Predica de Duminică!!!

Duminica a VI-a după Rusalii

Unele lucruri, când le auzim spunându-ni-se de două ori, mai ales dacă suntem firi mai nervoase, ne irită, iar dacă ni se repetă de mai multe ori, nu ne putem stăpâni să nu spunem interlocutorului nostru că ni le-a mai spus.

Nu tot aşa se întâmplă însă cu cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Cu toate că unele lucruri le cunoaştem pe de rost, cu toate că sunt pline cu ele tomuri întregi, cu toate că sunt ştiute de la tânăr până la savant, totuşi, ori de câte ori le ascultăm, găsim în ele ceva nou, ce până atunci ne scăpase. Iată de ce toţi oamenii de bine, atât cei simpli cât şi oamenii de ştiinţă, se trudesc să le desluşească sensul şi mesajul, căci adevărurile depozitate în Sfânta Evanghelie li se potrivesc tuturor, de la copil până la savantul încărunţit, doar că unul înţelege mai puţin, iar celălalt mai mult, dar şi unul şi altul destul pentru a-şi satisface nevoile propriului suflet.

Aşa stau lucrurile şi cu întâmplarea prezentată în fragmentul evanghelic citit astăzi. Ea ne interesează pe toţi, aşa cum interesează toate învăţăturile enunţate de Acela care nu şi-a primit ştiinţa de la nimeni, pentru că o avea de la Sine, din veci. Deşi am mai auzit-o de atâtea ori, o sorbim cu nesaţ şi ne captivează spiritul, pentru că, asemenea tuturor faptelor lui Isus, întâmplarea de azi, pe lângă sensul istoric, are şi un înţeles mai adânc, înţeles actual totdeauna şi pentru toţi.

Şi care anume este aici înţelesul mai adânc şi actual?

Paraliticul din Sfânta Evanghelie este un om bolnav la suflet şi la trup. El nu s-ar fi vindecat niciodată, dacă nu ar fi întâlnit un medic deosebit. Medicii de atunci, ca şi cei de azi, erau fie şi numai pentru trup, fie numai pentru suflet. Şi atunci, ca şi astăzi, era cu neputinţă ca cineva să întrunească în persoana sa toată ştiinţa despre trup şi despre suflet. Or, dacă paraliticul s-ar fi vindecat numai trupeşte, el ar fi rămas tot bolnav, deoarece cangrena adâncă ce îi rodea sufletul era covârşitoare. Cât de mare influenţă are starea sufletească asupra stării corporale ne-o dovedeşte nu numai psihoterapia modernă, ci şi propria noastră experienţă. Fiecare ne dăm seama că atunci când în conştiinţă nu este ordine, când e întinată grav cu ceva, nici trupeşte nu ne simţim bine. Nu cunoaştem oare cazuri când cineva "s-a uscat pe picioare" din cauza unei mari lovituri morale, a unei tragedii familiale, a unei profunde frământări sufleteşti? Iată de ce, dacă slăbănogul ar fi putut întâlni un doctor sufletesc, şi-ar fi dobândit tămăduirea sufletului, şi în acest caz şi neputinţa lui trupească s-ar fi ameliorat mult, chiar dacă nu ar fi dispărut cu totul. Dar un astfel de doctor lipsea.

Bolnavul a avut însă fericirea că l-a întâlnit pe doctorul doctorilor, medicul universal, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, pe acela despre care îngerul îi vestise lui Iosif că "va mântui pe poporul său de păcate" (Matei I,21) şi pe care Ioan Botezătorul îl arată mulţimii la Iordan, cu cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care suprimă păcatele lumii" (Ioan I, 29).

Desigur, bolnavul ce sta acum în faţa lui Isus nu simţea mai puţin greutatea păcatelor decât a bolii. De câte ori în orele tăcute ale nopţii, când somnul, din pricina mâhnirii şi a neputinţelor, fugea de la ochii săi osteniţi şi umeziţi de plâns, nu îşi va fi depănat prin faţa conştiinţei tulburate amintirea păcatelor din trecut, şi în această stare, pătruns de căinţă, din inima lui se desprindea rugăciunea de pocăinţă a Regelui Profet: "Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge-mi fărădelegea" (Psalm 50,1-2). Sau: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, ascultă glasul meu (...). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?" (Psalm 29,1-3).

Acum, aici, la picioarele Celui Preasfânt, paraliticul trebuie să fi fost cuprins şi mai puternic de sentimentul vinovăţiei şi netrebniciei sale şi de o durere şi mai profundă, mai sinceră, mai adevărată pentru păcate. Isus, cu privirea-I miloasă şi atotpătrunzătoare, străbate într-o clipită învelişul de lut al omului ce îi stă în faţă şi, citind toată drama din inima lui, se opreşte la acel ceva invizibil şi monstruos ce stă la originea bolii lui - la păcat - şi îi zice: "Cutează, fiule, iertate îţi sunt păcatele!" (Matei IX, 3). Cuvintele căzute pe neaşteptate uluiră pe unii din cărturari, care numaidecât au murmurat: "Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?" (Marcu II, 7); poate, îşi mai ziceau în sinea lor: Iată, acesta este paralizat şi doreşte vindecarea, când colo Acela în care îşi puse toată încrederea a greşit diagnoza: vrea să-l vindece sufleteşte, pe când el suferă trupeşte; de iertare avea el nevoie? Acest Învăţător de lege, dacă ar fi într-adevăr Mesia, ar fi trebuit să-i spună paraliticului nu "Iertate îţi sunt păcatele!" ci : "Scoală-te şi umblă!".

Şi totuşi ei se înşelau amarnic. Dacă Isus ar fi procedat astfel, vindecarea paraliticului nu ar fi fost completă. Isus Cristos, subliniind în repetate rânduri preţul infinit al sufletului faţă de puţina însemnătate a trupului, şi cunoscând că, în cazul ce îi stă în faţă, infirmitatea corporală nu era decât o urmare a bolii sufleteşti, adică a păcatului, El vindecă ceea ce este mai preţios şi mai important: sufletul. De fapt, aceasta era şi misiunea cu care El a venit în lume. De aceea, spre uimirea multora dintre cei de faţă, Isus îi zice paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele!"

Cum însă evreii, pe bună dreptate, credeau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, ei îl acuză pe Isus de hulă, de blasfemie, pentru faptul de a-şi fi arogat o prerogativă divină, deoarece ei nu credeau că Isus este Dumnezeu şi, chiar dacă El s-ar fi declarat ca atare, ei nu l-ar fi crezut. Dar Isus, cunoscându-le gândurile, recurge la o minune în faţa căreia orice om cu bun simţ trebuia să se plece şi să recunoască în Cel ce o făcea pe trimisul lui Dumnezeu. "Ci ca să ştiţi" - le zice Isus - "că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ (atunci a zis slăbănogului): Scoală, ia-ţi patul şi mergi în casa ta" (Marcu II,10-11). Şi sculându-se, fostul paralitic plecă spre casă.

Isus, aşadar, şi aici, ca în toate celelalte cazuri, nu săvârşeşte minunea de dragul minunii, spre a oferi curioşilor un spectacol senzaţional, ci ca să descopere celor prezenţi marile adevăruri ale mântuirii şi să le îndrepte sufletul spre scopul final. El vrea prin această vindecare miraculoasă să ne înveţe pe toţi să avem mai presus de toate grijă de sănătatea sufletului, de puritatea lui şi să-l ferim de îmbolnăvire, adică de păcat, acesta fiind supremul rău, deoarece ne desparte de Dumnezeu şi dă naştere la nenumărate suferinţe trupeşti şi sufleteşti.

Omul de azi, asemenea contemporanilor lui Isus, nu înţelege aceste adevăruri, deoarece nu se ocupă de ele. Puţini îşi dau seama că lumea este un mare bolnav tocmai pentru că nesocoteşte cele zece comandamente divine gravate în însăşi esenţa fiinţei sale umane. Că nu îşi dă seama o dovedeşte uşurinţa şi nepăsarea cu care îşi risipeşte, în tot felul de abuzuri, energiile menite să-l desăvârşească. Complăcându-se într-o existenţă dezumanizantă, nici măcar în momentul totalei neputinţe nu se dezmeticeşte şi refuză împăcarea cu Dumnezeu, reluarea contactului cu Izvorul revitalizării sufleteşti, prin Sfânta Pocăinţă, unde Cristos îi zice, prin rostul preotului, ca şi paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele". "Te iert şi te dezleg de toate păcatele".

Iubiţii mei! Noi, cei care prin harul lui Dumnezeu am fost învredniciţi să cunoaştem şi să gustăm mereu binefacerile reconfortante ale împăcării cu Dumnezeu în baia Sfintei Pocăinţe, Taina renaşterii duhovniceşti, să-I mulţumim lui Isus şi să-L preamărim pentru acest dar ceresc. Dar mulţumirea şi preamărirea ce o aşteaptă El de la noi constă în a ne apropia de această taină a milostivirii cu smerenie, cu căinţă filială, cu încredere, şi întotdeauna când conştiinţa ne spune că raportul nostru cu Dumnezeu nu este cum ar trebui să fie, deoarece prin dezlegarea din confesional primim nu numai harul sfinţitor care ne purifică sufletul ci şi harurile ajutătoare, care la timpul potrivit ne întăresc contra ispitelor şi ne ajută să le biruim, şi astfel să progresăm în virtute. Păcatul învechit, chiar dacă nu este de moarte ci numai venial, uşor, slăbeşte rezistenţa sufletului în faţa ispitei, îi toceşte sensibilitatea faţă de păcat şi astfel sufletul lâncezeşte şi rămâne expus căderilor în păcate din ce în ce mai mari. Adevărat că păcatele uşoare ni se pot ierta şi prin părere de rău adevărată, prin fapte bune, prin rugăciuni, prin post, dar mijlocul sigur este Taina Sfintei Spovedanii.

Aşadar, dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu atunci să nu suferim a rămâne nici o clipă separaţi de El, sau cu conştiinţa în dezordine, ci să alergăm fără amânare la Tronul milei lui Dumnezeu, cu încrederea şi simplitatea copilului care, ori de câte ori îşi dă seama că şi-a supărat părintele, se căieşte pentru că a rănit inima aceluia care pentru el este totul. Apoi să ne păstrăm puritatea câştigată, străduindu-ne să folosim toate mijloacele, pentru ca legea supremă, care este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să inspire toate gândurile, sentimentele şi conduita noastră. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=42