Dincolo de frontiere: pr. Chini, SJ
Autor: Domenico Calarco, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Jesuites, Annuaire de la Compagnie de Jesus, 2011
O statuie a pr. Chini
“Dacă există un merit cu adevărat important care trebuie recunoscut iezuiţilor [...] este acela că nu s-au oprit niciodată la ceea ce deja se ştia, sau a fost spus sau cunoscut, ci au răspuns întotdeauna provocării de a descoperi, defini şi atinge orizonturi mereu noi, pentru a evangheliza şi a se pune în slujba culturii şi a progresului uman. Astfel încât, noţiunea de ‘frontieră’, care pentru omul obişnuit reprezintă limita dincolo de care nu poţi sau nu trebuie să mergi, i-a atras întotdeauna pe iezuiţi, ca un obstacol de învins, un ţel de atins şi de depăşit”, spunea Cardinalul Carlo Maria Martini, SJ, la congresul cu tema “Omeni de frontieră pentru reconciliere”, ţinut la Roma (11-14 septembrie 1991) cu ocazia aniversării a 5oo de ani de la naşterea Sf. Ignaţiu de Loyola şi a 450 de ani de la întemeierea ordinului iezuit.
Un astfel de “om de frontieră” a fost Matteo Ricci, preot iezuit, comemorat la 400 de ani de la moarte – care timp de peste 30 ani a desfăşurat cu minuţiozitate, delicateţe, fermitate opera de evanghelizare în China şi despre care Sfântul Părinte Papa Benedict XVI spunea, la 29 mai 2010, că reprezintă “un exemplu remarcabil de îmbinare armonioasă între propagarea Evangheliei şi dialogul cultural cu poporul căruia i se adresa, un exemplu fericit de echilibru între claritatea doctrinară şi acţiunea pastorală plină de înţelepciune. [...] Toate acestea au făcut ca Matteo Ricci să fie considerat de chinezi, şi astăzi, nu ca un străin, ci drept ‘Maestrul venit din marele Occident’.”
Anul acesta este comemorat un alt “om de frontieră”, ale cărui merite sunt recunoscute tocmai fiindcă, depăşind frontiere, a stabilit graniţe, dar nu limite: pr. Eusebio Francesco Chini (10.08.1646-15.03.1711) sau “Kino” cum este scris uneori. Scriitor, istoric, etnolog, explorator, geograf, cartograf, sociolog, agricultor, crescător de animale, constructor de case şi de biserici, fondator de misiuni şi de sate, el a fost mai înainte de toate ” slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1,1). Iubit şi onorat deopotrivă în Mexic (unde este considerat “erou al Mexicului”) precum şi în Statele Unite, statuia sa a fost înălţată la 14 februarie 1965 în National Staturay Hall din Capitoliu – sala care adăposteşte statuile celor care au contribuit la ctitorirea Americii – părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, fiind considerat Părinte fondator al statului Arizona. Pe de altă parte, cauza sa de beatificare şi canonizare a fost deschisa la 25 mai 1971.
Eusebio Chini s-a născut la 10 august 1645 la Segno, Italia, iar părinţii săi, Francesco Chini şi Margherita Lucchi l-au botezat în aceeaşi zi la biserica parohială din Torra. Biografii şi istoricii s-au întrebat dacă numele “Chini” este italian sau german. Unii îl ortografiau Kühn, alţii Kin, Chino sau Quino, iar Eusebio însuşi, când scria în limba spaniolă, semna “Kino”, fiindcă numele său, aşa cum este trecut în documentele oficiale, “Chini”, însemna “chinez” în limba spaniolă – termen peiorativ în acel timp.
Eusebio a făcut clasele primare la Segno, apoi a intrat la colegiul iezuit din Trento unde s-a dovedit deosebit de talentat la ştiinţă şi literatură, după care a urmat cursurile Universităţii din Hall, lângă Innsbruck, Austria, excelând în studiul matematicii şi ştiinţelor naturale. Îmbolnăvindu-se grav – probabil o septicemie de la o plagă netratată -, Eusebio l-a invocat pe Sf. Francisc Xaveriu, promiţându-i că, dacă se va vindeca, va intra în semn de recunoştinţă în Societatea lui Isus, va deveni misionar şi va adăuga numelui său prenumele de Francesco – ceea ce s-a şi întâmplat.
La 20 noiembrie 1665, Eusebio Francesco intră în Societatea lui Isus la Landsberg, Germania, pregătindu-se asiduu să parcurgă lungul drum al formării iezuite. Concomitent studiază logica,filosofia şi teologia la celebrele universităţi din Ingolstadt, Freiburg şi München, fără să neglijeze pasiunile mai vechi pentru matematică, astronomie, geografie, cartografie. La 12 iunie 1677 este hirotonit preot la Eichstätt, Bavaria, iar în martie 1678 este trimis ca misionar în Indiile Occidentale, mai precis în Mexic. Dorinţa sa fierbinte fusese însă să meargă misionar în China. Iată ce scria în jurnalul său, Favori Celestiali: “Am simţit întotdeauna o atracţie şi un ataşament cu totul special pentru acea Mare Chină, ca să o convertesc, astfel încât, la sfatul superiorilor mei, m-am străduit să studiez matematica, fiindcă ştiam că e la mare preţ acolo. Chiar de la început am cerut să merg misionar în China.”
Dar, conform ordinului, la 12 iunie 1678 părintele Eusebio Francesco s-a îmbarcat împreună cu alţi 18 misionari iezuiţi din portul Genova spre Cadix, Spania, de unde aveau să plece spre Mexic. O serie de dificultăţi survenite între timp l-au obligat să rămână în Sevilla încă trei ani, astfel încât ajunge în Mexic la 3 mai 1681. Prima experienţă de evanghelizare se desfăşoară între 1683-1685, în Baja California; după o serie de vicisitudini, este trimis în nordul Mexicului, mai precis în Pimeria de Sus – regiune cuprinsă între partea de nord-vest a statului Sonora, Mexic, şi partea de sud-vest a statului Arizona, SUA. Părintele Eusebio Franceso Chini s-a stabilit aici la 13 martie 1687. Pimeria de Sus era considerată drept “punctul extrem al avanpostului de nord al creştinismului”. Cu o populaţie de peste 30.000 de locuitori, zona se caracteriza printr-o mare varietate de structuri umane şi implicit, practici spirituale, credinţe şi obiceiuri.
Pentru următorii 24 de ani, Pimeria de Sus avea să devină câmpul de apostolat al părintelui Chini. A format 27 de misiuni, a contribuit la întemeierea a 19 ferme înfloritoare şi a efectuat 50 de expediţii-explorări, parcurgând pe cai, pe catâri, pe măgari sau pe jos aproximativ 30.000 km. A deschis noi drumuri în regiune şi este cel dintâi care a efectuat un studiu ştiinţific minuţios al regiunii. A realizat astfel 32 de hărţi, unele amănunţite, altele abia schiţate, spre admiraţia geografilor europeni. Aceste hărţi aveau să fie puse în slujba nativilor amerindieni, a misionarilor, a coloniştilor şi a guvernanţilor spanioli.
Pr. Chini avea un talent remarcabil de explorator şi cartograf, dar în acelaşi timp acţiona ca apărător ale drepturilor omului pentru indigeni. Chiar de la începutul activităţii sale apostolice în Pimeria de Sus, părintele Chini, după ce a aflat de la confraţii săi şi a văzut cu propriii ochi că spaniolii îi tratau ca pe nişte sclavi pe indigeni, forţându-i să muncească în mine şi în ferme, s-a înarmat cu o copie a documentului numit Cedula Real, dată la 16 mai 1686 de regele Spaniei, Carol II. Acest act, care acorda indigenilor o emancipare temporară pe 20 ani şi scutire de orice muncă forţată în mine sau ferme, era un ordin regal care aducea libertatea indigenilor şi le garanta instruirea. În mâinile părintelui Chini acest ordin nu a fost niciodată o simplă bucată de hârtie:el a folosit-o ca armă pentru apărarea drepturilor omului, a demnităţii indigenilor şi ca să denunţe abuzurile militarilor şi colonilor spanioli, ceea ce i-a adus, in mod firesc, blamul acestora. Părintele Chini a luptat însă neabătut, mai departe, fiindcă mai presus de toate era apostol, martor şi slujitor al lui Christos, speranţa lumii. Părintele Chini a facut din drumurile sale zilnice un cânt de credinţă, speranţă şi iubire pentru Dumnezeu, dăruindu-se cu totul îmbrăţişării pline de milostivire şi grijă a Tatălui. “Om al speranţei”, cum era numit, el a dat mărturie tuturor prin viaţa şi activitatea sa că Dumnezeu, cel Adevărat şi Fidel promisiunilor sale, dăruieşte mult mai mult fiecăruia decât îndrăznim să cerem. Condus de iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele, părintele Chini “s-a făcut slab pentru cei slabi, ca să îi câştige pe cei slabi. S-a făcut totul pentru toţi, ca să îi câştige măcar pe unii” (cf. 1 Corinteni 9,22).
“Am putea spune fără să exagerăm”, scria pr. Juan Antonio Balthasar, SJ, la 40 de ani de la moartea părintelui Chini, “că el a făcut de unul singur, pe durata celor 24 de ani cât a stat fără întrerupere în Pimeria de Sus, mai mult decât toţi misionarii împreună în toţi aceşti 40 de ani care au trecut de la moartea lui: aceştia n-au reuşit să aibă grijă decât de o treime din satele, regiunile şi triburile pe care le-a atras zelul apostolic al părintelui Chini, de care el a avut grijă şi cărora le-a creat dispoziţia sufletească de a lua pe umeri jugul dulce al Evangheliei (…). Părintele Chini a fost şi va fi întotdeauna un exemplu pentru lucrătorii în această vie a Domnului şi un model pentru noi toţi, pe care trebuie să îl imităm cât mai fidel: el a deschis poarta, a netezit drumul şi a mers înaintea tuturor ca un ghid sigur – acel ghid pe care trebuie să îl urmeze toţi cei care aspiră la răspândirea gloriei Lui Dumnezeu şi la convertirea sufletelor.”
Moartea avea să îl secere la Magdalena, în regiunea Sonora, la 15 martie 1711, la vârsta de 65 ani. A murit aşa cum a trăit, extrem de umil şi sărac. Toată averea lui era pe patul de moarte: două piei de vită drept saltele, două cuverturi de lână cu care se acoperise şi ca pernă, şeaua de care nu se despărţea niciodată. “Magdalena, numita ‘Magdalena de Kino’ după numele său”, afirmă Mons. Carlos Quintero Arce, Arhiepiscop emerit de Hermosillo, “păstrează astăzi moaştele sale, asupra cărora oamenii din Sonora veghează cu străşnicie, ca asupra celei mai de preţ comori. Dar la Magdalena de Kino respiră în acelaşi timp spiritul său, elanul său evanghelizator şi acea învăţătură de misionar pe care a ştiut s-o impregneze în inima indigenilor cu puterea adevăratei libertăţi pe care o conferă numai valorile credinţei creştine.”
La Magdalena de Kino a luat naştere astfel cultul părintelui Chini în rândul credincioşilor din Sonora, Arizona, Sinaloa, Chihuahua şi Baja California. Un cult care transformă de trei sute de ani devoţiunea părintelui Eusebio Francesco Chini, SJ, faţă de Sfântul Francisc Xaveriu într-un omagiu al indigenilor faţă de el însuşi, considerat “părintele pionier al Pimeriei de Sus”. De fapt “există unii oameni”, scria istoricul Herbert E. Bolton, “care se ridică deodată ca o rachetă, iluminează scena pentru o clipă şi apoi dispar. Părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, nu a fost aşa. Lumina sa, care a plecat plină de modestie, ca flăcăruia unei lumânări, nu a încetat să crească, să strălucească, să ardă din ce în ce mai vie zi după zi, an după an, atingând deplinătatea strălucirii la moartea sa”. Iar de atunci, în cei trei sute de ani care au urmat, a continuat să înflăcăreze suflete şi să aprindă inimi “Ad Maiorem Dei Gloriam”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu