“Mulţumesc Celui ce m-a întărit,
lui Cristos Isus, Domnul nostru,
că m-a socotit credincios şi m-a pus să-l slujesc” (1Tim 1.12).
Înalt Preasfinţiile Voastre,
Preasfinţiţi părinţi confraţi în episcopat,
Onoraţi părinţi preoţi, cuvioşi călugări, cuvioase surori călugăriţe şi persoane consacrate,
Stimaţi domni senatori şi deputaţi, (…) domnule primar, stimaţi reprezentanţi ai autorităţilor de stat centrale şi locale,
Iubiţi credincioşi,
Cu aceste cuvinte ale apostolului Pavel în minte şi în inimă, mi-am început şi eu slujirea în Biserică în calitate de episcop în urmă cu trei ani şi jumătate, atunci când am primit harul preoţiei depline în succesiunea apostolică, dorind să-i mulţumesc Domnului pentru acest har de care m-a învrednicit şi pentru că m-a socotit vrednic să-l slujesc.
Aşadar, în această zi de mare sărbătoare pentru Eparhia Maramureşului, vin în faţa dumneavoastră ca un slujitor al Evangheliei, dorind să-l vestesc pe Domnul cel Înviat din morţi şi să aduc salutul meu de pace şi har tuturor acelora care astăzi mi-au fost încredinţaţi spre păstorire, precum şi tuturor credincioşilor binevoitori şi iubitori de Dumnezeu.
În urmă cu 80 de ani, în acest minunat oraş străjuit de munţi, cu oameni credincioşi şi iubitori de Cristos, venea ca păstor sufletesc primul episcop greco-catolic al Maramureşului, Alexandru Rusu. Erau vremuri de pace şi de speranţă pentru nou înfiinţata Episcopie, care însuma 239 de parohii şi 311 filii, puse toate sub scutul Preacuratei Fecioare Maria, ocrotitoarea Eparhiei. Catedrala episcopală, care l-a primit cu fast pe cel dintâi arhiereu al noii structuri ecleziastice, era dedicată Maicii Domnului şi de aceea întreaga eparhie era pusă sub protecţia Ei ca o extindere a statutului privilegiat pe care îl are orice biserică catedrală, ea fiind mama şi modelul tuturor bisericilor parohiale.
Astăzi, vă primim în acest spaţiu public sărăcăcios şi modest, unde am invocat numele Domnului în rugăciune, neputând să reiterăm sărbătoarea de acum 80 de ani aşa cum se cuvenea şi cum ar fi fost firesc. Episcopul, ca părinte şi păstor sufletesc, se înscăunează în Catedrala predecesorilor săi, ca semn al succesiunii în credinţă, şi de aceea gândul nostru nu poate să uite cum cel dintâi arhiereu al eparhiei Maramureşului a fost alungat fără vină şi fără voia lui din catedrala sa, plătind cu preţ de sânge statornicia sa în credinţă şi în comuniunea Bisericii Universale. Neuitarea nu pretinde răzbunare, ci devine rugăciune neîntreruptă pentru dreptate şi adevăr.
Astăzi, primesc şi privesc cu răbdare misiunea de păstor şi părinte al acestei Eparhii, încredinţându-mă de patrimoniul spiritual extraordinar şi de potenţialul de credinţă existent şi mărturisit de dumneavoastră, credincioşii de acum, edificat fiind de mărturia înaintaşilor noştri. “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, – ne îndeamnă autorul Epistolei către Evrei – priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).
Din cele opt decenii de viaţă ale acestei încercate Eparhii, mai mult de jumătate au fost trăite în anonimatul clandestinităţii şi în apăsarea cumplită a gândului robiei în propria ţară. Procesiunea de astăzi ne aminteşte de reîntoarcerea în ţara promisă a restului lui Israel, care face calea întoarsă din robia babiloniană. Dumnezeul părinţilor noştri este Domn al vieţii şi Părinte ocrotitor al fiilor săi, rămânând credincios promisiunilor Sale şi nu trece cu vederea lacrimile şi rugăciunile credincioşilor Săi.
Sărbătoarea noastră de astăzi, ocazionată de luarea în posesie canonică a acestei Eparhii, are loc în ziua pomenirii Sfântului proroc Iezechiel şi a Sfântului mucenic Foca.
Cea mai mare parte a misiunii sale profetice, aproximativ 25 de ani, Iezechiel o desfăşoară în exil la Babilon, însoţind şi încurajând poporul său, greu încercat de gândul măreţiei trecutului şi de situaţia concretă a prezentului, care le oferea doar statutul de robi şi toleraţi. Distrugerea templului din Ierusalim a reprezentat pentru mulţi iudei nu doar sfârşitul unei istorii, ci şi o punere serioasă la îndoială a credinţei lor, care nu putea să fie menţinută fără suportul dat de moştenirea trecutului. În aceste condiţii, misiunea profetului era aceea de a transmite Cuvântul Domnului prin mesaje de încurajare şi speranţă, de a-i face să creadă pe mai departe, chiar împotriva oricărei speranţe. Viziunile sale vin în sprijinul susţinerii credinţei în popor pentru ca acesta să nu se îndoiască de lucrarea Domnului şi să se purifice ei înşişi pentru ca Dumnezeu să-i reînnoiască şi să-şi constituie Sieşi un popor nou, pe care să-l readucă în patrie. Astfel, viziunea cunoscută a câmpului de oase care se reconstituie în corpuri şi învie nu doar prefigurează învierea Domnului şi în El a popoarelor, ci şi transmite mesajul de încredere şi speranţă în puterea lucrătoare a lui Dumnezeu, care însoţeşte fiecare om şi fiecare comunitate pe parcursul istoriei ei şi dincolo de ea.
În Biserică trăim cu această credinţă a puterii Domnului Înviat, care ne-a dat din Spiritul Său pentru ca să putem transforma lumea în care trăim. Să o facem dreaptă, cinstită, curată, echilibrată, iubitoare, iertătoare şi jertfitoare. Dumnezeu ne dă putere să acceptăm rănile istoriei pentru ca ele să se vindece.
În această zi de sărbătoare privim cu încredere la viitor, pentru că aşa cum spunea Preasfinţitul Alexandru Rusu în discursul său de înscăunare: Coborând de aici la grijile de alt ordin, cele în legătură cu organizarea noii Eparhii, cu îndrumarea ei pe căile mântuirii, nu pot să nu încep prin a sublinia misiunea grea ce ne aşteaptă (…) Eparhia Maramureşului trebuie să devină o nouă fortăreaţă a gândului măreţ şi atât de mângâietor pe care-l întruchipează şi reprezintă Biserica noastră Română Unită, a gândului unei cât mai bogate vieţi adevărat creştine, plămădite în adâncurile fiinţei noastre naţionale şi izvorâte din ea, cu căldura şi puterea atât de proprie tuturor manifestărilor, cu adevărat mari, ale neamului nostru.[1]
Preafericirea Voastră,
Onoraţi confraţi,
Iubiţi credincioşi,
Avem premise bune pentru a privi cu speranţă la ceea ce ne aşteaptă, conştienţi fiind de multitudinea provocărilor care ne asaltează şi de fragilitatea umanităţii noastre. Ştiu că perioada de vacanţă a Scaunului episcopal al Maramureşului a fost un timp intens de aşteptare şi rugăciune, un timp dedicat cererilor adresate Tatălui Ceresc pentru păstorul sufletesc care va fi ales şi desemnat pentru această misiune. Putem pleca la drum, după acest popas şi schimb de toiag, tocmai de la această atitudine şi stare sufletească a dumneavoastră, a preoţilor şi a credincioşilor, care aţi ales cea mai bună cale în a vă predispune lucrării harului. Aceasta este Biserica în dimensiunea ei intimă şi spirituală, poporul lui Dumnezeu rugător şi primitor al darurilor. Rugăciunea ne va fi pe mai departe hrana noastră sufletească şi atitudinea constantă pentru desăvârşirea vieţii spirituale. Citându-l pe sfântul apostol Pavel, putem spune şi noi că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (Efes. 6,12).
Lupta noastră este, în primul rând, una spirituală şi grija noastră este de a da o bună mărturie despre credinţa care este în noi, pentru ca, în societatea tot mai secularizată, curajul mărturisirii şi al trăirii Evangheliei să nu scadă şi să nu se stingă. Rugăciunea personală şi cea comunitară, liturgică şi extraliturgică, devoţională să ne fie limbajul comun în care ne regăsim, ne întâlnim, ne cunoaştem şi ne apropiem în trăirea sufletească, predispunându-ne la o mărturie comună şi la edificarea instituţională a Bisericii noastre. Cum să facem, oare, aceasta, de vreme ce opiniile ne sunt atât de variate şi aşteptările atât de diverse, încât pare că nu ne-am cunoaşte pe deplin identitatea. Tot preasfinţitul Alexandru de pioasă memorie, sugera calea, la venirea sa în Maramureş: Pentru a corespunde acestor aşteptări şi pentru a putea realiza cât mai deplin nădejdile ce se leagă de noua noastră aşezare eparhială, se cere imperios ca viaţa ei să pornească şi să se dezvolte în linia tradiţiei strălucite, care face gloria de oricând a Blajului, centrul istoric atât de respectat al Bisericii noastre[2].
Sprijinit de rugăciunile voastre, pe care, de altfel, mă bazez, iubiţi confraţi preoţi şi dragi credincioşi, putem ajunge la o comuniune deplină, în care ascultarea bisericească şi respectul opiniilor personale să poată coexista.
Un alt gând care se cere exprimat în acest moment, când privirea noastră de ansamblu se îndreaptă asupra realităţii bisericeşti, este legat de nevoia comuniunii şi a deplinei colaborări şi întrajutorări între toţi fiii şi fiicele Bisericii. O comunitate îşi trăieşte pe deplin chemarea în dragostea frăţească pe care trebuie să o cultive ca un imperativ al Domnului, care se lasă cunoscut în bucuria împărtăşirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Io 15,12-14).
La fel ca şi credinţa, comuniunea nu se presupune, ci se propune, aşteaptă mereu să fie actualizată, este atitudinea concretă care se împlineşte în prezentul fiecărei zile. Structura ierarhică a bisericii este ea însăşi baza oricărei comuniuni, care îşi are în Euharistie şi în Preoţie fundamentul şi izvorul unităţii tuturor.
Ca părinte şi păstor al acestei Eparhii, vă invit să redescoperim şi să desăvârşim bucuria de a fi împreună ca fraţi de credinţă, care au aceleaşi valori şi privesc spre acelaşi ideal: împărăţia lui Dumnezeu şi binele Bisericii.
Ceea ce s-a realizat în cele două decenii de renaştere a Bisericii, cu multă jertfă, trebuie consolidat şi îmbunătăţit, astfel încât întregul patrimoniu spiritual şi structural să fie în serviciul comunităţii şi al fiecărui credincios în parte.
O prioritate a acţiunilor noastre viitoare o va constitui grija deosebită pentru activităţile pastorale. Centrul oricărei acţiuni pastorale este dragostea faţă de suflete, acea dragoste pe care Mântuitorul a întrupat-o în viaţa şi în jertfa Lui pentru noi. Pilda Bunului Păstor care îşi pune viaţa pentru oi (Ioan10,11) rămâne emblematică pentru toţi slujitorii Bisericii care sunt mandataţi să vestească dragostea lui Dumnezeu. Nicio altă situaţie nu este prioritară acesteia, atunci când ne raportăm la ordinea şi esenţa misiunii noastre.
Grija pastorală creează premisele unităţii spirituale şi face să înflorească şi să se dezvolte în Biserică acei talanţi pe care Dumnezeu i-a sădit în fiii Săi. Favorizarea vocaţiilor şi cultivarea lor, aprofundarea credinţei noastre prin programe de catehizare, implicarea mai activă în viaţa socială, deschiderea spre lumea culturală şi ştiinţifică în dialogul constructiv al propunerilor valorilor şi al cultivării lor în societate, inclusiv a celor morale, cultivarea unui raport bun cu celelalte Biserici şi culte, precum şi implicarea în mişcarea ecumenică sunt tot atâţia paşi de urmat şi direcţii de acţiune a eparhiei noastre.
Fermentul unei societăţi se propune de la sine, atunci când conştiinţa valorilor este trăită şi asumată colectiv şi mai ales atunci când coerenţa faptelor noastre sunt rodul harului lui Dumnezeu.
Mai înainte de toate, aş dori să vă asigur pe toţi de dragostea mea părintească, de fraternă însoţire şi sprijin, în orice demers pe care îl veţi întreprinde. Sediul episcopal este casa noastră a tuturor, unde veţi găsi mereu un părinte, ce e drept unul cu toiag, dar care va fi folosit pentru salvarea binelui comun şi pentru îndreptarea şi zidirea sufletească a fiecăruia. În ritualul roman de consacrare a arhiereului se spune: “Episcopatul este numele care exprimă slujirea, nu este unul de onoare, pentru că Episcopului i se cade mai mult să servească decât să domine, potrivit poruncii Mântuitorului”.[3] Având, aşadar, prezente şi cuvintele lui Isus care îi învaţă pe apostolii Săi şi apoi le dă pildă şi exemplu: “Care dintre voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt.20,26-28), nu ne rămâne decât să ne încredinţăm Maicii Sfinte, Maica noastră şi a Bisericii, spunând: “Fie mie după Cuvântul Tău, Doamne” şi “Fie mie după voia Ta”. Sau, gândindu-mă la versurile poetului Duiliu Zamfirescu, să înalţ aceeaşi rugă:
Părinte, Tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta Ta fiinţă,
Măreşte-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferinţă. [4]
[1] Alexandru Rusu, Pastorala prilejuită de instalarea episcopului Alexandru Rusu din 2 februarie 1931.
[2] Alexandru Rusu, Pastorala din 2 februarie 1931.
[3] Ioan Paul II, Exortaţia apostolică PASTORES GREGIS, pag. 109.
[4] Gethsemani, în volumul Poeţi în rugăciune, culeşi şi adnotaţi de pr. Ioan Georgescu, pag. 73.
Sursa: http://www.bru.ro/documente/predica-ps-vasile-cu-ocazia-inscaunarii-ca-episcop-de-maramures
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu