Am primit cu
stupoare la început, apoi cu tristeţe anunţul Papei Benedict al XVI -lea
de a se retrage. Aş putea spune că mi s-a părut, într-o primă fază,
vestea unei adevărate dispariţii, în adevăratul şi crudul sens al
cuvântului. Apoi am cugetat mai mult şi, cu calm, revăzându-l pe
cardinalul Joseph Ratzinger la balconul central al Bazilicii sfântului
Petru, cu acea simplitate dezarmantă cu care s-a prezentat ca Papă acum
opt ani, am regăsit rostul perseverent al răgazului şi m-am întărit
sufleteşte.
Odată cu anunţul retragerii Papei a început, bineînţeles, pe întreg mapamondul polieleul părerilor faţă de actul în sine. De la înalţi prelaţi şi politicieni până la oamenii simpli de pe stradă, cărora reporterii le înfiinţau suculent în faţa gurii storcătorul de impresii. Şi am simţit compasiune pentru sufletul Papei, scris în demnitatea credinţei, prin nobleţe şi precizie, expus, iată, acestor temerari ai nimicului vorbelor. Dar este ştiut că în faţa clamoroasei străzi n-ai putea rezista fără bobul de umor pe care îl inspiră compasiunea lui Hristos pentru cei săraci cu duhul.
Papa se retrage. Ei, bine, am ajuns s-o trăim şi pe asta, cum ar spune scena mondenă: Pentru prima dată, doamnelor şi domnilor, în epoca şi lumea noastră - care se crede veşnică - vom avea ocazie de a vorbi despre un Papă la trecut... chiar dacă este încă în viaţă... Stranie impresie! Câte ironii şi culori ale minţii pentru a ne inspira în derapajele permise de lumea contemporană, iar, în lipsa respectului, câte jonglerii ajung să ne mâzgălească prestanţa!
În România, figura lui Benedict al XVI-lea - Cel care se retrage - a însemnat cam ceea ce a vrut să înţeleagă ochiul indiferent al majorităţii triumfător naţionale: Suveran Pontif, Papă conservator, politicianul stângaci şi sobru, un Papă distant al unei lumi greu de atins, univers descris excelent de strugurii vulpii fabulei lui La Fontaine, prea sus pentru muritorii de rând şi, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate. Am asistat, cu toate acestea, în aceşti ani la respectul şi dragostea atâtor români, simpli şi buni - pentru care merită să rămâi în ţară! - care au intuit focul de nobleţe şi demnitate pe care l-a mărturisit Papa Benedict, care i-au citit textele cu asiduitate, recunoscându-l purtător al unei misiuni de înaltă ţinută şi credinţă, primită, am putea spune, direct de pe umerii epuizaţi ai lui Ioan Paul al II – lea.
În lumea de tradiţie occidentală, veştile despre retragerea Papei purtau în bună măsură aura respectului inspirată în comentarii de elogiul libertăţii interioare în faţa reţinerii/eliberării funcţiei şi de curajul umilinţei prin discernământul de credinţă, evident integral sufletesc. Am putut constata şi admiraţia pentru un aşa-zis exemplar „simţ de politician” al Papei care se ştie retrage la timp, dar am fi putut citi, desigur, şi măgăriile celor care cred că, uitând de respect şi deferenţă, au impresia că fac lumea mai bună, folosind un ton de dialog care – ca să-l citez pe Andrei Pleşu - nu era cu nimic mai prejos decât scuipatul.
În Biserică nu există acte revoluţionare, ci acte de conştiinţă, de răspundere a Părinţilor, a celor care păstoresc – le spunea ieri Papa Benedict al XVI-lea preoţilor din Urbe, eparhia proprie, primindu-i pentru ultima dată în poziţia de Păstor, dar asigurându-i de postura de Părinte atent şi iubitor în geografia vieţii sufletului, chiar şi după abdicarea misionară de pe 28 februarie. Şi Papa a ales să vorbească fiilor săi, păstori ai Romei, prin a le povesti despre Conciliul care a schimbat faţa Bisericii, dând mărturie după cum l-a trăit el, personal, martor direct, invitat ca dascăl de teologie în postura de sfătuitor personal al cardinalului Frings de la Koln.
Benedict al XVI-lea a putut trece astfel în revistă valoarea credinţei, energia pentru care Biserica aleargă senină în bucuria urmării lui Hristos, realitate creatoare pentru Părinţii prezenţi la Conciliu şi căutători ai voinţei lui Dumnezeu în acel „acum” permanent al istoriei mântuirii. A făcut elogiul vieţii cultului liturgic, importanţa de a vedea latura de contemplaţie sacră, precedentă oricărei acţiuni la care subscrie evident Biserica, importanţa contactului cu Cuvântul pe care Scriptura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoinţă din partea Dumnezeului celui viu. A subliniat felul însuşi de a înţelege adevărul Bisericii, misiunea acesteia, demnitatea sa care nu vine din protecţia potentaţilor, ci din viitorul de speranţă care se realizează în Hristos. A amintit apoi de colegialitatea succesiunilor apostolice, de sfântul Petru, antecesorul său, căruia Conciliul i-a contemplat misiunea „prezidenţei” în slujba Bisericii, în adevăr şi iubire.
Papa a pomenit şi de redescoperirea interioară a unei teme biblice formidabile precum „Poporul lui Dumnezeu”, care creşte şi se arată prin împărtăşire în Biserică, şi a repus în contemplaţie realitatea Revelaţiei, mărturisită vital, nu numai prin Scriptură şi Tradiţie, ci şi prin certitudinea că adevărul revelat primeşte o a treia forţă esenţială prin Magister - Învăţătura cu autoritate - pe care Hristos l-a lăsat ucenicilor şi succesiunii lor din Biserică.
Benedict al XVI-lea a trecut apoi la temele clasice pentru noi cei de azi: dialogul cu lumea, libertatea religioasă, ecumenismul, privirea prin ochii credinţei a unei lumi profane, văzută nu neapărat adversară, ci teren de înţelegere şi compasiune, pentru a oferi cât mai multor suflete demnitatea unei vieţi trăite în Hristos şi mărturia vieţii - principală axă a dialogului real şi eficient - de care „are nevoie” harul pentru a-l schimba pe om şi, prin el, lumea. Încheind cuvântul său către preoţii săi, Papa nu s-a sfiit să pună degetul pe rană, vorbind cu preocupare, dar în speranţă, de ceea ce lumea a înţeles din acest eveniment al Conciliului datorită bruiajului mişcărilor zgomotoase mediatice pe care, fără să-l numească explicit, l-a identificat cu spiritul acestei lumi, al celui care divide şi schimbă semnificaţiile, Cel rău, Ispititorul, Mamona dezbinărilor. Cu atât mai mult, pentru a învăţa încă o dată ca Episcop en titre al Romei că vitalitatea Bisericii Universale subzistă prin bătălia interioară a credinţei.
Nu ştim ce titlu va înţelege să aleagă Benedict al XVI-lea după retragere. Ştim cu certitudine că ne va fi pururi aproape, mai aproape chiar decât pe facebook sau pe twitter, pe acel meridian inalterabil zidit prin rugăciune şi vom putea vorbi despre el ca despre un Mare Om. Om de conştiinţă, pururi la prezent, un Papă demn, pelerin al credinţei. Întru mulţi ani, Stăpâne!
Odată cu anunţul retragerii Papei a început, bineînţeles, pe întreg mapamondul polieleul părerilor faţă de actul în sine. De la înalţi prelaţi şi politicieni până la oamenii simpli de pe stradă, cărora reporterii le înfiinţau suculent în faţa gurii storcătorul de impresii. Şi am simţit compasiune pentru sufletul Papei, scris în demnitatea credinţei, prin nobleţe şi precizie, expus, iată, acestor temerari ai nimicului vorbelor. Dar este ştiut că în faţa clamoroasei străzi n-ai putea rezista fără bobul de umor pe care îl inspiră compasiunea lui Hristos pentru cei săraci cu duhul.
Papa se retrage. Ei, bine, am ajuns s-o trăim şi pe asta, cum ar spune scena mondenă: Pentru prima dată, doamnelor şi domnilor, în epoca şi lumea noastră - care se crede veşnică - vom avea ocazie de a vorbi despre un Papă la trecut... chiar dacă este încă în viaţă... Stranie impresie! Câte ironii şi culori ale minţii pentru a ne inspira în derapajele permise de lumea contemporană, iar, în lipsa respectului, câte jonglerii ajung să ne mâzgălească prestanţa!
În România, figura lui Benedict al XVI-lea - Cel care se retrage - a însemnat cam ceea ce a vrut să înţeleagă ochiul indiferent al majorităţii triumfător naţionale: Suveran Pontif, Papă conservator, politicianul stângaci şi sobru, un Papă distant al unei lumi greu de atins, univers descris excelent de strugurii vulpii fabulei lui La Fontaine, prea sus pentru muritorii de rând şi, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate. Am asistat, cu toate acestea, în aceşti ani la respectul şi dragostea atâtor români, simpli şi buni - pentru care merită să rămâi în ţară! - care au intuit focul de nobleţe şi demnitate pe care l-a mărturisit Papa Benedict, care i-au citit textele cu asiduitate, recunoscându-l purtător al unei misiuni de înaltă ţinută şi credinţă, primită, am putea spune, direct de pe umerii epuizaţi ai lui Ioan Paul al II – lea.
În lumea de tradiţie occidentală, veştile despre retragerea Papei purtau în bună măsură aura respectului inspirată în comentarii de elogiul libertăţii interioare în faţa reţinerii/eliberării funcţiei şi de curajul umilinţei prin discernământul de credinţă, evident integral sufletesc. Am putut constata şi admiraţia pentru un aşa-zis exemplar „simţ de politician” al Papei care se ştie retrage la timp, dar am fi putut citi, desigur, şi măgăriile celor care cred că, uitând de respect şi deferenţă, au impresia că fac lumea mai bună, folosind un ton de dialog care – ca să-l citez pe Andrei Pleşu - nu era cu nimic mai prejos decât scuipatul.
În Biserică nu există acte revoluţionare, ci acte de conştiinţă, de răspundere a Părinţilor, a celor care păstoresc – le spunea ieri Papa Benedict al XVI-lea preoţilor din Urbe, eparhia proprie, primindu-i pentru ultima dată în poziţia de Păstor, dar asigurându-i de postura de Părinte atent şi iubitor în geografia vieţii sufletului, chiar şi după abdicarea misionară de pe 28 februarie. Şi Papa a ales să vorbească fiilor săi, păstori ai Romei, prin a le povesti despre Conciliul care a schimbat faţa Bisericii, dând mărturie după cum l-a trăit el, personal, martor direct, invitat ca dascăl de teologie în postura de sfătuitor personal al cardinalului Frings de la Koln.
Benedict al XVI-lea a putut trece astfel în revistă valoarea credinţei, energia pentru care Biserica aleargă senină în bucuria urmării lui Hristos, realitate creatoare pentru Părinţii prezenţi la Conciliu şi căutători ai voinţei lui Dumnezeu în acel „acum” permanent al istoriei mântuirii. A făcut elogiul vieţii cultului liturgic, importanţa de a vedea latura de contemplaţie sacră, precedentă oricărei acţiuni la care subscrie evident Biserica, importanţa contactului cu Cuvântul pe care Scriptura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoinţă din partea Dumnezeului celui viu. A subliniat felul însuşi de a înţelege adevărul Bisericii, misiunea acesteia, demnitatea sa care nu vine din protecţia potentaţilor, ci din viitorul de speranţă care se realizează în Hristos. A amintit apoi de colegialitatea succesiunilor apostolice, de sfântul Petru, antecesorul său, căruia Conciliul i-a contemplat misiunea „prezidenţei” în slujba Bisericii, în adevăr şi iubire.
Papa a pomenit şi de redescoperirea interioară a unei teme biblice formidabile precum „Poporul lui Dumnezeu”, care creşte şi se arată prin împărtăşire în Biserică, şi a repus în contemplaţie realitatea Revelaţiei, mărturisită vital, nu numai prin Scriptură şi Tradiţie, ci şi prin certitudinea că adevărul revelat primeşte o a treia forţă esenţială prin Magister - Învăţătura cu autoritate - pe care Hristos l-a lăsat ucenicilor şi succesiunii lor din Biserică.
Benedict al XVI-lea a trecut apoi la temele clasice pentru noi cei de azi: dialogul cu lumea, libertatea religioasă, ecumenismul, privirea prin ochii credinţei a unei lumi profane, văzută nu neapărat adversară, ci teren de înţelegere şi compasiune, pentru a oferi cât mai multor suflete demnitatea unei vieţi trăite în Hristos şi mărturia vieţii - principală axă a dialogului real şi eficient - de care „are nevoie” harul pentru a-l schimba pe om şi, prin el, lumea. Încheind cuvântul său către preoţii săi, Papa nu s-a sfiit să pună degetul pe rană, vorbind cu preocupare, dar în speranţă, de ceea ce lumea a înţeles din acest eveniment al Conciliului datorită bruiajului mişcărilor zgomotoase mediatice pe care, fără să-l numească explicit, l-a identificat cu spiritul acestei lumi, al celui care divide şi schimbă semnificaţiile, Cel rău, Ispititorul, Mamona dezbinărilor. Cu atât mai mult, pentru a învăţa încă o dată ca Episcop en titre al Romei că vitalitatea Bisericii Universale subzistă prin bătălia interioară a credinţei.
Nu ştim ce titlu va înţelege să aleagă Benedict al XVI-lea după retragere. Ştim cu certitudine că ne va fi pururi aproape, mai aproape chiar decât pe facebook sau pe twitter, pe acel meridian inalterabil zidit prin rugăciune şi vom putea vorbi despre el ca despre un Mare Om. Om de conştiinţă, pururi la prezent, un Papă demn, pelerin al credinţei. Întru mulţi ani, Stăpâne!
Mihai Frăţilă
Episcop vicar greco-catolic al Bucureştilor
Episcop vicar greco-catolic al Bucureştilor
