Cină pascală şi întâlnire frăţească
44. Această calitate comunitară este exprimată în mod special şi prin caracterul de cină pascală, propriu Euharistiei, la care însuşi Cristos se face hrană. Într-adevăr, "în acest scop, Cristos a încredinţat această jertfă Bisericii, pentru ca toţi credincioşii să ia parte la ea, atât în mod spiritual, prin credinţă şi iubire, cât şi sacramental, prin ospăţul sfintei împărtăşanii. Participarea la Cina Domnului este întotdeauna, de fapt, împărtăşirea cu Cristos care se oferă Tatălui ca jertfă pentru noi".[72] De aceea, Biserica le recomandă credincioşilor să se împărtăşească atunci când participă la Liturghie, dacă se află în dispoziţiile cerute, dacă au primit iertarea lui Dumnezeu în sacramentul spovezii,[73] în spiritul celor reamintite de sfântul Paul comunităţii din Corint (cf. 1 Cor 11,27-32). Evident, îndemnul la împărtăşanie este valabil în mod deosebit cu ocazia Liturghiilor duminicale sau din sărbători.
În plus, este important să se conştientizeze pe deplin faptul că împărtăşirea cu Cristos este profund legată de comuniunea frăţească. Adunarea euharistică duminicală est un eveniment frăţesc, pe care celebrarea trebuie să-l evidenţieze, respectând totodată stilul propriu al acţiunii liturgice. Modul de primire şi tonul rugăciuinii, atente faţă de nevoile comunităţii, contribuie la aceasta. Schimbul semnului păcii, care este plasat, în ritul roman, în mod semnificativ, înainte de împărtăşirea euharistică, este un gest deosebit de expresiv, pe care credincioşii sunt îndemnaţi să şi-l ofere ca expresie a consensului pe care poporul lui Dumnezeu îl arată faţă de tot ce se împlineşte în cadrul celebrării,[74] şi a angajamentului de iubire reciprocă pe care şi-l asumă cei care iau parte la unica pâine, în amintirea cerinţei formulate de Cristos: "Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul" (Mt 5,23-24).
De la Liturghie la misiune
45. Primind Pâinea vieţii, ucenicii lui Cristos sunt pregătiţi să abordeze, cu puterea Celui Înviat şi a Duhului lui, sarcinile care îi aşteaptă în viaţa lor obişnuită. Într-adevăr, pentru credinciosul care a înţeles semnificaţia celor împlinite, celebrarea euharistică nu-şi poate epuiza întregul sens doar în interiorul sanctuarului. La fel ca primii martori ai învierii, şi creştinii, convocaţi în fiecare duminică să trăiască şi să proclame prezenţa Celui Înviat, sunt chemaţi să devină, în viaţa lor de toate zilele, evanghelizatori şi martori. În acest spirit, rugăciunea de după împărtăşanie şi ritul de încheiere ! binecuvântarea şi trimiterea credincioşilor ! trebuie să fie redescoperite şi puse mai bine în valoare, pentru ca cei care au luat parte la Euharistie să simtă şi mai profund responsabilitatea care le-a fost încredinţată. După dispersarea adunării, ucenicul lui Cristos se reîntoarce în mediul său obişnuit cu datoria de a face din întreaga sa viaţă un dar, o jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). El se simte dator faţă de fraţii săi pentru ceea ce a primit în timpul celebrării, la fel ca ucenicii din Emaus, care, după ce l-au recunoscut "la frângerea pâinii" pe Cristos înviat (cf. Lc 24,30-32), au simţit imediat nevoia de a merge şi de a împărtăşi cu fraţii lor bucuria întâlnirii lor cu Domnul (cf. Lc 24,33-35).
Preceptul duminical
46. Euharistia fiind cu adevărat inima duminicii, se înţelege de ce, încă din primele secole, păstorii le-au amintit neîncetat credincioşilor lor necesitatea de a participa la adunarea liturgică. "În ziua Domnului, lăsaţi toate ! spune, de exemplu, tratatul din secolul al III-lea, intitulat Didascalia sau Învăţătura Apostolilor ! şi daţi fuga degrabă la adunarea voastră, pentru că este lauda adusă de voi lui Dumnezeu. Altminteri, ce scuză vor putea avea înaintea lui Dumnezeu cei care nu se adună laolaltă să asculte Cuvântul vieţii şi să se hrănească cu Pâinea vieţii care dăinuie în veci?"[75] În general, apelul păstorilor a întâlnit în inimile credincioşilor o adeziune călduroasă şi, cu toate că nu au lipsit perioadele şi situaţiile în care a slăbit ardoarea de a împlini această îndatorire, nu putem totuşi să nu amintim eroismul autentic cu care preoţii şi credincioşii s-au supus acestei obligaţii în numeroase situaţii de pericole şi restricţii pentru libertatea religioasă, cum se poate constata din primele secole ale Bisericii până în epoca noastră.
În prima sa Apologie adresată împăratului roman Antonin şi Senatului, sfântul Iustin putea descrie cu mândrie practica creştină a adunării duminicale ce reunea laolaltă în acelaşi loc pe creştinii din oraşe şi din sate.[76] În timpul prigoanei lui Diocleţian, când adunările le-au fost interzise cu cea mai mare severitate, numeroşi au fost creştinii curajoşi care au înfruntat decretul împărătesc şi au preferat să moară decât să lipsească de la Euharistia duminicală. Este cazul martirilor din Bitinia, din Africa proconsulară, care le-au răspuns acuzatorilor lor: "Fără nici o teamă am celebrat Cina Domnului, căci nu putem renunţa la ea; aceasta este legea noastră"; "noi nu putem trăi fără Cina Domnului". Iar una din martire a mărturisit: "Da, m-am dus la adunare şi am celebrat Cina Domnului împreună cu fraţii mei, pentru că sunt creştină".[77]
47. Această obligaţie de conştiinţă, bazată pe o nevoie interioară pe care creştinii primelor secole o resimţeau cu atâta tărie, a fost afirmată de Biserică fără încetare, chiar dacă ea nu a considerat necesar să o prescrie de la început. Doar mai târziu, în faţa delăsării şi a neglijenţei unora, a trebuit să expliciteze datoria de a participa la Liturghia duminicală: de cele mai multe ori a făcut-o sub forma îndemnurilor, dar a trebuit uneori să recurgă şi la dispoziţii canonice precise. Este ceea ce a făcut în diferite Concilii locale, începând din secolul al IV-lea (de exemplu, la Conciliul de la Elvira din anul 300, care nu vorbeşte de obligaţie, ci de consecinţele penale în cazul a trei absenţe)[78] şi mai ales începând cu secolul al VI-lea (cum s-a întâmplat la Conciliul de la Agdi, în 506).[79] Aceste decrete ale Conciliilor locale au dus la o practică universală cu caracter de obligaţie, ca ceva absolut evident.[80]
Codul de Drept Canonic din 1917 dădea pentru prima dată acestei tradiţii forma unei legi universale.[81] Codul actual o reia, spunând că "duminica şi în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie".[82] Această lege a fost înţeleasă în mod normal ca implicând o îndatorire gravă: aşa învaţă şi Catehismul Bisericii Catolice,[83] şi înţelegem bine de ce, dacă ne gândim la importanţa pe care o are duminica pentru viaţa creştină.
48. Şi acum, ca şi în vremurile eroice de la început, în numeroase regiuni ale lumii apar situaţii dificile pentru numeroase persoane care vor să-şi trăiască credinţa în mod coerent. Uneori, mediul este în mod expres ostil, iar alteori ! şi de cele mai multe ori ! indiferent şi refractar faţă de mesajul evanghelic. Credinciosul, pentru a nu fi copleşit, trebuie să poată conta pe sprijinul comunităţii creştine. Este deci necesar ca el să fie convins de importanţa decisivă, pentru viaţa lui de credinţă, a întâlnirii duminicale cu ceilalţi fraţi pentru a celebra Paştele Domnului în sacramentul Noului Legământ. Le revine deci mai ales episcopilor preocuparea de "a face în aşa fel încât duminica să fie recunoscută de toţi credincioşii, sfinţită şi celebrată ca o adevărată `zi a DomnuluiA, în care Biserica se adună pentru a reînnoi memorialul misterului ei pascal prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin sfinţirea zilei în rugăciune, fapte de iubire şi încetarea lucrului".[84]
49. Şi de vreme ce, pentru credincioşi, participarea la Liturghie este obligatorie, cu excepţia unor piedici serioase, Păstorii au datoria corespunzătoare de a le da tuturor posibilitatea efectivă de a respecta preceptul. În sensul acesta au fost formulate dispoziţiile de drept bisericesc, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pe care o are preotul ca, dacă are autorizarea din partea episcopului, să celebreza mai multe Liturghii duminica şi în zilele de sărbătoare,[85] sau instituirea Liturghiei de seară[86] şi, în fine, indicaţia potrivit căreia timpul util pentru împlinirea obligaţiei începe sâmbătă seara la primele vespere ale duminicii.[87] Într-adevăr, din punct de vedere liturgic, ziua de sărbătoare începe cu aceste vespere.[88] În consecinţă, liturghia numită uneori "prefestivă", dar care este în realitate şi pe deplin "festivă", este a duminicii, cu obligaţia, pentru celebrant, de a ţine omilia şi de a spune împreună cu credincioşii rugăciunea universală.
În plus, păstorii le vor reaminti credincioşilor că, în cazul în care sunt plecaţi duminica de la domiciliul obişnuit, trebuie să aibă grijă să participe la Liturghie acolo unde se află, îmbogăţind astfel comunitatea locală respectivă cu mărturia lor personală. În acelaşi timp, se cuvine ca acea comunitate locală să dea dovadă de ospitalitate călduroasă faţă de fraţii veniţi din altă parte, şi aceasta în mod deosebit în locurile care atrag numeroşi turişti şi pelerini, pentru care va fi deseori necesar să se prevadă iniţiative speciale de asistenţă religioasă.[89]
Celebrare în bucurie şi armonie
50. Dat fiind caracterul propriu al Liturghiei duminicale şi importanţa ei pentru viaţa credincioşilor, se cuvine ca ea să fie pregătită cu o grijă deosebită. În formele sugerate de înţelepciunea pastorală şi de obiceiurile locale, în acord cu normele liturgice, trebuie asigurat caracterul festiv care se cuvine zilei în care este comemorată Învierea Domnului. În acest scop, este important să se acorde o mare atenţie cântărilor adunării, pentru ca acestea să fie bine adaptate exprimării bucuriei inimii, să sublinieze solemnitatea şi să favorizeze împărtăşirea aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi iubiri. În consecinţă, trebuie avut grijă de calitatea acesteia, atât în privinţa textelor cât şi a melodiilor, astfel încât noile creaţii care sunt propuse azi să fie în conformitate cu dispoziţiile liturgice şi demne de tradiţia bisericească, care, în acest domeniu, se poate mândri cu un patrimoniu inestimabil.
Note
[72] S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 3b: AAS 59 (1967), p. 541; cf. Pius al XII-lea, Encicl. Mediator Dei (20 noiembrie 1947), II: AAS 39 (1947), pp.
564-566.
[73] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1385; cf. şi Congr. pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind primirea la împărtăşire a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), pp. 974-979.
[74] Cf. Inocenţiu I, Epist. 25, 1 către Decentius de Gubbio: PL 20, 553.
[75] II, 59, 2-3: ed. F. X. Funk (1905), pp. 170-171.
[76] Cf. Apologia I, 67, 3-5: PG 6,429.
[77] Acta SS. Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum martyrum in Africa, 7, 9 şi 10: PL 8, 707; 709-710.
[78] Cf. can. 21, Mansi, Conc. II, p. 9.
[79] Cf. can. 47, Mansi, Conc. VIII, p. 332.
[80] Cf. propunerea contrară, condamnată de Inocenţiu al XI-lea în 1679, privind obligaţia morală de sfinţire a sărbătorilor: DS 2152.
[81] Can. 1248: "Festis de praecepto diebus Missa audienda est"; can. 1247, ' 1: "Dies festi sub praecepto in universa Ecclesia sunt [...] omnes et singuli dies dominici".
[82] Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 1, prescrie: "credincioşii creştini sunt obligaţi să ia parte la Sfânta Liturghie sau, potrivit prescripţiilor sau obiceiurilor legitime ale Bisericii lor de drept, la celebrarea laudelor".
[83] N. 2181: "Cei care nu împlinesc această obligaţie în mod deliberat, comit un păcat grav".
[84] S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86a: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2069.
[85] Cf. Codul de drept Canonic, can 905, ' 2
[86] Cf. Pius al XII-lea, Const. apost. Christus Dominus (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 15-24; Motu proprio Sacram Communionem (19 martie 1957): AAS 49 (1957), pp. 177-178; Congr.Sf. Oficiu, Instrucţiune privind disciplina postului euharistic (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 47-51.
[87] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ' 1; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 2.
[88] Cf. Missale Romanum, Normae universales de Anno liturgico et de Calendario, n. 3.
[89] Cf. S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86: Enchiridion Vaticanum 4, nn. 2069-2073.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu