21 Aprilie – A cădea şi a se ridica
Un frate călugăr a fost invitat odată să predice într-o închisoare ai cărei puşcăriaşi aveau faimă de oameni foarte periculoşi. Deţinuţii, obligaţi de către comandantul închisorii, îl aşteptau în capelă. Bunul nostru predicator, care era cam împrăştiat, se îndreptă către pupitru cu un ghinion atât de mare încât, încercând să urce treptele, se împiedică şi căzu rostogolindu-se. Hohotele de râs ale acelei audienţe atât de periculoase au fost răsunătoare, atunci când l-au văzut în acea postură ridicolă: de-a buşilea la pământ şi cu nasul însângerat.
Astfel zăcu fratele nostru o bucată de vreme, după care se ridică cu hotărâre, urcă iute treptele pupitrului şi spuse:
-«Aţi râs de mine pentru că am căzut, însă nu aţi aplaudat pentru că m-am ridicat. Asta am venit să vă spun, aceasta este esenţa predicii mele: omul se poate ridica după căderea sa. Nu contează că a comis erori foarte grave şi crime chiar; întotdeauna poate să se ridice, să-şi îndrepte viaţa, să se reabiliteze. Gândiţi-vă bine la acest lucru! Gândiţi-vă dacă nu cumva voi sunteţi încă la pământ, fără voinţa de a vă ridica! Gândiţi-vă!»
Şi împărţi asupra tuturor o binecuvântare care fu primită într-o tăcere plină de respect.
Se obişnuieşte să se spună că a cădea este foarte omeneşte, însă şi mai omeneşte este, chiar dacă nu atât de uşor, a te ridica. Statura omului se vede atunci când este în picioare, drept, nu atunci când este culcat la pământ. Cel care, după o cădere, este capabil de a se ridica, merită tot respectul şi admiraţia.
Dumnezeu ţine cont de căderile noastre şi, de asemenea, ţine cont de faptul că vrem să ne ridicăm. De aceea şi pentru aceasta a instituit sacramentul Pocăinţei sau spovada. Prin ea ne ridicăm şi căutăm puterea – harul lui Dumnezeu – pentru a sta din nou în picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu