Predica de Duminică!!!http://www.blogger.com/img/blank.gif

Duminica a V-a după Rusalii

Lupta contra diavolului

Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre spiritele necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: "Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer" şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?

Dar, cu toate că prin răscumpărare, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem "de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena". Iar Sfântul Petru ne îndeamnă: "Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Însuşi Isus Cristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăcitului din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.

Fără îndoială, dacă astăzi cazurile de posedaţi de duhuri necurate sunt foarte rare, apoi acţiunea Satanei astăzi este poate mai îndârjită decât oricând, atât pe frontul extern - prin aţâţarea urii care declanşează şi întreţine conflicte între indivizi şi naţiuni -, cât şi pe frontul intern, în împărăţia lăuntrică a sufletului, în viaţa particulară a singuraticului.

Iată de ce, spre a putea combate cu rezultat acţiunea distructivă a diavolului, este necesar să vedem:

1. Care sunt armele de luptă şi tactica întrebuinţată de el.

2. Care sunt armele noastre de luptă contra lui.

1. Un lucru este cert: diavolul nu poate acţiona direct asupra facultăţilor noastre spirituale, adică asupra minţii şi asupra voinţei, Dumnezeu rezervându-Şi-le Sieşi pe acestea, ca pe un sanctuar; Numai El poate pătrunde în centrul sufletului să mişte, fără silnicie, resorturile voinţei omului. Direct, diavolul poate influenţa numai trupul, cu simţurile lui externe: văzul, auzul, gustul etc. şi, mai ales, simţurile interne: imaginaţia şi memoria sensibilă, precum şi pasiunile, care constituie domeniul afectivităţii. Iar prin această acţiune directă asupra părţii organice, sensibile din om, el influenţează indirect şi voinţa, care prin mişcările produse la nivelul sensibilităţii şi afectivităţii, este solicitată să consimtă la imaginile şi plăcerile trezite în simţuri; deoarece ştim că, dată fiind strânsa legătură - unitate vitală - dintre corp şi suflet, toate fenomenele biologice se răsfrâng şi asupra etajului superior, cel al vieţii sufleteşti care e spiritul, adică mintea şi voinţa. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe inferioare nu suprimă libertatea de decizie a spiritului; voinţa rămâne, tot timpul, liberă să accepte sau să respingă ispitele, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite Satanei să ne ispitească peste puterile noastre, şi care ne dă şi harul ca să-l biruim.

Pe de altă parte ar fi greşit să credem că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt lucrarea diavolului; dezechilibrul ancestral creat prin păcatul originar la nivelul întreitei pofte - a trupului, a ochilor şi trufia vieţii - despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru accentuat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa catolică, ne spune: "Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea" (I, 4).

Dar tot atât de greşit ar fi să credem că Satana nu ar avea nici un amestec, nici o influenţă asupra sufletului nostru, ceea ce - după cum am văzut - este împotriva Sfintei Scripturi.

În ce priveşte tactica folosită de diavol trebuie să recunoaştem că datorită înclinării noastre congenitale spre păcat sunt explicabile foarte multe dintre ispitele şi căderile în păcat. Este foarte greu să identificăm ispitele care vin direct de la diavol precum şi modul în care lucrează el. Putem totuşi afirma cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă neobişnuit de îndelungat, diavolul are o contribuţie importantă. Sau, când ispita produce în suflet o tulburare adâncă şi persistentă, când sugerează sufletului gustul pentru fapte ce strălucesc în ochii lumii, de pildă mortificaţii ieşite din comun şi făcute ostentativ, iar sufletul se simte înclinat să nu destăinuiască duhovnicului nimic din toate acestea, în astfel de cazuri de obicei este amestecat şi diavolul.

2. Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.

Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?".

Rugăciunea - cum am spus - trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.

Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.

Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom consacra Fecioarei Neprihănite, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.

A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine şi a Sacramentalelor. Purificarea sufletului în baia Sfintei Pocăinţe şi nutrirea cu trupul şi sângele lui Isus Cristos viu din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.

Apoi, sacramentalele sau binecuvântările Bisericii, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânta Tereza recomanda insistent apa sfinţită ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.

În sfârşit, o armă salutară este dispreţul suveran faţă de diavol. În privinţa aceasta, tot Sfânta Tereza ne spune: "Aceşti blestemaţi deseori mă chinuiesc, dar ei îmi insuflă prea puţină teamă; căci eu văd prea bine că ei nu se pot mişca fără permisiunea lui Dumnezeu (...). Trebuie să ştim că, de fiecare dată când îi dispreţuim, ei îşi pierd din putere, iar sufletul câştigă asupra lor o tot mai mare tărie. Ei nu au putere decât asupra sufletelor laşe, care depun armele". A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.

Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual ", adică omul cel nou - născut prin apa botezului din Duhul lui Dumnezeu şi nutrit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor - şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: "Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii" (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Cristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform preceptelor Sale, căci numai "cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui".

Aşadar, iubiţii mei, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Neprihănitei Fecioare, al sfinţilor noştri patroni, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Isus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=41