duminică, 27 martie 2011

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii


"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)


Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.
Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?
1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.
Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.
Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.
Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.
Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).
Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.
Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).
2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.
Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?
Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.
Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.
Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).
Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.
Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.
Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu