În cartea Sf. Ioan Scărarul, care se zice Scara (la treapta 7), aflăm următoarea povestire:
Era în Horeb (la muntele Sinai) un monah trândav şi nepăsător, cu numele Isihie. Acesta s-a îmbolnăvit odată greu şi a fost răpit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a rămas mort în toată regula. După aceea şi-a revenit în fire, a înviat.
Cum s-a trezit, a strigat ca să iasă afară toţi cari se aflau lângă dânsul. A zidit îndată uşa chiliei cu bolovani şi cu var şi a rămas închis 12 ani de zile. În vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni nici un cuvânt şi totdeauna plângea şi se tânguia, cugetând la cele ce văzuse pe lumea cealaltă.
Când au înţeles părinţii din mânăstire că i se apropie sfârşitul, au stricat zidirea uşii şi mergând la dânsul înăuntru, îl rugau ca să le spună un cuvânt de folos. El însă n-a vorbit cu ei nimic, decât numai acestea:
“Cine se gândeşte la moarte şi la răspunsul ce va da la Judecata cea înfricoşată a Domnului, acela nu este cu putinţă ca să păcătuiască niciodată!” Şi zicând acestea a adormit cu pace.
Acestea le povesteşte Sf. Ioan Scărarul, care a fost de faţă în chilia fericitului monah.
***
Sfântul Ierarh Ioan Milostivul, când a ajuns patriarh al cetăţii Alexandriei a poruncit numaidecât ca să-i zidească mormântul, dar să nu-l acopere.
Şi la orice sărbătoare când se îmbrăca în veşminte luminate, avea rânduit un slujitor care trebuia să vină regulat la el în Biserică şi să-i amintească despre mormânt, că adică stă neterminat şi când porunceşte ca să-l termine. Aşa regulat l-a vestit pe sfântul, în auzul celor de faţă, ori de câte ori era la slujbă.
Aceasta o făcea dinadins, ca astfel aducându-şi aminte de ceasul morţii, să nu se mândrească cumva pentru multa cinstire, pe care o avea de la oameni sau pentru podoaba veşmintelor. Căci aleşii lui Dumnezeu nu se tem de nimic în lumea asta, decât numai de slavă deşartă, care vine din uitarea morţii şi când se depărtează darul lui Dumnezeu.
***
Era în vechime obiceiul ca în vremea când se încoronau împăraţii de la Ţarigrad, erau aduse înaintea lor patru soiuri de pietre şi erau întrebaţi din ce fel de piatră doresc să-şi facă mormântul. Aceasta se făcea în Biserică, înaintea norodului. Atunci împăratul trebuia să aleagă o piatră pentru mormânt (din cele 4 aduse de probă). Tocmai când era în culmea slavei, îi aduceau aminte de moarte, ca nu cumva să fie cuprins de îngâmfare şi să uite că este om muritor
Aducerea aminte de moarte a fost preţuită şi de noroadele păgâne, care se închinau la idoli.
Aşa de pildă la vechii egipteni era obiceiul să aşeze pe masa încărcată de mâncăruri şi un chip de mort, cioplit din lemn.
În vremea ospăţului, când toţi se veseleau, stăpânul casei le arăta musafirilor chipul morţii, zicând:
“Mâncaţi şi vă veseliţi, cugetând totodată şi la sfârşitul vostru!” Desigur că la asemenea cuvinte, cei de la masă nu mai îndrăzneau ca să facă ghiduşii necuviincioase ori să se îmbuibe prea mult cu mâncarea şi băutura.
Strămoşii românilor, adică dacii, erau şi ei închinători de idoli, dar credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare.
Când se năştea un prunc din neamul lor, atunci se adunau megieşii cu rudeniile, făcând tânguire cu lacrimi şi cu bocete, pentru cel nou născut. Se tânguiau ca şi la mort pentru naşterea pruncului, iar dacă murea cineva, atunci prăznuiau cu mult veselie (cum fac azi la nuntă şi la cumetrii). Şi aceasta o făceau socotind că cel ce se naşte intră în Valea Plângerii, aşa numeau ei viaţa aceasta plină de necazuri, iar pentru cei cari mureau, erau de părere că s-au terminat chinurile şi merg la fericire.
Pentru asta erau cei mai vestiţi războinici, căci nu se temeau de moarte şi multă vreme n-a putut să-i biruiască Împărăţia Romei.
Pomenirea morţii este mai de nevoie pentru noii călugări, căci după făgăduinţa noastră trebuie să primim moartea în toate zilele pentru Dumnezeu. Găsim la Pateric pe un cuvios, care zicea: “În vremea când lucrez, de câte ori pogor undreaua – mai înainte de a o ridica – mă pogor cu mintea la mormânt”. Tot sfântul acesta mai zicea că: “Omul, care are moartea înaintea ochilor, în tot ceasul biruie împuţinarea de suflet!” După cuvântul Sfinţilor Părinţi, călugărul este sufletul cel cu durere întru neîncetată aducere aminte de moarte. Iar Sf. Vasile cel Mare strigă către noi zicând: “Priviţi ca într-o oglindă cele cereşti totdeauna. Călătorul este viaţa aceasta, călătoriţi drept aceea cu plăcere de Dumnezeu. Nu slăbiţi pe cale, nu vă împuţinaţi, nu pregetaţi, nu vă muiaţi. Strâmtă şi necăjită este calea, dar la răsfăţat loc duce: acolo unde nu este nici scârbă, nici mâhnire, nici întristare, acolo unde este de-a pururea bucurie şi veselie”.
Dar toată uneltirea vrăjmaşului, cu deşertăciunile lumeşti şi cu năravurile trupului celui mofturos, toţi împreună fac tovărăşie ca să ne depărteze de la aducerea aminte de moarte şi de viaţa viitoare. Toţi ne şoptesc mereu ca şi oarecând lui Adam şi Evei, că nu vom muri. Jucăriile lumii de azi izgonesc şi frica lui Dumnezeu din inimă. Mintea omului se înmulţeşte, iar dargostea se răceşte.
Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_085_doctorie_tonica/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu