf. ibid. Referindu-se la scrisoarea lui Pliniu, şi Tertulian pomeneşte de coetus antelucani în Apologeticum 2,6: CCL 1, p. 88; De corona 3,3: CCL 2, p. 1043.
[21] Aux Magnésiens 9,1-2: SC 10, pp. 88-89.
[22] Disc. VIII dans l'octave de Pâques, 4: PL 46, 841. Acest caracter de "primă zi" al duminicii este evident în calendarul liturgic latin, în care ziua de luni este numită feria secunda, cea de marţi feria tertia, etc. O numire asemănătoare a zilelor săptămânii se regăseşte în limba portugheză.
[23]Sfântul Grigore din Nisa, De castigatione: PG 46, 309. La fel, şi în liturgia maronită este subliniată legătura dintre sabat şi duminică, plecându de la "misterul Sâmbetei sfinte": cf. M. Hayek, Maronite (Église), Dictionnaire de spiritualité, X (1980), 632-644.
[24] Ritualul botezării copiilor, preliminarii, nr. 9; cf. Ritualul iniţierii creştine a adulţilor, nr. 59.
[25] Cf. Misalul roman, ritul duminical al stropirii cu apă sfinţită.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu