Moartea e un job etern
Death is only the beginning., aceasta este fraza care mi-a venit în minte încă de când am ales să citesc romanul Cum trăiesc morții, al cărui titlu intrigant m-a atras din prima clipă. Nu știam la ce să mă aștept, pentru că a fost primul contact cu scriitura lui Will Self, dar am descoperit un limbaj dur, postmodern până în măduva sensurilor ascunse, care m-a convins că cinismul poate fi de un lirism tragic.
Romanul se construiește, așadar, în jurul ideei că viața este doar antrenamentul care te face să intri în moarte, cât de cât, pregătit, o moarte văzută prin ochii lui Lily Bloom, o bătrână evreică americancă, mutată în anosta Anglie și doborâtă de cancer la 63 de ani. Incipitul este unul, aparent, deconspirant, stând sub auspiciile unui epilog, care prezintă personajul-narator și ale sale gânduri morbide, plictisite de o existență ternă dincolo de viață. Lily Bloom vorbește cititorului ironic, acid, licențios, aruncând umbra banalului peste toate evenimentele marcante ale sfârșitului de secol, cu un ochi atent la detaliu și însoțită de Liti al ei (un lithopedion extrem de ascultător) și de Bădărănel (primul său copil, mort în urma unui accident de mașină).
În urma acestui monolog delirant, Lily Bloom se reîntoarce pentru a-și evoca ultimele zile de viață, petrecute într-o singurătate populată de ființe care mai de care mai ciudate, de la fiica cea narcomană, Natty, la fiica cea preacumpătată, Charlotte, pierdută între amintirile celor două căsnicii ratate și prezentul asistentelor eficiente. Acum este moartă, are chiar și un ghid mortuar, în persoana aborigenului Phar Lap Jones, dar nu înțelege nimic, pentru că mortocrația se supune acelorași legi birocratice, impunându-i terapii de grup pentru cei Personal Morți și noi taxe de achitat, fapt ce o împinge să își ia o slujbă într-o companie de PR. Will Self se joacă, și de această dată, cu ironiile fine, alternând materialul morții cu etericul personajului principal care este privat de atingeri, nevoi, dar care simte, mănâncă (oarecum) și fumează din plin, pentru a ușura stresul existenței eterne.
Adevăratul epilog, însă, ne este relevat abia în ceea ce pare a fi a treia parte a romanului, care se insinuează discret, în final de capitole, sub forma gândurilor unui nou-născut, care pare a ști prea multe despre viață și vitregiile care o însoțesc. Finalul este complet neașteptat, lăsat la libera interpretare, pentru a-și păstra vâna postmodernă până la ultimul cuvânt, iar cititorul înțelege ceea ce dorește să înțeleagă, în funcție de maniera în care abordează romanul.
Povestea este una tragică, îmbrăcată în hainele umorului negru, iar duritatea metodei de a transmite mesajul mi-a adus aminte oarecum de Palahniuk, nu în sensul scabrosului, ci al șocului constant căruia îi ești supus cu fiecare pagină ce se scurge. Densitatea informațiilor este, de asemenea, una delirantă, devenind cu ușurință un ”ghid al culturii pop” pentru finalul secolului XX, dar al cărui substrat este unul profund spiritual. Ceea ce este cu adevărat fascinant este faptul că, deși tratează o temă tabu, moartea, Will Self nu atinge deloc sfera religiosului, ci marșează pe antisemitismul bătrânei evreice, pentru a sonda în perspectiva istoriei mentalităților, amestecând idei antropologice și cultură media.
Cum trăiesc morții este un roman care trebuie savurat pe stomacul gol, în liniște deplină, cu raționalul și empaticul, pentru a înțelege ce resorturi a mișcat în tine, pe măsură ce te cufunzi în poveste. Doar astfel poți avea parte de epilogul real al romanului. Concluzia? Dacă aveți chef de un exercițiu filosofic, nu ezitați să începeți lectura.
Scris de Alice Teodorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu