De Nicola Gori
Acurateţe, scrupulozitate, profesionalitate: acestea sunt modalităţile prin care a fost îndeplinit itinerarul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea. Dacă pe de o parte, beatificarea lui vine în timp record, pe de altă parte nu s-au făcut concesii în procedurile prevăzute de normativa canonică. A fost vorba numai de o linie preferenţială - acordată de însuşi Benedict al XVI-lea - care a permis să se accelereze timpii. De fapt, între moartea lui Ioan Paul al II-lea şi celebrarea de beatificare de la 1 mai vor trece şase ani şi 29 de zile. Desigur, pentru poporul lui Dumnezeu sfinţenia Papei Wojtyla nu a fost pusă niciodată în discuţie. Şi tocmai faima de sfinţenie şi faima semnelor au fost cele care au însoţit şi susţinut întregul itinerar procesual. Este ceea ce explică în acest interviu dat ziarului nostru cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor.
Această cauză s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii şi acurateţei, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?
Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de cei cinci ani de aşteptare stabiliţi. Deci cauza a început aproape imediat după moartea lui Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferenţială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de aşteptare în faţă, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfăşurare. Acurateţea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenţie, o mare profesionalitate din partea postulaturii în pregătirea aşa-numitei Positio cu privire la exercitarea eroică a virtuţilor şi cu privire la viaţă, şi în pregătirea şi a răspunsurilor la eventuale obiecţii. Toate acestea au fost îndeplinite cu mare scrupulozitate de către postulatură, motiv pentru care la 19 decembrie 2009 Papa a putut să semneze decretul despre virtuţile eroice. Apoi a început examinarea minunii, care fusese deja depozitată în congregaţie, chiar dacă nu se putea trece la examinarea ei fără a fi fost asigurat înainte decretul despre eroismul virtuţilor. Minunea a fost studiată cu mare atenţie, aş spune cu stare de nervozitate, şi pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii şi au supus totul la o aprofundare atentă. Am lăsat aceeaşi libertate consultării noastre medicale, pentru ca experţii să poate acţiona după conştiinţa lor şi după ştiinţa lor. La rândul său, postulatura a răspuns mereu cu promptitudine la solicitările noastre. Neavând în faţă alte cauze, am avut imediat acces fie la consultarea medicală, fie la cea a teologilor şi fie la consultarea obişnuită a episcopilor şi a cardinalilor. Rapiditatea cauzei nu a fost în dauna nici a acurateţei itinerarului procedural, nici a profesionalităţii în prezentarea personajului. De altfel, faima de sfinţenie era aşa de răspândită şi constatată încât misiunea noastră a fost uşurată.
Recunoaşterea minunii a avut loc în mod liniar sau a fost contrastată?
A avut loc în mod liniar, după etapele şi dinamica acestor proceduri. Asupra părerilor specialiştilor şi a oamenilor de ştiinţă din consultarea medicală Congregaţia nu intervine, ci le respectă în totalitate. După calea liberă a consultării medicale s-a trecut la examinarea consultanţilor teologi şi apoi, în sfârşit, la consultarea obişnuită a cardinalilor şi a episcopilor.
Care a fost minunea?
În mod specific e vorba de vindecarea de boala Parkinson a surorii franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institut des petits soeurs des maternités catholiques. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant şi apoi de alţi specialişti. Sora a primit îngrijirile respective, care desigur în loc să o vindece mai mult îi atenuau numai în parte durerile. La vestea morţii Papei Wojtyla, sora Marie şi surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită şi oprimată de dureri, călugăriţa a manifestat superioarei intenţia de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăşi superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea şi să se roage. Sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Dispăruseră durerile şi nu simţea nici o înţepenire în articulaţii. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele şi a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.
Călugăriţa vindecată miraculos era bolnavă de Parkinson, aceeaşi boală a lui Ioan Paul al II-lea. Ce lectură teologică putem da acestei coincidenţe?
Şi eu am observat corelaţia. Şi chiar sora a făcut asta. Atunci când a murit Ioan Paul al II-lea, sora Marie a fost foarte zdruncinată văzând că a murit chiar de boala pe care o avea ea. Şi s-a gândit că probabil Papa răposat ar fi putut să o ajute cunoscând gravitatea bolii.
În timpul procesului toţi martorii interpelaţi au fost unanimi în evidenţierea virtuţilor lui Karol Wojtyla sau au existat voci disonante?
Prin drept, prin practică şi chiar conform normativei noastre, postulatorul trebuie să interogheze fie martorii favorabili, fie martorii contrari. Din acest punct de vedere, postulatura a făcut o lucrare bună pentru a împrăştia toate umbrele. Aşa cum am spus în cuvântul meu la deschiderea lui Studium, munca postulatorilor este extrem de serioasă şi trebuie să fie făcută în manieră scrupuloasă, pentru că desfăşoară o formă deosebită de colaborare cu Papa în magisteriul său obişnuit.
Este pentru prima dată când un Pontif beatifică un predecesor al său în ultimele zece secole: ce semnificaţie are această circumstanţă?
Este o semnificaţie de continuitate, nu numai în magisteriu, ci şi în sfinţenia personală. De altfel, în aceste ultime două secole avem o serie de episcopi de Roma a căror sfinţenie a fost recunoscută, chiar dacă în grade diferite: Pius al X-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I. Pontifi care au predat ştafeta nu numai a magisteriului şi a conducerii Bisericii, ci şi a exemplului în sfinţire.
Sensus fidelium al poporului lui Dumnezeu decretase deja sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea. Itinerarul canonic al cauzei a resimţit această presiune?
Eu nu aş spune presiune: mai degrabă, însoţire. Sensus fidelium este ceea ce noi numim, în termen tehnic, faima de sfinţenie şi de semne, care este indispensabilă pentru o cauză. O procedură nu poate să fie dusă la capăt dacă nu există această însoţire din partea credincioşilor, faima de sfinţenie a figurii slujitorului lui Dumnezeu şi faima semnelor. Cu alte cuvinte, poporul recurge la slujitorul lui Dumnezeu pentru a avea haruri. Şi asta a existat. "Sfânt imediat" este un lucru bun, dar trebuie să fie "sfânt sigur", pentru că graba nu aduce roade bune.
Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea pune capăt cercetării istorice asupra actelor şi asupra însemnătăţii pontificatului său?
Nu, deloc. Să ne gândim la Grigore al VII-lea, Pius al V-lea, Sixt al V-lea, Benedict al XIV-lea. Pontificatele lor sunt supuse la o continuă investigaţie şi revizuire istorică. Istoria nu este niciodată încheiată. Actele de conducere pot să fie mereu studiate, îmbogăţite cu alte interpretări. Teologii ţin cont de toate documentele, însă în cazul lui Ioan Paul al II-lea nu a fost găsit nimic problematic.
Ce se poate răspunde celor care ridică îndoieli cu privire la oportunitatea unei beatificări aşa de rapide a unui Pontif?
Nu e vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, aşa cum sunt aplicate şi la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoţie trezit înlăuntrul şi în afara Bisericii datorită morţii lui Ioan Paul al II-lea a revelat că lumea privea la acest Papă cu o simpatie şi o iubire extraordinare. Şi sunt convins că el merita acest sentiment.
Există deja o minune în studiu pentru canonizare?
Am recomandat de mai multe ori postulatorului ca pentru noua minune să nu fie aceeaşi supraexpunere mediatică ce a avut loc pentru minunea de beatificare. Este necesar ca totul să fie făcut cu circumspecţia şi calmul necesare. Numai la sfârşit, când constatarea a fost făcută, este oportun de vorbit despre ea. Trebuie evitat ca medicii şi experţii să îndure orice tip de condiţionare.
Care este exemplul deosebit de sfinţenie pe care Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii şi societăţii contemporane?
În mod esenţial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credinţă în prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenţei euharistice a Domnului depăşeşte toate barierele şi regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist şi comunist, şi a văzut implozia şi distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile Papei erau activitate misionară adevărată şi proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia lui Cristos. Îl consider un mare Pontif misionar. Şi Redemptoris missio este o enciclică extraordinară, încă actuală.
Aveţi o amintire personală despre Ioan Paul al II-lea?
Avea un mare simţ al prieteniei, al respectului. M-a ales ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Am fost hirotonit episcop de el la 6 ianuarie 2003: eram doisprezece, ultimii care au primit de la Papa Wojtyla hirotonirea episcopală. Îl întâlneam în fiecare lună, ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, solicitat de cardinalul de atunci Ratzinger, care era superiorul meu direct. Şi Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Şi în aceste reuniuni lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Şi numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observaţiile sale. Era evidentă voinţa lui de a înţelege profund.
(După L'Osservatore romano, 16 ianuarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
lecturi: 197.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu