CONCLUZII
81. Bogăţia spirituală şi pastorală a duminicii, aşa cum ne-a transmis-o tradiţia, este cu adevărat mare. Considerată în întreaga ei semnificaţie şi cu toate implicaţiile, ea este într-un fel o sinteză a vieţii creştine şi o condiţie pentru a o trăi bine. Se înţelege aşadar de ce respectarea zilei Domnului este atât de scumpă Bisericii, şi de ce ea rămâne o adevărată obligaţie în cadrul disciplinei bisericeşti. Această respectare, înainte chiar de a fi un precept, trebuie totuşi să fie simţită ca o nevoie înscrisă în profunzimile existenţei creştine. Este cu adevărat de o importanţă capitală ca fiecare credincios să fie convins că nu-şi poate trăi credinţa în deplina participare la viaţa comunităţii creştine fără să ia parte cu regularitate la adunarea euharistică duminicală. Dacă în Euharistie se realizează plinătatea cultului pe care oamenii îl datorează lui Dumnezeu, şi care nu are echivalent în nici o altă experienţă religioasă, acest fapt se exprimă cu o eficacitate deosebită în adunarea duminicală a întregii comunităţi, ce ascultă de glasul Celui Înviat care o convoacă pentru a-i oferi lumina Cuvântului lui şi hrana Trupului lui ca permanent izvor sacramental de mântuire. Harul care se revarsă din acest izvor reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria.
82. Cu această convingere puternică de credinţă, însoţită şi de conştiinţa patrimoniului valorilor umane prezente în practica duminicală, trebuie să se situeze creştinii de azi în raport cu solicitările unei culturi care a înţeles, din fericire, necesitatea odihnei şi a timpului liber, dar pe care o trăieşte deseori într-o manieră superficială şi care se lasă uneori amăgită de forme de divertisment discutabile din punct de vedere moral. Desigur, creştinul se simte solidar cu ceilalţi oameni pentru a se bucura de ziua de odihnă săptămânală; dar, în acelaşi timp, este pe deplin conştient de noutatea şi originalitatea duminicii, zi în care este chemat să celebreze mântuirea sa şi a întregii omeniri. Aceasta este o zi de bucurie şi de odihnă, tocmai datorită faptului că este "ziua Domnului", ziua Domnului Înviat.
83. Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile, şi în acest sens poate fi amintită reflecţia lui Origene despre creştinul desăvârşit care "se află neîncetat în ziua Domnului şi celebrează neîncetat duminici".[131] Duminica este o şcoală autentică, un itinerar permanent de pedagogie bisericească. Pedagogie de neînlocuit, mai ales în actualele condiţii ale societăţii, mereu mai puternic marcată de dezintegrarea şi pluralismul cultural ce pun neîncetat la încercare fidelitatea creştinilor faţă de exigenţele specifice ale credinţei lor. În numeroase părţi ale lumii apar condiţiile unui creştinism al "diasporei", adică marcat de o situaţie de împrăştiere în care ucenicii lui Cristos nu mai reuşesc să menţină cu uşurinţă contactele dintre ei şi în care nu mai au sprijinul structurilor şi tradiţiilor proprii culturii creştine. În acest context problematic, posibilitatea de a se regăsi duminica împreună cu toţi fraţii lor de credinţă, pentru a schimba reciproc darurile fraternităţii, este un ajutor de neînlocuit.
84. Destinată să susţină viaţa creştină, duminica dobândeşte în mod firesc şi o valoare de mărturie şi de vestire. Zi de rugăciune, de comuniune şi de bucurie, ea se reflectă asupra societăţii, iradiind energie vitală şi dând motive de speranţă. Ea este vestirea faptului că timpul, locuit de Cel care a înviat şi care este Domnul istoriei, nu este mormântul iluziilor noastre, ci leagănul unui viitor mereu nou, posibilitatea ce ne este dată de a transforma clipele trecătoare ale acestei vieţi în seminţe de veşnicie. Duminica este o invitaţie la a privi înainte, este ziua în care comunitatea creştină strigă Domnului: "Marana tha": Vino, Doamne! (1 Cor 16,22). În acest strigăt de speranţă şi aşteptare, ea însoţeşte şi susţine speranţa oamenilor. Şi, duminică de duminică, luminată de Cristos, ea înaintează spre duminica fără sfârşit a Ierusalimului ceresc, când se va împlini, în toate elementele ei, Cetatea mistică a lui Dumnezeu, care "nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o luminează şi făclia ei este Mielul" (Ap 21,23).
85. În acest efort îndreptat spre final, Biserica este sprijinită şi însufleţită de Duhul Sfânt. El îi ţine trează memoria şi actualizează, pentru toate generaţiile de credincioşi, evenimentul învierii. El este darul interior care ne uneşte cu Cel Înviat şi cu fraţii noştri, în intimitatea unui singur trup, însufleţindu-ne credinţa, răspândindu-ne în inimi iubirea şi trezindu-ne la viaţă speranţa. Duhul Sfânt este prezent în permanenţă, în fiecare zi a Bisericii, revărsându-şi într-un mod imprevizibil şi generos bogăţia darurilor; însă în întâlnirea duminicală dedicată celebrării săptămânale a Paştelui, Biserica îi ascultă glasul în mod special şi, împreună cu El, se îndreaptă spre Cristos, plină de dorinţa arzătoare a întoarcerii lui în slavă: "Şi Duhul şi Mireasa spun: `Vino!A" ( Ap 22,17). Tocmai datorită rolului pe care îl are Duhul Sfânt, am dorit ca acest îndemn la redescoperirea sensului duminicii să vină în acest an care este consacrat, în cadrul pregătirilor imediate pentru Jubileu, Duhului Sfânt.
86. Încredinţez mijlocirii Sfintei Fecioare primirea activă a acestei Scrisori apostolice de către comunitatea creştină. Fără a micşora cu nimic poziţia centrală pe care o ocupă Cristos şi Duhul Sfânt, ea este prezentă în fiecare duminică a Bisericii. Misterul însuşi al lui Cristos o cere: într-adevăr, cum s-ar putea ca ea, care este Mater Domini şi Mater Ecclesiae, să nu fie prezentă cu titlu special într-o zi care este deopotrivă dies Domini şi dies Ecclesiae?
Spre Fecioara Maria îşi întorc privirile credincioşii care ascultă Cuvântul proclamat în adunarea duminicală, învăţând de la ea să-l păstreze şi să-l mediteze în inimile lor (cf. Lc 2,19). Cu Maria, ei învaţă să trăiască bucuria Învierii, însuşindu-şi cuvintele din Magnificat în care este cântat darul inepuizabil al îndurării divine în desfăşurarea implacabilă a timpului: "Mila lui, din neam în neam, spre cei ce se tem de El" (Lc 1,50). De la o duminică la alta, poporul pelerin merge pe urmele Mariei, a cărei mijlocire maternă conferă o deosebită intensitate şi eficacitate rugăciunii pe care Biserica o înalţă Preasfintei Treimi.
87. Iubiţi fraţi şi surori, iminenţa Jubileului ne îndeamnă la o aprofundare a angajamentului nostru spiritual şi pastoral. Acesta este, de fapt, adevăratul lui scop. În anul în care va fi celebrat, multe iniţiative îl vor caracteriza şi îi vor conferi o marcă deosebită, legată de faptul că este o încheiere a celui de-al doilea mileniu şi o inaugurare a celui de-al treilea de la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.
Însă acel an şi acele momente speciale vor trece, în aşteptarea altor jubilee şi a altor aniversări solemne. Duminica, cu "solemnitatea" ei obişnuită, va rămâne să ritmeze timpul pelerinajului Bisericii, până la venirea duminicii fără apus.
De aceea vă îndemn, iubiţi fraţi în episcopat şi preoţie, să acţionaţi cu perseverenţă alături de credincioşi pentru ca valoarea acestei zile sfinte să fie din ce în ce mai bine recunoscută şi trăită. Acest fapt va aduce roade în comunităţile creştine şi va avea o influenţă benefică şi asupra întregii societăţi civile.
Fie ca oamenii celui de-al treilea mileniu, văzând cum în fiecare duminică Biserica celebrează cu bucurie misterul din care îşi trage întreaga viaţă, să-l întâlnească pe Cristos Cel Înviat. Şi fie ca ucenicii lui, reînnoindu-se mereu în memorialul săptămânal al Paştelui, să fie vestitori tot mai credibili ai Evangheliei mântuitoare şi ziditori activi ai civilizaţiei iubirii!
Tuturor, vă dau binecuvântarea mea.
Din Vatican, la 31 mai 1998, solemnitatea Rusaliilor, în cel de-al douăzecilea an al pontificatului meu.
Note
[131] Contra Celsum VIII, 22: SC 150, pp. 222-225.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu