Poporul aflat în pelerinaj
37. În perspectiva drumului parcurs de Biserică de-a lungul timpului, amintirea învierii lui Cristos şi ritmul săptămânal al acestei rememorări solemne servesc la a arăta că poporul lui Dumnezeu este în pelerinaj şi are o dimensiune eshatologică. Într-adevăr, de la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima "zi a Domnului", duminica veşnică. În realitate, aşteptarea venirii lui Cristos face parte integrantă din însuşi misterul Bisericii[55] şi este exprimată în fiecare celebrare euharistică. Însă ziua Domnului, cu memorialul specific al slavei lui Cristos înviat, aminteşte totodată cu şi mai mare tărie slava viitoarei lui "reveniri". Aceasta face ca duminica să fie ziua în care Biserica, manifestându-şi mai clar caracterul "sponsal", anticipează oarecum realitatea eshatologică a Ierusalimului ceresc. Reunindu-şi fiii în adunarea euharistică şi învăţându-i să-l aştepte pe "Mirele divin", Biserica face oarecum un "exerciţiu al dorinţei",[56] în care gustă anticipat bucuria cerului nou şi al pământului nou, când cetatea sfântă, noul Ierusalim, va coborî din cer, de la Dumnezeu, "frumoasă, ca o tânără mireasă gătită pentru mirele ei" (Ap 21,2).
Ziua speranţei
38. Din acest punct de vedere, dacă duminica este ziua credinţei, ea nu este mai puţin ziua speranţei creştine. Participarea la "Cina Domnului" este, într-adevăr, o anticipare a ospăţului eshatologic al "nunţii Mielului" (Ap 19,9). Celebrând memorialul lui Cristos înviat şi înălţat la cer, comunitatea creştină ia parte la "speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos".[57] Trăită şi hrănită în acest intens ritm săptămânal, speranţa creştină devine ferment şi lumină pentru orice speranţă omenească. De aceea, în rugăciunea "universală", nu sunt formulate doar nevoile comunităţii creştine, ci şi cele ale întregii omeniri; Biserica, adunată pentru celebrarea euharistică, aduce lumii mărturia că ea îşi însuşeşte "bucuriile şi speranţele, necazurile şi grijile oamenilor din zilele noastre, ale celor săraci şi ale tuturor celor care suferă".[58] Încununând prin jertfa euharistică duminicală mărturia pe care fiii ei, deşi absorbiţi de munca şi de diferitele preocupări ale vieţii, se străduiesc să o dea în toate zilele săptămânii prin vestirea Evangheliei şi prin trăirea practică a iubirii, Biserica manifestă în cel mai evident mod că ea este "într-un fel, sacramentul, adică semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc".[59]
Masa Cuvântului
39. În adunarea duminicală, ca de altfel în oricare celebrare euharistică, întâlnirea cu Cel Înviat are loc prin participarea la cele două mese, a Cuvântului şi a Pâinii vieţii. Cea dintâi continuă să ofere înţelegerea istoriei mântuirii şi, în mod deosebit, a misterului pascal, pe care Isus înviat l-a dezvăluit El însuşi ucenicilor lui. El este cel care vorbeşte, căci este prezent în Cuvântul său "în timp ce se citeşte, în Biserică, Sfânta Scriptură".[60] La cea de-a doua masă este realizată prezenţa reală, substanţială şi durabilă a Domnului înviat, prin memorialul pătimirii şi învierii lui, şi este oferită Pâinea vieţii, care este garanţia slavei viitoare. Conciliul Vatican II a reamintit că "liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică sunt atât de strâns legate între ele încât alcătuiesc un singur act de cult".[61] Acelaşi Conciliu a hotărât deasemeni ca "pentru a le oferi din belşug credincioşilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, să se deschidă mai larg comorile Bibliei".[62] Apoi a solicitat ca, la Liturghiile duminicale, precum şi la cele din sărbătorile de poruncă, omiliile să nu lipsească decât din motive serioase.[63] Aceste dispoziţii binevenite şi-au găsit aplicarea fidelă în reforma liturgică, în legătură cu care Paul al VI-lea, comentând abundenţa lecturilor biblice din timpul duminicilor şi al sărbătorilor, scria: "Totul a fost astfel orientat încât să le mărească credincioşilor "foamea după Cuvântul lui Dumnezeu" (Am 8,11) datorită căreia, sub imboldul Duhului Sfânt, poporul Noului Legământ pare împins către unitatea desăvârşită a Bisericii".[64]
40. Acum, la mai bine de treizeci de ani de la Conciliu, reflectând asupra Liturghiei duminicale, este necesar să verificăm modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat, precum şi progresul efectiv al poporului lui Dumnezeu în privinţa cunoaşterii şi iubirii faţă de Sfânta Scriptură.[65] Ambele aspecte, cel al celebrării şi cel al experienţei trăite, se află în strânsă legătură. Pe de o parte, posibilitatea oferită de Conciliu de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu în limba comunităţii prezente trebuie să ne ducă la recunoaşterea unei "noi responsabilităţi" faţă de acest Cuvânt, pentru a face să strălucească "până şi în felul în care se citeşte sau se cântă, caracterul deosebit al textului sacru".[66] Pe de altă parte, se cuvine ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care este proclamat să fie bine pregătită, în inimile credincioşilor, printr-o cunoaştere temeinică a Scripturii şi, atunci când este posibil, prin iniţiative specifice de aprofundare a textelor biblice, în special a celor de la Liturghiile festive. Într-adevăr, dacă citirea textului sacru, făcută în spirit de rugăciune şi cu fidelitate faţă de interpretarea Bisericii,[67] nu ar însufleţi în mod obişnuit viaţa persoanelor şi familiilor creştine, ar fi dificil ca doar proclamarea liturgică a Cuvântului lui Dumnezeu să aducă roadele sperate. Se cuvine aşadar să fie din plin lăudate iniţiativele prin care comunităţile parohiale, implicându-i pe toţi cei care participă la Euharistie ! preoţi, ministranţi şi credincioşi ![68] pregătesc liturghia duminicală deja din timpul săptămânii, reflectând cu anticipaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu care va fi proclamat. Obiectivul care trebuie avut în vedere este ca orice celebrare, rugăciune, ascultare, cântec, şi nu doar omilia, să exprime într-un anume fel mesajul liturghiei duminicale, pentru a-i putea atinge cât mai eficient pe participanţi. Evident, multe lucruri sunt încredinţate responsabilităţii celor care exercită slujirea Cuvântului. Aceştia au datoria de a pregăti cu o deosebită grijă, prin studierea textului sacru şi în rugăciune, comentariul Cuvântului Domnului, exprimându-i fidel conţinutul şi actualizându-l în funcţie de problemele şi de viaţa oamenilor timpului nostru.
41. Nu trebuie să se uite, de altfel, că proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în cadrul adunării euharistice, este mai puţin un moment de meditaţie şi de cateheză şi mai mult dialogul dintre Dumnezeu şi poporul lui, dialog în care sunt proclamate minunile mântuirii şi sunt prezentate în mod continuu exigenţele Legământului. În ceea ce-l priveşte, poporul lui Dumnezeu se simte chemat să răspundă acestui dialog de iubire înălţând rugăciuni de mulţumire şi de preamărire şi, în acelaşi timp, supunându-şi fidelitatea efortului unei constante "convertiri". Astfel, adunarea duminicală se angajează la reînnoirea interioară a făgăduinţelor de la botez, care sunt într-un fel implicite în recitarea Crezului, şi pe care liturgia o prevede în mod expres în cazul celebrării vigiliei pascale sau atunci când se administrează botezul în timpul Liturghiei. În acest cadru, proclamarea Cuvântului în timpul celebrării euharistice duminicale capătă tonul solemn pe care Vechiul Testament îl întrevedea deja pentru vremurile reînnoirii Legământului, atunci când era proclamată Legea şi comunitatea lui Israel era îndemnată, la fel ca poporul din deşert, la poalele muntelui Sinai (cf. Ex 19,7-8; 24,3.7), să-şi exprime din nou "da"-ul, reînnoindu-şi opţiunea de a-i fi credincios lui Dumnezeu şi de a-i primi poruncile. Într-adevăr, comunicându-şi propriul Cuvânt, Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru, răspuns pe care Cristos l-a dat deja pentru noi prin al său "Amin" (cf. 2 Cor 1,20-22) şi pe care Duhul Sfânt îl face să răsune în noi în aşa fel încât ceea ce auzim ne angajează profund viaţa.[69]
Masa Trupului lui Cristos
42. Masa Cuvântului duce în mod firesc la masa Pâinii euharistice şi pregăteşte comunitatea să-i trăiască multiplele dimensiuni, care capătă un caracter deosebit de solemn în Euharistia duminicală. Datorită caracterului festiv al adunării întregii comunităţi, în "ziua Domnului", Euharistia apare, într-o manieră mult mai vizibilă decât în celelalte zile, ca marea "rugăciune de mulţumire" prin care Biserica, locuită de Duhul Sfânt, se îndreaptă către Tatăl, unindu-se cu Cristos şi făcându-se vocea întregii omeniri. Ritmul săptămânal cheamă la revenirea asupra evenimentelor din zilele precedente într-un spirit de recunoştinţă, pentru a fi recitite în lumina lui Dumnezeu şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru nenumăratele daruri, preamărindu-l "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, în unire cu Duhul Sfânt". Comunitatea creştină îşi împrospătează astfel conştiinţa faptului că toate au fost create de Cristos (cf. Col 1,16; In 1,3) şi că în El, care a venit ca slujitor pentru a împărtăşi şi pentru a răscumpăra condiţia noastră umană, toate au fost iarăşi adunate (cf. Ef 1,10), pentru a fi oferite lui Dumnezeu Tatăl, de la care toate îşi au izvorul şi viaţa. În sfârşit, aderând prin propriul "Amin!" la doxologia euharistică, Poporul lui Dumnezeu este proiectat, în credinţă şi speranţă, spre finalul eshatologic, când Cristos "va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, [...] pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1 Cor 15,24.28).
43. Această mişcare "ascendentă" este prezentă în oricare celebrare euharistică şi face din aceasta un eveniment plin de bucurie, de recunoştinţă şi de speranţă. Însă, în liturghia duminicală este scoasă în relief datorită legăturii speciale cu amintirea învierii. Pe de altă parte, bucuria "euharistică", ce ne face să ne înălţăm "sus inimile", este rodul "mişcării descendente" pe care a săvârşit-o Dumnezeu înspre noi şi care rămâne prezentă în permanenţă în natura de jertfă a Euharistiei, supremă exprimare şi celebrare a misterului acelei kenosis, înjosirea prin care Cristos "s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,8).
Liturghia este, într-adevăr, reprezentarea vie a jertfei de pe Cruce. Sub speciile pâinii şi vinului, asupra cărora a fost invocată revărsarea Duhului Sfânt, care acţionează cu o eficienţă cu totul unică în cuvintele consacrării, Cristos se oferă Tatălui prin acelaşi gest de sacrificare prin care s-a oferit pe cruce. "În această jertfă divină care se împlineşte la Liturghie, este cuprins şi jertfit într-un mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a oferit pe sine o dată pentru totdeauna în mod sângeros pe altarul crucii".[70] Cristos asociază jertfei sale pe cea a Bisericii: "În Euharistie, jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor trupului lui. Vieţile credincioşilor, laudele lor, suferinţele lor, munca lor, sunt unite cu Cristos şi cu jertfa lui deplină, şi dobândesc astfel o nouă valoare".[71] Această participare a întregii comunităţi devine în mod deosebit evidentă în adunarea duminicală, care permite să fie adusă la altar săptămâna care s-a scurs, cu toată încărcătura umană ce a marcat-o.
Note
[55] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, nn. 48-51.
[56] "Haec est vita nostra, ut desiderando exerceamur": Sf. Augustin, In prima Ioan. tract. 4,6: SC 75, p. 232.
[57] Misalul roman, embolism, după Tatăl nostru.
[58] Conc. Ecum. vat II, Const. past. despre Biserică Gaudium et spes, n. 1.
[59] Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 61-64.
[60] Conc. Ecum. Vat. II, Sacrosanctum concilium, n. 7; cf. n. 33.
[61] Ibid., n. 56; cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, n. 10.
[62] Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 51.
[63] Cf. Ibid, n. 52; Codul de Drept canonic, can. 767, ' 2; Codul Canonic pentru Bisericile orientale, can 614.
[64] Const. apost. Missale Romanum (3 aprilie 1969).
[65] În Constituţia conciliară Sacrosanctum concilium, n. 24, se vorbeşte de "suavis et vivus Sacrae Scripturae affectus".
[66]Ioan Paul al II-lea, Srisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), n. 10: AAS 72 (1980), p. 135.
[67] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre revelaţia divină Dei Verbum, n. 25.
[68] cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. III.
[69] Cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. I, n. 6.
[70] Conc. Ecum. Tridentin, Sesiunea a XXII-a, Doctrina şi canonul cu privire la preasfânta Liturghie, II: DS, 1743; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1366.
[71] Catehismul Bisericii Catolice, n. 1368.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu