CAPITOLUL IV
DIES HOMINIS
Duminica, zi de bucurie, de odihnă şi de solidaritate
"Bucuria deplină" a lui Cristos
55. "Binecuvântat fie Cel care a înălţat marea zi a Duminicii deasupra tuturor zilelor. Cerurile şi pământul, îngerii şi oamenii, cu toţii sunt cuprinşi de bucurie".[99] Aceste accente vibrante ale liturgiei maronite evocă foarte bine aclamaţiile de bucurie ce au caracterizat dintotdeauna duminica, atât în liturgia occidentală cât şi în cea orientală. Din punct de vedere istoric, de altfel, înainte de a fi o zi de odihnă ! căci pe vremea aceea calendarul civil nu prevedea aşa ceva ! creştinii au trăit săptămânal ziua Domnului înviat mai ales ca pe o zi de bucurie. "În prima zi a săptămânii, să fiţi cu toţii plini de bucurie", se poate citi în Învăţătura Apostolilor.[100] Manifestarea bucuriei era tradusă în practica liturgică prin alegerea unor gesturi corespunzătoare.[101] Sfântul Augustin, care se face interpretul conştiinţei bisericeşti curente a primelor secole, pune astfel în evidenţă caracterul de bucurie al Paştelui săptămânal: "Să înceteze posturile şi să se spună rugăciuni stând în picioare, ca semn al Învierii; şi, din acelaşi motiv, să se cânte Aleluia în toate duminicile".[102]
56. Dincolo de exprimările rituale particulare, ce pot varia în timp în funcţie de normele disciplinare ale Bisericii, rămâne faptul că duminica, ecou săptămânal al primei experienţe legate de Cel Înviat, nu poate fi decât marcată de bucuria cu care ucenicii l-au întâmpinat pe Învăţător: "S-au bucurat ucenicii văzîndu-l pe Domnul" (In 20,20). Cuvintele spuse de Isus înainte de Pătimire se împlineau în cazul lor, aşa cum se vor împlini în cazul tuturor generaţiilor creştine: "Voi veţi plînge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16,20). Nu se rugase oare El însuşi pentru ca "bucuria lui să fie deplină în ei" (cf. In 17,13)? Caracterul festiv al Euharistiei duminicale exprimă bucuria pe care Cristos o dă Bisericii lui prin darul Duhului. Bucuria este tocmai unul din roadele Duhului Sfânt (cf. Rom 14,17; Gal 5,22).
57. Dacă vrem deci să redescoperim pe deplin duminica, trebuie să regăsim şi această dimensiune a existenţei în credinţă. Bucuria creştină trebuie, fără îndoială, să caracterizeze întreaga viaţă, şi nu doar o zi pe săptămână, însă, dată fiind semnificaţia ei de zi a Domnului înviat în care se celebrează lucrarea dumnezeiască a creaţiei şi a "noii creaţii", duminica este, cu titlu special, o zi de bucurie, şi chiar o zi proprie deprinderii bucuriei şi redescoperirii trăsăturilor ei autentice şi a rădăcinilor ei profunde. Nu trebuie confundată această bucurie cu sentimentele deşarte de satisfacţie şi plăcere, care îmbată pentru câteva clipe sensibilitatea şi afectivitatea, dar care apoi lasă inima pradă nemulţumirii şi chiar amărăciunii. Înţeleasă în sensul ei creştin, bucuria este ceva mult mai durabil şi reconfortant; ea ştie chiar, aşa cum o atestă sfinţii,[103] să reziste nopţii întunecoase a suferinţei şi, într-un sens, este o "virtute" ce trebuie cultivată.
58. Totuşi, nu există nici o opoziţie între bucuria creştină şi bucuriile omeneşti autentice. Dimpotrivă, acestea din urmă sunt înălţate şi îşi află temeiul ultim tocmai în bucuria lui Cristos preamărit (Fapte 2,24-31), chip desăvârşit şi revelare a omului potrivit planului lui Dumnezeu. Aşa cum scria venerabilul meu predecesor, Paul al VI-lea, în Îndemnul său privind bucuria creştină, "în esenţă, bucuria creştină este participare spirituală la bucuria de nemăsurat, deopotrivă divină şi umană, din inima lui Isus Cristos preamărit".[104] Şi Papa îşi încheia Îndemnul cerând ca Biserica, în ziua Domnului, să dea o mărturie puternică despre bucuria trăită de Apostoli la vederea Domnului în seara de Paşti. El îi îndemna aşadar pe păstori să insiste "asupra fidelităţii celor botezaţi în privinţa celebrării cu bucurie a Euharistiei duminicale. Cum ar putea aceştia să trateze cu neglijenţă această întâlnire, acest ospăţ pe care Cristos l-a pregătit pentru noi în iubirea lui? Participarea să fie deopotrivă foarte demnă şi festivă! Cristos răstignit şi preamărit este cel care merge în mijlocul ucenicilor săi pentru a-i lua cu sine în reînnoirea învierii sale. Aici, pe pământ, aceasta este culmea Legământului de iubire dintre Dumnezeu şi poporul său: semn şi izvor de bucurie creştină, popas spre sărbătoarea veşnică".[105] În acest spirit de credinţă, duminica creştină este un mod de a trăi o "sărbătoare" autentică, o zi pe care Dumnezeu i-a dat-o omului pentru deplina creştere umană şi spirituală a acestuia.
Împlinirea sabatului
59. Acest aspect al duminicii creştine manifestă într-o manieră specială dimensiunea ei de împlinire a sabatului vetero-testamentar. În Ziua Domnului, pe care Vechiul Testament o leagă, aşa cum s-a spus, de lucrarea creaţiei (cf. Gen 2,1-3; Ex 20,8-11) şi de Exod (cf. Dt 5,12-15), creştinul este chemat să vestească noua creaţie şi Noul Legământ, împlinite în misterul pascal al lui Cristos. Departe de a fi suprimată, celebrarea creaţiei este aprofundată într-o perspectivă cristocentrică, adică în lumina planului divin de "a aduna toate sub un singur Cap, Cristos, şi cele din cer şi cele de pe pământ" (Ef 1,10). Totodată, un sens plenar i se atribuie şi memorialului eliberării înfăptuite prin Exod, care devine un memorial al răscumpărării universale înfăptuite de Cristos mort şi înviat. Departe de a se substitui sabatului, duminica este aşadar împlinirea realizării acestuia şi, într-un sens, extensia şi deplina lui exprimare, prin referire la drumul istoriei mântuirii, care-şi are culmea în Cristos.
60. În această perspectivă, teologia biblică a "şabbatului" poate fi reluată pe deplin, fără a se aduce prin aceasta vreun prejudiciu caracterului creştin al duminicii. Ea ne aduce mereu, şi cu o uimire care nu slăbeşte niciodată, la acel misterios început când Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu a scos lumea din nefiinţă printr-o liberă hotărâre de iubire. Pecetea acestei lucrări creatoare a constituit-o binecuvântarea şi sfinţirea zilei în care Dumnezeu s-a odihnit "de toată lucrarea pe care a săvârşit-o" (Gen 2,3). Această zi de odihnă a lui Dumnezeu dă timpului sens deplin; el primeşte, prin succesiunea săptămânilor, nu numai repere cronologice, ci şi, ca să spunem aşa, o dimensiune teologică. Într-adevăr, revenirea constantă a "şabbatului" fereşte timpul de riscul închiderii în sine, căci astfel rămâne deschis perspectivei veşniciei, prin primirea lui Dumnezau şi a momentelor Lui ! acele kairoi !, clipe de har şi de intervenţii mântuitoare.
61. La capătul întregii lucrări a creaţiei, "şabbatul", a şaptea zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, urmează imediat lucrării înfăptuite în cea de-a şasea zi, în care Dumnezeu l-a creat pe om "după chipul şi asemănarea sa" (cf. Gen 1,26). Această legătură foarte strânsă dintre "ziua Domnului" şi "ziua omului" nu le-a scăpat Sfinţilor Părinţi când au meditat asupra relatării biblice despre Creaţie. Sfântul Ambrozie spune, în legătură cu aceasta: "Mulţumesc Domnului Dumnezeului nostru, pentru că a înfăptuit o aşa lucrare încât s-a putut odihni în ea. A făcut cerul, dar nu este scris că s-ar fi odihnit; a făcut pământul, dar nu scrie că s-ar fi odihnit; a făcut soarele, luna şi stelele, şi nici acolo nu scrie că s-ar fi odihnit, dar scrie că l-a creat pe om şi că atunci s-a odihnit, având pe cineva căruia putea să-i ierte păcatele".[106] Astfel, "ziua Domnului" va rămâne pentru totdeauna legată direct de "ziua omului". Când porunca divină cere: "Aminteşte-ţi de ziua sabatului ca să o sfinţeşti" (Ex 20,8), întreruperea lucrului, care este poruncită pentru a cinsti ziua care îi este închinată Domnului, nu este nicidecum o poruncă apăsătoare pentru om ci, mai degrabă, un ajutor care să-i dea posibilitatea de a-şi recunoaşte dependenţa vitală şi eliberatoare faţă de Creator, şi vocaţia de a colabora la lucrarea Lui şi de a-i primi harul. Cântând "odihna" lui Dumnezeu, omul se redescoperă pe sine pe deplin; în acest fel, ziua Domnului se dezvăluie profund marcată de binecuvântarea divină (cf. Gen 2,3) şi, datorită acesteia, dotată, am putea spune, la fel ca animalele şi oamenii (cf. Gen 1,22.28) cu un fel de "rodnicie". Această "rodnicie" se exprimă mai ales în faptul că sabatul reînsufleţeşte şi, într-un fel, "multiplică" timpul însuşi, făcând să crească în om, datorită amintirii Dumnezeului celui viu, bucuria de a trăi şi dorinţa de a promova şi de a transmite viaţa.
62. Creştinul va trebui aşadar să ţină cont că, deşi pentru el modalităţile sabatului iudaic sunt caduce, depăşite de "împlinirea" duminicală, motivele de fond care impun sfinţirea "zilei Domnului" rămân valabile, fiind statornicite cu solemnitatea poruncilor din Decalog, însă recitite în lumina teologiei şi a spiritualităţii duminicii: "Respectă ziua sabatului ca să o sfinţeşti, aşa cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău, însă a şaptea zi este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în ziua aceea nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici slujitorul tău, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău şi nici vreun alt animal de-al tău, şi nici străinul care este la tine, ca astfel să se poată odihni slujitorul tău şi slujnica ta cum te odihneşti şi tu. Să-ţi aminteşti că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua sabatului" (Dt 5,12-15). Aici, respectarea sabatului apare strâns legată de lucrarea de eliberare înfăptuită de Dumnezeu pentru poporul său.
Note
[99] Binecuvântarea rostită de diacon în cinstea zilei Domnului: cf. textul din Liturghierul siriac potrivit ritului Bisericii antiohiene maronite (ediţia în siriacă şi arabă), Junieh (Liban) 1959, p. 38
[100] V, 20, 11: ed. F. X. Funk (1905), p. 298; cf. Didahé 14,1: ed. F. X. Funk (1901), p. 32; tertulian, Apologeticum 16, 11: CCL 1, p. 116. Vezi, îndeosebi, Scrisoarea lui Barnaba, 15,9: SC 172, pp. 188-189: "Iată de ce, noi celebrăm ca pe o sărbătoare a bucuriei cea de-a opta zi, în care Isus a înviat din morţi şi, după ce s-a arătat, s-a înălţat la cer".
[101] De la Tertulian aflăm, de exemplu, că duminica era interzis îngenunchiatul, căci acest gest, pe atunci interpretat mai ales ca o atitudine penitenţială, părea nepotrivit pentru o zi de bucurie: cf. De corona 3,4: CCL 2, p. 1043.
[102] Ep. 55, 28: CSEL 342, p. 202.
[103] Cf. Sf. Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, Ultimele cuvinte, 5-6 iulie 1897: Opere complete, Paris (1992), pp. 1024-1025.
[104] Îndemn apost. Gaudete in Domino (9 mai 1975), II: AAS 67 (1975), p. 295.
[105] Ibid. Concluzie, l.c... p. 322.
[106] Hexam. 6, 10, 76: CSEL 321, p. 261.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu