17 Februarie – Nu are rost
Un puşti de patru ani, întorcându-se de la grădiniţă îi spune mamei sale:
-Mamă, nu merită să merg la grădiniţă. Dacă tot nu ştiu să citesc nici nu ştiu să scriu iar doamna nu mă lasă să vorbesc… de ce să mă mai duc?
Raţionamentul copilului este limpede şi logic: ceea ce acolo se face – a citi şi a scrie – el nu ştie să o facă; iar ceea ce el ştie să facă – să vorbească – nu este lăsat să facă. În consecinţă, acela nu este locul lui.
Problema este că se pleacă de la o premisă falsă: grădiniţa, şcoala, nu este doar pentru a face ceea ce se ştie a face, dar pentru a învăţa ceea ce nu se ştie.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viaţa: este o şcoală continuă. Este rău atunci când cineva se declară satisfăcut cu ceea ce ştie deja.
Aici, în viaţă, ne aflăm pentru a învăţa să facem mai mult şi, mai ales, pentru a învăţa să facem mai bine ceea ce deja facem.
Nu putem spune: „ajunge”. Cât timp trăim, putem şi trebuie să ne îmbunătăţim. Mulţumiţi? Da!; Satisfăcuţi, însă? Niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu