1. “Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14)
Lumea n-a fost făcută din nimic, ci
din preaplinul lui Dumnezeu. Pentru că nimicul, golul este o abstracţiune
filosofică cu rol aparent consolator pentru limitativul demonstraţiei logice,
în fond o capcană conceptuală cu consecinţe sterilizante pentru orgoliul uman.
O formulare cu adevărat vrednică de om ar fi următoarea: nimic nu există în
afara lui Dumnezeu, iar omul este un nimic în raport cu Dumnezeu! De
altminteri, demnitatea şi înţelepciunea omului consistă în conştiinţa
nimicniciei lui în raport cu Absolutul divin. Prin urmare, Dumnezeu fiind
totuna cu absolutul şi eternitatea, El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, şi
nu se poate defini decât prin propoziţia tautologică de esenţă translogică,
hărăzită auzului lui Moise: ”Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază din El, deoarece El
este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, ”Unitatea
tuturor unităţilor” cum splendid afirma Petre Ţuţea.
Iată de ce toate încercările de a-I
demonstra inexistenţa, rămân doar la stadiul penibil de speculaţii clădite pe
fundamentul şubred al neliniştilor şi rătăcirilor omului căutător, ce se lasă
amăgit de iluzia descoperirii adevărului doar cu ajutorul raţiunii. Dar însuşi
Kant a recunoscut că celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea n-are
nici un început; lumea este simplă, lumea este compusă; lumea are o cauză
exterioară ei, lumea n-are nici o cauză; în lume există numai necesitate, în
lumea există şi libertate) a recunoscut, deci, că aceste mult-lăudate antinomii
reprezintă rătăciri ale raţiunii pure în căutarea Absolutului! De altfel, cum
să ajungi la Adevăr atunci când te străduieşti din răsputeri să dovedeşti că El
nu există?!…
Filosofia vorbeşte de adevăr relativ şi
adevăr absolut. Dar după opinia lui Petre Ţuţea, ”Mai multe adevăruri, egal
lipsă adevăr!” Există deci un singur Adevăr, şi acesta este Dumnezeu. ”Eu sunt
Calea, Adevărul şi Viaţa”, ne învaţă Mântuitorul în Ioan 14,6. Nu face
afirmaţia că este o cale, ci că este Calea (iată alte splendide nume ale lui
Dumnezeu), altfel spus singura cale posibilă de-a cunoşte viaţa veşnică şi
Adevărul în frumuseţea, bunătatea şi forţa-I absolută. Soluţia- mântuire sau
pieire – este la îndemâna fiecărui om prin imensa libertate cu care am fost
dăruiţi de-a ne hotărî destinul. Însă nu raţiunea – nici cea ştiinţifică, nici
cea filosofică – nu reprezintă modalitatea sigură de-a accede în transcendenţă,
adică de-a merge pe urmele Mântuitorului în vecinătatea divinului. Singura
modalitate viabilă rezidă în credinţă, urmând pilda Domnului Iisus de-a fi
smerit şi iubitor.
Când Vasile Pârvan vedea istoria în dublu
sens – ascensional şi decensional, poate că avea în faţa ochilor minţii traseul
descensional al lui Iisus – întruparea lui ca Om în vederea izbăvirii noastre,
apoi traseul ascensional – înălţarea Lui la cer după înviere. Din acest motiv
Ţuţea spunea că istoria trebuie văzută bipolar: ”Când oglindeşte susul ea este
un vehicul al realului, iar când oglindeşte josul este un vehicul al aparenţei”.
Iisus a efectuat o tăietură în istoria
umană. El reprezintă piatra unghiulară aşezată la temelia noii istorii morale a
omului apăsat nu numai de conştiinţa păcatului originar, ci şi conştiinţa
atentatului criminal la Iubire şi Puritate. Mântuitorul este incomparabil
superior tuturor filosofilor şi făuritorilor de istorie, deoarece, după
fermecătoarea expresie a mărturisitorului Petre Ţuţea, “El reprezintă Absolutul
divin care punctează istoria”.
Hamilton face o distincţie extrem de subtilă
între Absolut şi infinit: ”Absolutul înseamnă necondiţionatul limitat, iar infinitul
necondiţionatul nelimitat”. Prin urmare, Absolutul îşi exercită autoritatea Sa
eternă şi binefăcătoare prin limitele impuse de voinţa Sa, deci prin impunerea
condiţiilor creatoare, în timp ce infinitul reprezintă o desfăşurare ternă,
monotonă şi sterilă, altfel spus neantul în nulitatea lui egală şi etern
necuprinsă, o abstracţiune dizolvantă ce încremeneşte raţiunea prin groaza
inspirată de neputinţa în faţa inexistentului.
Fiind pretutindeni, El este prezent şi în
noi, căci la El timpul devine neputincios, trecutul şi viitorul se îneacă
într-un prezent continuu ce alimentează veşnicia. Cât de liniştitoare este
propoziţia: ”Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui!” Atunci
cum putem să ne închipuim că Dumnezeu l-a făcut pe om din plictiseală şi că
soarta omului este o biată jucărioară în mâinile acestei ”Forţe
Implacabile ”?! Imaginea unui Dumnezeu intolerant, chiar crud şi rău cu
creaţia Sa, este o slabă consolare pentru cei ce şi-au făcut un crez din
încadrarea faptelor lor abominabile în anumite texte biblice intenţionat
răstălmăcite. Nimic mai dăunător pentru sănătatea morală a respectivilor,
pentru uşurinţa cu care se îndepărtează de mântuire din cauza trufiei şi a unor
calcule înjositoare.
Să ne amintim că omul anterior păcatului
originar era înconjurat de un bine necuprins, binele ce izvora cu blândă
generozitate din Atotputernic. Prin neascultare, mai exact prin ascultarea unor
poveţe opuse îndemnurilor Creatorului, omul de dovedeşte nedemn de grădina
Edenului. Proba cu pomul din mijlocul grădinii este actul de naştere al
conştiinţei omului, o conştiinţă capabilă să disocieze binele de rău, deci
capabilă să-şi măsoare decăderea datorată greşelii săvârşită prin neascultarea
hrănită cu curiozitate. Pentru
ieşirea din starea în care l-a aruncat păcatul, omul are datoria să dovedească
fermitate în ascultarea poruncilor divine. Numai astfel va învinge ispitele şi va accede la
starea anterioară păcatului originar.
Se nasc următoarele întrebări: Dacă
Dumnezeu este Binele întruchipat, se cheamă că răul fiinţează înafara Lui? De
ce urmaşii lui Adam, nesfârşitele generaţii ce i-au succedat, trebuie să tragă
ponoasele pentru neascultarea acestuia, iar răul pământean nu este nici măcar
limitat, necum să fie stârpit?
Tot ce există, văzutul şi nevăzutul,
totul este rezultatul actului de voinţă al Atotputernicului. Până la degradarea
omului prin păcat, exista un Univers moral netulburat, graţie absenţei unor
intenţii opuse ori în dezacord cu voinţa divină. Mărul furat a creat o
perturbaţie în armonia desăvârşită a Universului, prin admiterea de către
Creator a unor tendinţe umane ezitante, oscilante, ba chiar în contradicţie cu
traseul liniar-moral pe care El îl aştepta de la om. Fără ştirea lui Dumnezeu
n-ar fi fost cu putinţă, fiindcă atunci El şi-ar fi pierdut atributul de
atotştiutor. (Iată, spune Ţuţea, cum
universul moral al omului se sprijină pe un măr furat, după cum universul lui
ştiinţific se sprijină pe un măr căzut – celebrul măr care, zice-se, l-ar fi
inspirat pe Newton în descoperirea Legii atracţiei universale!)
Înseamnă că substanţa divină este în acest mod
alterată şi că răul s-a infiltrat până şi în persoana Sa revelată prin creaţiune?
Nu, deoarece acest rău ţine de condiţia degradantă a omului muritor, deci
operează la nivelul imanentului, al aparenţelor. De altminteri, Sfântul
Augustin este de părere că răul reprezintă un parazit ontologic al binelui.
Lipsit de capacitatea de existenţă independentă, răul fiinţează atâta timp cât
durează binele pe care parazitează şi din care-şi soarbe raţiunea de-a fi. De
pildă, putregaiul este un rău pentru copac. Răul acesta este considerat ca
atare atâta timp cât există binele (copacul) din care-şi trage seva fiinţării
sale devoratoare, expansioniste, atunci când nu întâmpină o opoziţie fermă.
Când putregaiul a cotropit întregul copac, nu mai rămâne nimic, nici rău, nici
bine, căci copacul (binele) şi-a încheiat existenţa…Din fericire pentru om şi
condiţia sa, acesta deţine cea mai sigură şi mai eficace armă întru
contracararea răului moral, forma cea mai subtilă şi mai perfidă a răului
nesăţios. Această armă sui-generis, specific umană este Legea morală sădită în
noi încă de la facere.
Ridicarea omului în vecinătatea esenţelor,
adevărata substanţă divină, poate fi realizată numai printr-un anevoios proces
de purificare, de izgonire a germenului răului cuibărit în intenţiile şi
faptele sale. Deşi gama de manifestare a răului este infinit neglijabilă pentru
măreţia divină, totuşi nu-I este indiferentă lui Dumnezeu întrucât nu-I este
indiferent omul. Pentru mântuirea sa, omul trebuie să depună un efort susţinut.
Numai astfel va izbuti să-şi învingă înclinaţia nativă spre păcat, numai astfel
– mergând pe calea trasată de Iisus – va izbuti să-şi depăşească condiţia
nevrednică topită în vremelnicie.
Răul cuibărit în om este tolerat de
Dumnezeu ca o justă piatră de încercare în vederea evaluării rezultatului
ciocnirii dintre tendinţele umane ireconciliabil antagonice. Iar eforturile
depuse pentru înfrângerea forţelor întunericului, sunt generos susţinute de
intervenţia divină întru întărirea relaţiei eliberatoare dintre Dumnezeu şi om.
De-abia în acest mod se va ajunge la starea mistică ce se caracterizează prin
armonie lăuntrică fecundată cu har divin; de-abia atunci sentimentul dominant
faţă de semeni va fi iubirea mistuitoare, curată, sinceră, adevărată. Un
asemenea spirit tămăduit şi tămăduitor va accede la Adevăr prin revelaţie şi va
sorbi apa vie a fericirii prin inspiraţie.
2. ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”
În sensul cel mai larg al cuvântului,
libertatea înseamnă necondiţionare. Captiv în cuşca simţurilor şi prins în
plasa reglementărilor sociale, aici pe pământ omul beneficiază doar de-o
libertate limitată şi aparentă.(Desigur, afirmaţia anterioară nu se referă la
libertatea interioară, dobândită de om prin creştinism: o libertate pe cât de
fertilă, pe atât de trebuincioasă.) Nici cea mai avansată democraţie din lume
nu-i poate asigura individului o libertate totală. Asta deoarece corpusul
social, oricât ar fi de afânat prin legi şi instituţii democratice, tot nu
permite individului un perimetru nelimitat şi necontrolat pentru mişcări
libere. Orice lărgire a ariei sale de deplasare, cu grijă precizată şi
controlată, duce fatalmente la nemulţumiri: fie nemulţumirile altor indivizi
ce-şi văd violate propriile arii de mişcare liberă, fie ale individului în
cauză, acesta revendicând noi şi noi segmente de libertate. Dar fireasca (sic!)
inegalitate socială, ba chiar şi cea familială, va genera tensiuni şi conflicte
în lupta acerbă (constituţională, instituţională, sindicală ş.a.m.d.) pentru
extensia şi respectarea libertăţilor dobândite.
Ceea ce colectivităţilor umane le este
refuzat, la Dumnezeu este cu putinţă. Mult visata egalitate socială, ba de
gânditorii utopişti, ba de socialişti şi comunişti, se dovedeşte un nonsens
social: de o parte stă experienţa zguduitoare a sistemelor socialiste, de
cealaltă parte stă prosperitatea şi progresul sistemelor centrate pe concurenţă
şi inegalitate socială. Primele şi-au afişat propaganda mincinoasă a egalităţii
sociale, dar, după un lanţ nesfârşit de torturi şi crime, au naufragiat în
marea deznădejdii şi sărăciei; comunităţile capitaliste, îndeosebi cele
avansate, îşi propun cu tot mai multă insistenţă eliminarea sărăciei şi
diminuarea discrepanţelor sociale prin întărirea clasei de mijloc. Deocamdată
este un scop, deoarece în condiţiile stimulării liberei iniţiative, care pentru
foarte mulţi se cheamă şansa îmbogăţirii prin orice mijloace, fie şi în dauna
altora, în asemenea condiţii netezirea asperităţilor sociale şi vindecarea
rănilor datorate sărăciei şi disperării, rămâne doar un vis frumos al omenirii.
În faţa lui Dumnezeu însă toţi oamenii
sunt egali: geniul este egalul idiotului, pentru că amândoi sunt creaţia Sa şi
pentru că pe amândoi la fel îi iubeşte! Este o egalitate adevărată, întrucât nu
are la bază interesul material, ci interesul superior al exorcizării şi
salvării grăuntelui de divinate sădit în noi. Doar în relaţia divin-omenesc se
poate vorbi de o veritabilă libertate, nicidecum în relaţia om-om. Necesitatea
unită cu libertatea se descoperă în Dumnezeu, în lucrarea lui Dumnezeu întrupat
în Om şi în superba Sa jertfă. Thomas din Kempis implora în Imitatio Cristi: ”Robeşte-mă, Doamne, ca
să mă simt liber!”
Creştinismul, în calitate de religie a
religiilor, conferă omului statutul de om liber. Prin scrierile Sfântului
Apostol Pavel, creştinismul a fost smuls de sub povara vechii legi iudaice, iar
creştinii sunt dăruiţi cu libertatea de a-şi decide destinul în ”jocul” celor
două lumi paulinice: fiecare este liber să aleagă între cărarea îngustă şi
anevoioasă care duce la mântuire, şi drumul neted, lesnicios care duce la
pieire. Libertatea interioară,
născută din puritate şi iubire, este adevărata libertate, smulsă din jocul
aparenţelor. O asemenea libertate nu va fi nicicând confiscată, deoarece ea se
alimentează din izvorul mereu viu al Libertăţii absolute.
George Petrovai
