Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor

Sfântul Părinte papa Francisc a recunoscut oficial, la 31 octombrie 2013, martiriul Slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi. Astfel, Preasfinţitul Anton Durcovici va fi ridicat curând la cinstea altarelor şi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Ceremonia beatificării va avea loc la Iaşi, la o dată care va fi stabilită ulterior.

Papa Francisc a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretele referitoare la beatificarea (proclamarea ca fericiţi ai Bisericii Catolice) a patru Slujitori ai lui Dumnezeu. Primul nume menţionat a fost cel al lui "Anton Durcovici, episcop de Iaşi (România), născut la Bad Deutsch-Altenburg (Austria), la 17 mai 1888, şi ucis din ură faţă de credinţă în închisoarea din Sighetu Marmaţiei (România), la 10 decembrie 1951".

După ce, la 30 octombrie, a participat la audienţa generală acordată de Sfântul Părinte la Vatican, având apoi o întâlnire cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, la reîntoarcerea la Iaşi, joi, 31 octombrie 2013, PS Petru Gherghel a mărturisit: "Suntem cu toţii fericiţi că, între sărbătoarea fericitului Ieremia şi Solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Sfântul Părinte Francisc a decis ca să fie înscris în calendarul Bisericii şi episcopul nostru Anton Durcovici, drept martir şi mărturisitor al Bisericii noastre locale. Se împlineşte astfel o dorinţă fierbinte de a-l admira şi urma pe păstorul Bisericii noastre locale pe drumul sfinţeniei. Le mulţumim tuturor celor care au susţinut cauza de beatificare a episcopului nostru, prin dorinţa şi rugăciunea lor. Dumnezeu să fie binecuvântat în sfinţii săi, iar Maica Sfântă, Regina martirilor, să privească mereu spre poporul nostru!"

* * *

Episcopul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de şase ani a venit la Iaşi, unde a frecventat cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat la o şcoală din Ploieşti şi, apoi, la Bucureşti, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma, pentru a-şi continua studiile teologice la Colegiul "De Propaganda Fide" (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" (Roma), s-a reîntors în ţară, la 29 iulie 1911, a fost mai mulţi ani profesor şi a activat la parohiile din Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial, părintele Anton Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

La 30 octombrie 1947, papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5 aprilie 1948, de nunţiul apostolic Gerald Patrik O`Hara, şi înscăunat, în catedrala din Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an. În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală asiduă, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa inimile enoriaşilor. La 14 aprilie 1948 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi, apoi, la Sighetu Marmaţiei, unde, în urma bătăilor şi a înfometării, a murit la 10 decembrie 1951.

Episcopia Romano-Catolică de Iaşi
Biroul de presă
Pr. Cornel Cadar

Sursa:ercis.ro

AICI 

Agustin Filgueiras Pita: De vorbă cu Isus – rugăciune cu… o pâine pentru fiecare zi

Editura Sapientia anunţă apariţia cărţii “De vorbă cu Isus – rugăciune cu… o pâine pentru fiecare zi”, scrisă de Agustin Filgueiras Pita şi tradusă în limba română de pr. Paul Budău. Cartea apare în colecţia “Cateheză”, formatul 14×20, are 381 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 30 lei. Redăm prezentarea semnată de Ştefan Tamaş pentru această carte.

Rolul şi importanţa povestirilor în instruire şi educare sunt bine cunoscute; poveştile asigură dezvoltarea intelectuală a copiilor, furnizând şi întregind cunoştinţe într-un mod atractiv. Aportul unor pilde nu este de neglijat nici în viaţa celorlalte categorii de vârstă, deoarece ele influenţează dezvoltarea morală corectă. Cartea de faţă este rodul unei prezenţe continue a autorului, Agustin Filgueiras Pita, în mijlocul copiilor, cei care de altfel au inspirat această carte: “multe sunt harurile pe care le datorez lui Dumnezeu; însă unul dintre marile daruri pe care mi le-a făcut Domnul a fost să petrec cea mai mare parte din viaţa mea printre copii”, spune autorul în introducerea cărţii; “o mulţime de lecţii mi-au dat micuţii de-a lungul a 34 de ani dedicaţi învăţământului. Poate că mai mult am învăţat decât am predicat.”

Dacă în şcoală povestirea este metoda prin care învăţătorul sau profesorul transmite unele cunoştinţe care nu pot fi dobândite de copii prin experienţa personală, povestirile consemnate în această carte au menirea de a ne da câte “o pâine pentru fiecare zi”, un punct de reflecţie cu rol formativ. Prin varietatea, bogăţia şi noutatea ideilor pe care le cuprind, povestirile contribuie la lărgirea sferei spirituale, la dezvoltarea unui comportament cât mai autentic şi la o educaţia morală. Ca o structură generală a acestei culegeri avem cele douăsprezece luni ale anului, care, la rândul lor, sunt divizate pe teme specifice fiecărei zile, precum: “Ce face Dumnezeu?”, “Izvorul fericirii”, “Luxul de a gândi”, “Aventura de a trăi”, “Dumnezeu îl revalorifică pe om” etc.

Dumnezeu este iubire, fericire, bucurie. Tot ceea ce există bun şi bucuros provine de la el. Pentru aceasta, a fi departe de Domnul înseamnă a fi departe de fericire. Aşa cum îi spunea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea unui om care avea ceva timp de când se depărtase de viaţa de credinţă: “Ce rău se simte cineva atunci când este departe de Dumnezeu! Întoarce-te!” Fără Dumnezeu nu există pace, fericire, nici bucurie care să dureze. Doar el poate sătura foamea de fericire pe care cu toţii o avem în interiorul nostru. Ce rău se simte cineva atunci când este departe de Dumnezeu! Parcurgerea drumului de fiecare zi cu această culegere de povestioare însoţite de scurte meditaţii poate fi benefică atât la nivel personal, îmbogăţindu-ne şi întărindu-ne viaţa interioară, cât şi la nivel comunitar, devenind noi înşine nişte ghizi pentru aproapele nostru.

SURSA 

Originea istorică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor

31 octombrie reprezintă pentru creştini ajunul uneia dintre cele mai importante sărbători din calendarul liturgic: sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Este o solemnitate în care Biserica  îi onorează pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, şi pe cei care nu ne sunt cunoscuţi. Această sărbătoare exprimă crezul creştinului de la „Comuniunea Sfinţilor”. Comuniunea sfinţilor este unirea tuturor credincioşilor de pe Pământ (Biserica luptătoare), a sfinţilor din paradis (Biserica învingătoare) şi a sufletelor din purgator (Biserica care suferă)  cu Cristos care este conducătorul tuturor. Aceştia sunt legaţi între ei printr-o legătură supranaturală şi se pot ajuta între ei.

Biserica luptătoare (cei care aflându-se încă pe Pământ se luptă pentru mântuirea lor) pot să venereze Biserica Învingătoare, iar sfinţii pot mijloci primirea harurilor lui Dumnezeu pentru cei de pe Pământ.

În Biserica antică, deja din secolul al IV-lea, se celebra memoria tuturor sfinţilor martiri pentru credinţă pe 13 mai. În 615 Papa Bonifaciu al IV-lea a oficializat această celebrare instituind „Sărbătoarea Tuturor Martirilor” pentru a comemora dedicarea Pantheon-ului, un antic edificiu roman transformat în biserică creştină dedicat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor.

În secolul al VIII-lea, din iniţiativa episcopatului franc, sărbătoarea Tuturor Martirilor a luat numele „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor” şi a fost mutată pe 1 noiembrie: principalul susţinător al acestei iniţiative a fost Alcuin de York, un călugăr de formare irlandeză, unul dintre principalii consilieri ai lui Carol cel Mare.

Alcuin de York, care cunoştea bine formele de religiozitate precreştină din insulele britanice, ştia cât a fost de important pentru populaţia din zona celtică sărbătoarea de 1 noiembrie (pentru celţi anul nou începea pe 1 ianuarie, însă pe 1 noiembrie se termina oficial vara şi începea iarna), şi cât de necesară era creştinarea ei, subliniind aspectul sfinţeniei şi a comuniunii sfinţilor, legătură generaţiile creştinilor, a celor din prezent şi a celor dinainte.

Această inspirată intuiţie teologică a avut urmări: puţini ani după împăratul Ludovic cel Pios, la cererea Papei Grigore al IV-lea, inspirat şi el de sfaturile episcopului de Fiesole, misionarul irlandez Donagh, a extins sărbătoarea la întregul regat al francilor.

Au fost necesare încă câteva secole pentru ca sărbătoare Tuturor Sfinţilor să se oficializeze în întreaga Biserică Universală, prin Pontiful Sixt al IV-lea, în 1475.

Din Catehismul Bisericii Catolice

960. Biserica este “împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează în primul rând “cele sfinte” (sancta) şi mai presus de toate Euharistia, prin care “este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”.

961. Acest termen desemnează şi comuniunea “persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos, care “a murit pentru toţi”, aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.

962. ”Credem în comuniunea tuturor creştinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică, şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”.


Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:www.rassegnastampa-totustuus.it

SI AICI 

VIAȚĂ EXTRATERESTRĂ în sistemul nostru solar? Există viață dincolo de Pământ?

În articolul de față vom explora împrejurimile Pământului, cautând forme de viață mult mai aproape de noi, chiar în sistemul nostru solar. Nu ne așteptăm să găsim ființe inteligente sau omuleți verzi pe Marte, dar chiar și câteva celule vii în praful marțian sunt suficiente pentru a demonstra că nu suntem singuri în Univers.

de Claudiu Tănăselia / parsec.ro

Ar fi o descoperire ce ar schimba cu siguranță felul în care ne raportăm la natură, fiind probabil evenimentul definitoriu în ceea ce privește dezvoltarea noastră ca specie pe termen mediu și lung. Vom porni într-o călătorie imaginară, vom poposi pe Marte în căutarea unor vecini apropiați, apoi vom trece dincolo de centura de asteroizi și vom orbita în jurul giganților gazoși din sistemul nostru solar, explorându-le sateliții care ascund unele din cele mai fascinate lumi pe care ni le putem imagina.

Marte

Marte este, în mod natural, prima noastră țintă când vine vorba despre viață în afara atmosferei Pământului. Despre marțieni am auzit cu toții, fie că sunt locuitorii celebrelor  celebrelor canalele marțiene închipuite de Parcival Lowell, inamicii din Războiul Lumilor al lui H.G. Wells, sau micii omuleți verzi care, spun unii, ne-ar vizita în farfuriile lor zburătoare.

Pentru a căuta la modul serios viața pe Marte, trebuie să mergem acolo și să investigăm solul marțian în căutare de urme ale vieții, semnături ale proceselor metabolice sau alte indicii care să poată oferi mai multe detalii despre posibiltatea existenței vieții pe Planeta Roșie. Actualul rover marțian, Opportunity, nu este echipat cu unelte necesare detectării vieții, mai ales dacă aceasta se află la câțiva centimetri sub solul marțian, adăpostindu-se de radiația cosmică.  Dacă nu mai vrem, nu mai putem sau nu mai există voință politică pentru misiuni marțiene, putem aștepta ca bucăți din Marte să ajungă la noi. Acest lucru se întâmplă, deși destul de rar.

Vă reamintesc că Marte nu are o atmosferă foarte densă, astfel că meteoriții ajung mai ușor pe suprafața acesteia decât o fac pe Pământ. Acum 16 milioane de ani, un astfel de meteorit, probabil destul de mare, a lovit suprafața planetei vecine și impactul a fost atât de puternic încât bucăți din crusta marțiană au fost aruncate în spațiu. Acestea au călătorit prin cosmos în jurul Soarelui, împreună cu Marte și cu restul planetelor, până acum 13000 de ani, când întâmplarea a făcut ca orbita planetei noastre să se intersecteze cu orbita unui astfel de fragment din scoarța lui Marte și acesta să ajungă pe Pământ. Un formidabil joc al șansei a făcut ca o bucată din Marte să ajungă la îndemâna noastră. A căzut undeva în Atarctica, în zona deluroasă Allan Hills de unde a fost recuperat abia în 1984, în timpul unei expediții științifice.

Se impun în acest moment câteva cuvinte despre meteoriți. Un corp  natural care trece prin atmosfera Pământului (sau a unei alte planete) se numește un meteor. Dacă aceasta supraviețuiește și ajunge pe suprafața Pământului, avem de-a face cu un meteorit. În Sahara sau Antarctica au loc adevărate expediții științifice pentru identificare și recuperare de meteoriți deoarece aici, din pricina lipsei vegetației, aceaștia pot fi identificați mult mai ușor, chiar dacă au căzut în urmă cu sute sau mii de ani.

Sute de tone de material meteoric ajunge în atmosfera Pământului în fiecare an, însă doar o mică parte din acești musafiri galactici sunt suficient de mari pentru a ajunge la sol. Iar cum doar o mică parte din suprafața Pământului este locuită, numărul de meteoriți identificați vizual și recuperați este cu mult mai mic. În momentul scrierii acestui articol, baza de date a The Meteoritical Society, autoritatea internațională în domeniu, conține 43687 de meteoriți identificați și studiați, din care doar mai puțin de 40 sunt confirmați ca fiind de pe Marte.

Revenind la meteoritul nostru marțian recuperat din Antarctica, aceasta a fost denumit Allan Hills 84001. Cercetătorii de la Centrul Spațial Johnson din Houston au declarat, în 1996, că au descoperit în acest meteorit indicii ale existenței vieții pe Marte în trecutul planetei. Anunțul a avut un impact atât de mare încât însuși președintele american de atunci, Bill Clinton, a făcut o declarație pe această temă. Până la urmă apele s-au mai calmat și în prezent există serioase dubii că aminoacizii și hidrocarburile policiclice aromate descoperite în Allan Hills 84001 sunt de origine marțiană, meteoritul putând fi ulterior contaminat cu acești compuși, cât timp s-a aflat pe Terra sau în mâinile unor cercetători mai neglijenți. Chiar și unele urme ce inițial au fost catalogate ca forme de viață fosilizată se pare că sunt de fapt aglomerări de materie care s-a format fără să fie necesară prezența unui organism viu.

Dezbaterea dacă ALH 84001 conține sau nu dovezi ale prezenței vieții pe Marte în urmă cu câteva milioane de ani continuă și în prezent. Nu a fost pentru prima dată când o dezbatere despre viața pe Marte s-a terminat indecis.

În 1976, două sonde americane Viking 1 și Viking 2, ajungeau pe suprafața marțiană și unul din obiectivele lor era să caute urme ale vieții marțiene. Acestea colectau o cantitate mică de sol, pe care o amestecau cu o picătură de apă ce conținea nutrienți și atomi radioactivi de carbon. Astfel, eventualii microbi din sol ar fi metabolizat nutrienții și ar fi emanat metan ce conținea atomii de carbon radioactivi din picătura de apă adusă de pe Pământ. Un detector aflat pe sonda Viking ar fi detectat imediat acest metan cu carbon radioactiv. Spre surprinderea tuturor, contorul detectorului a înregistrat o mulțime de impulsuri, în jur de 10000, față de cele 50 ale fondului. Testul era unul pozitiv, solul marțian avea, în logica experimentului, microbi! Din păcate, celelalte două experimente de la bordul Viking nu au dat rezultate pozitive. Noi investigații matematice asupra datelor Viking din 1976, efectuate în acest an de către Jospeh Miller, neurologist la Universitatea din California de Sud și fost director al programului navetei spațiale din cadrul NASA, împreună cu italianul Giorgio Bianciardi, de la Universitatea din Siena, releva faptul că experimentul descris mai sus ar fi dat un răspuns corect, chiar dacă aparent ar fi fost invalidat de celelalte două.

Nu putem spune cu certitudine dacă Marte a fost sau nu populată, chiar dacă se pare că în trecut a fost mult mai asemănătoare cu Pământul din punct de vedere climatic, iar dacă a fost, ce s-a întâmplat cu formele de viață de acolo? Mai există și în prezent sau au lăsat unele urme? Viitoarea misiunea ExoMars își propune să răspundă la această întrebare după 2016, când primele elemente ale misiunii vor ajunge în vecinătatea lui Marte (povestea misiunii ExoMars este una plină de peripeții și poate ar merita un articol separat).

Și mai știm ceva despre Marte: știm că în atmosferă există o cantitate impresionantă de metan. Acesta este distrus prin mai multe mecanisme în atmosfera marțiană, dar există undeva pe Marte o sursă de metan care pompează acest gaz în atmosferă cu o periodicitate  ce poate fi corelată cu anotimpurile marțiane. Nu știm încă dacă metanul marțian este produs prin procese biologice sau strict geologice, sperăm ca viitoarele misiuni spațiale spre planeta vecină să poată clarifica și acest lucru.

O teorie ce poate fi catalogată drept fantezistă, până la adunarea de noi dovezi, sugerează că, în trecutul îndepărtat, primele forme de viață s-ar fi dezvoltat pe Marte și o parte din aceastea au ajuns pe Pământ (la bordul unor meteoriți) iar noi nu am fi decât urmașii acelor vietăți care ar fi trăit cândva pe planeta vecină. Între timp, datorită evoluției sistemului solar, temperaturile de pe Marte au scăzut atât de mult încăt viața a dispărut de acolo, dar s-a mutat între timp pe Pământ. O teorie frumoasă, care a și fost ecranizată într-o producție hollywoodiană nu prea reușită, acum câțiva ani.

Cert este că indiciile se adună iar apa, ingredientul principal al vieții așa cum o știm noi, nu lipsește de pe Marte. Or fi fost rezultatele de pe Viking eronate, poate că ALH 84001 a fost contaminat pe Pământ cu aminoacizi, poate că metanul de pe Marte este de origine geologică, dar parcă sunt prea multe indicii independente. Nu cred că va trece mult timp până când va fi găsită o dovadă incontestabilă a prezenței vieții pe Marte, sau urme ale vieții din trecutul planetei.

Zona planetelor din jurul Soarelui pe care se poate dezvolta viață, așa cum o știm noi, începe de la Venus și se sfârșește după Marte. Mercur este mult prea apropiată de Soare, motiv pentru care este bombardată în permanență cu meteoriți atrași de imensa foră gravitațională a stelei noastre. Dacă mai socotim și radiațiile intense și căldura excesivă ne dăm rapid seama că Mercur nu este tocmai un loc prielnic pentru formele de viață cu care suntem noi familiari. Iar dincolo de orbita lui Marte nu mai avem planete telurice, doar giganți gazoși, unde avem lumină puțină, temperaturi scăzute și cu totul alte condiții de radiații și presiune. Dar dincolo de Marte, pe orbitele giganților gazoși din sistemul nostru solar, pe sateliții naturali ai acestora, avem cu totul alte lumi, dintre care două se remarcă a fi excepționale printr-un cumul de factori ce pot duce la conturarea unei ipoteze a existenței vieții, chiar și în cele mai simple manifestări ale ei.

Europa

Europa a fost observată pentru prima dată în 1610 de către Galileo Galilei și este cel mai mic dintre cei patru sateliții galileeni ai lui Jupiter, ceilalți fiind Ganymede, Io și Callisto, denumiți astfel după numele iubitelor lui Zeus din mitologia greacă. Cu o rază de peste 1600 kilometri, Europa este unul din cele mai mari corpuri din sistemul solar și în același timp printre cele mai interesante destinații, deși puține misiuni spațiale au fost trimise spre Europa.

Majoritatea datelor despre Europa le avem de la misiunea Galileo, lansată în 1989. NASA și ESA s-au înțeles pentru o nouă misiune dedicată celebrului satelit jovian, care urma să fie lansată în jurul anului 2020, dar recent, agenția spațială americană a decis să se retragă din parteneriat, invocând lipsa fondurilor necesare. ESA va continua misiunea, redenumită JUICE (Jupiter Icy Moon Explorer), în parteneriat cu Roscosmos, agenția spațială rusă și JAXA, cea japoneză.

Ce face ca Europa să fie atât de atractivă pentru cei care caută locuri propice vieții? Două ingrediente esențiale: apă lichidă și căldură. Dacă la suprafață, unde avem un strat gros și omogen de gheață, unde temperatura ajunge până la -160 grade Celsius, se crede că în interiorul planetei există o pătură de apă lichidă, un adevărat ocean, încălzit printr-un vulcanism activ și, atenție, prin interacțiunea gravitațională a Europei cu Jupiter și cu restul sateliților (în special cu Ganymede). Efectul în cazul sistemului Pământ-Lună este mult prea slab în comparație cu Jupiter și nu poate fi pus în evidență (Jupiter este de peste 300 de ori mai masiv decât Pământul). Recent au fost descoperite și pe Pământ forme de viață care nu au nevoie de lumina Soarelui pentru a se dezvolta, așa că există șanse reale ca în imensul ocean din interiorul Europei să avem forme de viață chiar complexe.

Revenim din nou în Antarctica. Probabil ați auzit deja despre echipă de cercetători care au ajuns cu o sondă la suprafața lacului, după ce au săpat, timp de peste 20 de ani, prin cei 3768 de metri de gheață ce acoperă lacul Vostok. Acest lac a fost izolat de restul planetei timp de nu mai puțin de 20 de milioane de ani. Condițiile existente în lacul Vostok sunt foarte asemănătoare cu cele existente probabil și pe Europa. Vom afla mai multe despre ce fel de lighioane înoată prin lacul Vostok abia la sfârșitul anului, când va începe o nouă vară la Polul Sud, și când vremea va permite echipei de cercetători să se întoarcă acolo și să continue investigațiile și prelevările de probe din misteriosul lac antarctic. Studiile din Antarctica ne vor spune mai multe lucruri și despre oceanul Europei și să sperăm că va cataliza interesul pentru o misiune spre satelitul jovian, dacă nu în viitorul apropiat, măcar în timpul vieții noastre.

Titan

Nici Saturn nu se lasă mai prejos și ne oferă și el o destinație atrăgătoare pentru călătoria noastră imaginară prin sistemul solar. Aici, sonda Cassini este foarte harnică și atunci când nu este ocupată cu studiul lui Saturn și al minunatelor sale inelelor, mai face câte un survol deasupra sateliților și mai aruncă câte un ochi (senzor?) spre aceștia.

Ei bine, Titan este de departe un caz deosebit. Mai departe de Soare decât destinațiile amintite mai sus, aici temperaturile sunt mult mai scăzute și nu prea găsim apă. Dar în 2006, sonda Cassini a observat lacuri pe suprafața lui Titan, dar nu cu apă, ci acumulări imense de metan lichid. Titan este singurul corp din sistemul solar, în afara Pământului, care are râuri, lacuri și oceane lichide, permanente, la suprafață. Și să nu uiă, nu este un satelit mic, are aproape o treime din volumul Pământului. Și vorbim despre sute de astfel de lacuri și câteva mări mai întinse (în partea de nord a satelitului), toate cu un amestec de hidrocarburi simple (metan, etan și probabil propan) dar și alți compuși organici exotici. Conform ultimelor date, se pare că nu doar la suprafață, mai mult metan lichid s-ar putea ascunde și în interiorul satelitului.

Cassini nu poate răspunde tuturor întrebărilor legate de compoziția și dinamicalacurilor de metan de pe Titan, nu știm volumul acestor lacuri, adâncimea lor, compoziția exactă sau rolul lor. Va fi nevoie de o misiune dedicată satelitului saturnian pentru a afla mai multe despre lumea de metan de acolo. Ce știm până în prezent este că pe Titan există un ciclu al metanului, foarte asemănător cu cel al apei de pe Pământ: avem mări din care se evaporă metanul, nori (în atmosfera de azot) și chiar ploi de metan, prin care acest compus se întoarce pe suprafața satelitului.

Există în acest moment o propunere de explorare a lui Titan extrem de interesantă. Misiunea nu a fost încă confirmată de către NASA și nu se știe dacă va primi sau nu finanțare, dar dacă va primi undă verde, misiunea TiME (Titan Mare Explorer) va încerca să coboare pe Titan o sondă care va pluti pe suprafața lacurilor, purtată de valuri și de vânt, colectând date și aflând mai multe informații despre compoziția acestuia și despre întreg ciclu al metanului de pe satelitul saturnian. Ar fi prima explorare nautică a unui corp ceresc, altul decât Pământul. Au fost identificate două mari lacuri în emisfera nordică de pe Titan, denumite, Ligeia și Kraken, primul având o suprafață mai mare decât a lacului Superior dintre SUA și Canada, fiind astfel o țintă potrivită pentru o eventuală sondă care va încerca să amerizeze.

Sonda Huygens, parte a misiunii Cassini-Huygens, a aterizat în ianuarie 2005 pe suprafața lui Titan, însă misiunea nu a fost calibrată pentru studiul metanului și al suprafețelor lichide de pe suprafața satelitului și nici pentru a căuta urme de viață. TiME nu este o misiune dedicată căutării vieții, dar va avea o cameră foto la bord și un spectrometru care vor putea căuta  compuși organici complecși și reacții chimice specifice unor forme de viață ce ar putea fi găzduite de lacurile extraterestre de pe Titan. Până la urmă, pe Titan avem din plin hidrocarburi și poate vom putea afla detalii despre reacțiile care au avut loc și pe Pământ, în supa primordială de hidrocarburi, din care a apărut până la urmă viața. Rămâne de văzut dacă NASA va găsi sau nu bugetul necesar pentru această misiune extrem de ambițioasă și de interesantă. Lansarea este programată pentru 2016 și amerizarea pe Titan în 2023. După 2025, polul nord al lui Titan, acolo unde se află lacurile vizate, se va întuneca și o astfel de misiune devine imposibilă pentru câteva decenii de acum înainte.

Au fost enumerate doar trei din locurile cele mai probabile în care am putea găsi viață, dincolo de limitele Pământului, care de care mai exotic, dar cu șanse reale de a adăposti cel puțin organisme simple, în prezent sau cândva în trecutul îndepărtat. Rămâne de văzut dacă ipotezele noastre se vor confirma și dacă vom afla, în viitorul apropiat, faptul că suntem sau nu singuri în sistemul solar. Poate, între timp, cineva de departe sună la SETI, care funcționează în continuare și ascultă răbdător frecvențele cosmosului.

SURSA 

Cum influențează bătaia comportamentul copiilor

Copiii de cinci ani care primesc pedepse corporale de la părinți ar putea dezvolta probleme de vocabular și un comportament agresiv mai târziu, în școala generală, arată un studiu publicat în jurnalul de specialitate Pediatrics.

Cercetătorii au folosit datele adunate în cadrul proiectului Fragile Families and Child Well-Being Study, la care au participat aproximativ 4.200 de copii născuți în perioada 1998-2000 în 20 de orașe din SUA. Noul studiu a inclus circa 1.900 de copii. Când copii aveau trei, respectiv cinci ani, părinții acestora au fost rugați să evalueze frecvența cu care le-au aplicat o pedeapsă corporală în ultima lună. De asemenea, mamele au fost întrebate de existența problemelor de comportament ale copiilor. La vârsta de cinci ani, aceștia au fost rugați să participe la un test de vocabular.

Aproximativ 57% dintre mame și 40% dintre tați au mărturisit că și-au lovit copilul când acesta avea trei ani, iar 52 de procente dintre mame și 33 de procente dintre tați au aplicat micuților de cinci ani pedepse corporale.

Pedepsele corporale primite de la mame au contribuit la creșterea seminificativă a comportamentului agresiv al copilului ajuns la vârsta de nouă ani, chiar și atunci când frecvența bătăilor primite era redusă. În ceea ce privește bătăile rare primite de copiii de trei ani de la mame, efectul negativ al acestora nu a fost observat atunci cînd micuții au împlinit nouă ani. În plus, aplicarea frecventă a corecțiilor corporale din partea tatălui, asupra copilului de cinci ani a contribuit la obținerea unui punctaj mai mic la testele de vocabular.

„Bătăile modelează agresivitatea ca o metodă de rezolvare a problemelor, că poți lovi oamenii pentru a obține ce vrei", a declarat pentru Reuters Elizabeth Gershoff, care studiază disciplina parentală și efectele sale la Universitatea din Texas și care nu a luat parte la cercetare. 

SURSA 

Cand nu ai ce face...

Gratuit ebook : Institutia moarta a postei de Ionut Chiva

Am reusit sa mai gasesc un ebook gratuit : “Institutia moarta a postei” de Ionut Chiva.
A aparut in 2011 la editura Casa de pariuri literare.
Nu cunosc mai multe detalii.
O puteti descarca online de aici.

SURSA 

Amintiri grafice și emoții tari în non-culori

Scris de Alice Teodorescu •

Titlu: Maus. Povestea unui supraviețuitor
Autor: Art Spiegelman
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Cristian Neagoe
Numar pagini: 395
ISBN: 978-973-124-696-3

Povestea unui supraviețuitor al Auschwitzului desenată de fiul său în alb-negru, povestea unei distanțe inimaginabile între generații, povestea unui artist chinuit de aspirațiile sale.

„La Spiegelman, naziştii sunt pisici, evreii şoareci, polonezii porci şi americani câini. Toţi sunt înspăimântător de umani." apreciază The Times uimitorul roman grafic al lui Art Spiegelman, desenat pe parcursul a 13 ani și premiat în 1992 cu premiul Pulitzer, stabilind astfel statutul de artă/literatură pentru ignoratele ”comic books” (mai ales în lumea academică). Prezentând povestea lui Vladek Spiegelman, evreu polonez care reușește să supraviețuiască Holocaustului, Art își prezintă, de asemenea, povestea de artist chinuit de întrebări despre familia sa, despre ororile nazismului, dar și de veșnica problemă a distanței dintre generații. Luându-i interviuri tatălui său cu scopul de a-i transforma povestea în benzi desenate, Artie se folosește de acest pretext pentru a crea un roman autobiografic, cu scopuri terapeutice.

Folosindu-se de antropomorfizare (metafore evidente, dar cu înțelesuri complexe), artistul reușește să creeze o atmosferă puternică, ferindu-se de a cădea în capcana unui subiect sensibil și supralicitat. Alternarea planului trecut (povestea tatălui său pe parcursul Celui De-al Doilea Război Mondial) și planului prezent (povestea fiului și a desenatorului care încearcă să își înțeleagă moștenirea), marcate și la nivel stilistic (modul în care sunt desenate și așezate panelurile), diluează această sensibilitate, transformând-o nu atât în drama evreiască, ci mai degraba în drama familială.

De altfel, romanul poate fi interpretat pe mai multe paliere narative, în funcție de tipul de atenție incitat: de la efectele istoriei la nivel personal, la modul în care interacționează generațiile, de la efectele pe care le poate produce o sinucidere asupra relațiilor familiale, la modalitățile de funcționare a memoriei, de la istoriile orale la traumele și psihozele artistului ca principală ”muză”. Iar faptul că narațiunea și metanarațiunea se construiesc pe un ton confesiv, în timp ce la nivel vizual sunt redate prin intermediul animalelor și decorurilor alb-negru, fac din acest roman o ”operă desăvârșită” ce își depășește genul. Până și clișeul evreului avar, care face avere din nimic, are o profunzime aparte, marcată de nevoia fiului de a înțelege traumele suferite de tatăl său în lagărul de concentrare.

Chiar dacă sunteți pasionați ai genului, caz în care veți aprecia un ”clasic” în materie de grafică, sau vreți să încercați un alt fel de literatură, Maus vă va captiva datorită sincerității brutale, tonului subiectiv-obiectiv și acurateții detaliilor. O traumă istorică este cu atât mai puternică, cu atât mai mult cu cât accentul cade pe o persoană anume, iar faptul că povestea se construiește în fața cititorului, artistul desenând inclusiv procesul de creație, îi conferă și mai multă forță. Și ca un mic deliciu pentru iubitorii de benzi desenate, de menționat pe final, Art Spiegelman se joacă inclusiv cu intertextualitate, reprezentând grafic un mini-roman grafic într-un roman grafic.

Maus este genul de ”scriere” ce a creat o bucată de istorie în era ”popular culture”, așadar nu trebuie ratat.

• Plusuri

  Folosirea unor tehnici inovatoare pentru a prezenta o realitate tulburătoare, forța narativă
  

• Recomandari

  Pasionaților/cunoscătorilor de benzi desenate/romane grafice, celor ce apreciază scrierile istorice sau autobiografice 
  
  
  Sursa 
  
  

Frica de șerpi este genetică

Un studiu realizat de neurocercetători din Japonia și Brazilia, studiu publicat ieri (28 octombrie) în Proceedings of the National Academy of Sciences, confirmă teoria cercetătoarei Lynne Isbel, de la Universitatea din California, care susține că frica de șerpi este una genetică.

Hisao Nishijo și Quan Van Le de la Universitatea Toyama din Japonia, alături de Rafael Maior și Carlos Tomaz de la Universitatea din Brasilia, Brazilia, au demonstrat că în cortexul primatelor există celule specifice care ne fac să reacționăm în fața imaginii unui șarpe.

Oamenii de știință japonezi și brazilieni au prezentat mai multe imagini cu șerpi, dar și cu alte obiecte, unor macaci, demonstrând că neuronii care generează teama de șerpi au răspuns mult mai rapid decât cei ce au făcut-o în fața unor forme geometrice, a unor fotografii cu mâini sau chiar cu imaginea altor macaci. Este și mai interesant faptul că primatele testate nu văzuseră niciodată un șarpe real, ele fiind născute și crescute în centre speciale.

„Nu văd o altă cale de a explica sensibilitatea noastră și a celorlalte primate față de șerpi decât prin prisma evoluției”, susținea Lynne Isbel în studiul publicat în anul 2006, părere confirmată de cercetările recente.

Mamiferele moderne și șerpii suficient de mari pentru a le mânca au evoluat în aceeași perioadă de timp, acum circa 100 de milioane de ani, în timp ce șerpii veninoși se prezumă că au apărut acum aproximativ 60 de milioane de ani.

„Studiul nostru demonstrează faptul că în creierul primatelor există circuite neuronale speciale menite să detecteze pericolul prezentat de șerpi, iar asta înseamnă că aceste circuite au codate genetic în ADN-ul nostru”, concluzionează Hisao Nishijo.

Sorsa 

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

            Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.

            Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi...

            Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.

            Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității...”

            Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

            ...Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

            Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.

            Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.

            Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

            Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

                                                                                     de George PETROVAI

             

MozART group

Câte cărți se fac dintr-un copac ?

Scris de Andreea Chebac

Răspunsul este 942; atâtea cărți pot fi obținute dintr-un singur copac. Dar ținând cont că numai anul trecut s-au vândut 380 de milioane de cărți în lumea întreagă, asta înseamnă 400.000 de copaci tăiați. De aceea este nevoie să plantăm continuu alți arbori în locul celor folosiți pentru plăcerea lecturii noastre.

Sursa 

Gratuit ebook : Invitat la Savarsin de Dumitru Badita

Vreau sa va aduc in atentie un nou ebook ce poate fi citit gratuit : Invitat la Savarsin de Dumitru Badita.

De aici puteti afla mai multe detalii dar si sa o descarcati, iar mai jos este coperta cartii : 

 SURSA

Concurs: „Grădina fiarelor” de Jeffery Deaver

Librarie.net vă oferă trei exemplare dintr-un thriller provocator: Grădina fiarelor de Jeffery Deaver. Te poți număra printre câștigători dacă răspunzi corect în comentarii la întrebarea de mai jos.

Un gangster cu scrupule devenit ucigaş profesionist în slujba guvernului se zbate să îşi regăsească direcţia morală în mijlocul intrigilor şi trădărilor dezlănţuite din Berlinul anului 1936. Paul Schumann, un germano-american care în 1936 trăieşte la New York, este un ucigaş plătit, cunoscut la fel de mult pentru tacticile sale strălucite şi pentru faptul că îşi asumă numai misiuni „corecte". Însă Paul este prins, la un moment dat, iar ofiţerul care îl arestează îi propune o alegere drastică: fie închisoarea, fie îndeplinirea unor servicii sub acoperire pentru guvern.

Spune-ne titlul altei cărți scrisă de Jeffery Deaver.

Câștigătorul va fi desemnat prin tragere la sorți. Concursul va dura o săptămână. Mult succes !

Apasa AICI pentru a participa la concurs!

Care sunt cele mai fericite locuri din lume?

Departamentul ONU Sustainable Development Solutions Network (SDSN) a publicat recent un raport privind repartizarea gradului de mulţumire socială şi o listă cu cele mai fericite locuri din lume.

Raportul World Happiness 2013, publicat în luna septembrie, a măsurat mulţumirea socială şi fericirea locuitorilor din mai bine de 150 de ţări. Criteriile după care s-a făcut clasamentul au fost produsul naţional brut real per capita, speranţa de sănătate, existenţa unor persoane apropiate, senzaţia libertăţii de alegere, absenţa corupţiei şi generozitatea. În urma studiului, s-a constatat că oamenii fericiţi câştigă mai mult în viaţă, sunt mai productivi şi sunt cetăţeni mai buni, notează BBC.

Potrivit raportului, ţările cu cel mai înalt nivel de fericire sunt următoarele: Danemarca, Norvegia, Elveţia, Olanda şi Suedia.

Printre cele mai fericite oraşe (din cele mai fericite ţări) se află oraşul Aarhus, la 150 de km de Copenhaga, Danemarca. Aarhus este situat în peninsula Iutlanda, este al doilea oraş, ca mărime, din Danemarca şi principalul său port. În fiecare an atrage mii de studenţi, care frecventează numeroasele colegii şi universităţi, transformând oraşul în cea mai tânără localitate din punct de vedere demografic.

Alt oraş inclus în clasamentul celor mai fericite locuri este Oslo, Norvegia. Oslo este foarte apropiat de natură, datorită poziţiei sale geografice, bogat în cultură şi unul dintre cele mai scumpe oraşe din lume.

Profesorul Jeffery Sachs, director al Earth Institute la Columbia University, susţine că din ce în ce mai mult, populaţia lumii cere măsuri care să protejeze şi să lupte pentru bună-starea ei. Din ce în ce mai mulţi lideri politici îşi dau seama de importanţa nivelului de mulţumire a oamenilor, atât pentru naţiune cât şi pentru lumea întreagă.

Raportul a mai relevat faptul că în ultimii cinci ani s-au observat schimbări semnificative în ceea ce priveşte nivelul de fericire, în unele ţări crescând, iar în altele, scăzând. Câteva ţări din sudul Africii şi America de Sud au experimentat o creştere a nivelului de mulţumire şi fericire, în timp ce în ţările industriliazate, s-a observat o descreştere. În concret, nivelul de fericire a crescut în 60 de ţări şi a scăzut în 41 de ţări.

SURSA 

Gratuit ebook : revista Argos numarul 1

In 11 martie 2013 va anuntam de aparitia primului numar al revistei Argos, astazi a venit momentul sa va ofer posibilitatea de a-l descarca gratuit in format ebook.

Il puteti descarca online de aici.

PS. Mie imi place.

SURSA 

Top 100 cei mai valorosi pictori romani cu Capital – 28 octombrie 2013

Luni, 28 octombrie 2013, revista Capital ne ofera catalogul “Top 100 cei mai valorosi pictori romani” :

• top pictorite si sculptorite
• top artisti contemporani
• top artisti basarabeni
• top 100 cei mai valorosi pictori romani tranzactionati in tara si in strainatate.

Nu se cunoaste pretul.

SURSA 

Case în cer – terraformarea planetei Venus

În urmă cu câteva luni îl citam pe prietenul nostru, Elon Musk, care spunea, într-un intreviu: „Cred că viaţa [terestră] va trebui să devină multiplanetară. Ar fi cel mai important eveniment, de la ieşirea vieţii din ocean pentru a cuceri uscatul. În ultimele miliarde de ani viaţa s-a agăţat de Pământ. Acum, pentru prima oară în istoria vieţii pe planeta noastră, am deschis o fereastră [către spaţiul cosmic]”. Înlocuiți, vă rog, în prima propoziție ”viața”, cu ”civilizația”. Cred că este mai corect așa. Viața singură, lipsită de inteligența umană, este lipsită de apărare în fața catastrofelor cosmice. Nu va putea supraviețui stingerii Soarelui. Mai sunt până atunci miliarde de ani. De aceea civilizația terestră, agățată acum de o singură planetă, trebuie să devină mai întâi una multiplanetară, pentru ca mai apoi să devină una galactică. Nu avem încotro, dacă nu dorim ca umanitatea să nu se sfârșească vreodată.

Acum suntem la primii pași. Sunt niște pași, făcuți de-a bușilea, către extinderea civilizației terestre către un nou tărâm, cel al întregului Sistem Solar. Viitorul îndepărtat nu este greu de imaginat, în liniile sale generale. Vom pleca mai departe. Un Univers întreg ne așteaptă.

De ce?
Poate că acesta este destinul ultim al umanității. Să nu uităm că suntem urmașii unui mic grup de Homo sapiens care a hotărât în urmă cu zeci de mii de ani să își părăsească locurile natale din Africa, pentru a lua în stăpânire întreaga planetă. Nu a fost un drum ușor. Au fost de trecut obstacole greu de imaginat, au trebuit să fie parcurse zone neexplorate vreodată de om. Au fost străbătute mările și oceanele. A fost folosită fiecare oportunitate pentru ca omul să poată cuceri noi teritorii. Uneori a fost ajutat de schimbările climei. Ultima mare glaciațiune a deschis calea către cele continentele americane. Alteori a fost nevoie de multă îndrăzneală. Uitați-vă la polinezieni. Ei au explorat insulele din Pacific străbătând distanțe uriașe, fără a știi dacă la capătul drumului vor întâlni vreun țărm primitor.

De ce a făcut omul toate acestea? Cred că în primul rând a fost o problemă de supraviețuire, de găsirea de noi resurse, atunci când cele locale nu mai erau suficiente pentru o populație în creștere. Dar mai cred că a mai fost și curiozitatea. Ce se află dincolo de acest râu? Dar dincolo de acest deșert ce vom găsi? Ce vom vedea dincolo de acea mare? Era un mister pentru oamenii începutului. Iar omul are nevoie să își deslușească în vreun fel misterele. Atunci când nu are răspunsuri omul inventează unele. La începuturi locurile acelea, nemaistrăbătute de pașii săi, deveneau un teritoriu populat cu tot soiul de ființe fantastice. Acolo se întâmplau lucruri magice (personajele din basmele noastre străbăteau uneori nouă mări și nouă țări către lumea zânelor și zmeilor). Apoi venea căutarea, explorarea, iar omul își găsea răspunsul și lumea aceea misterioasă îi cobora în realitate.

În aproape aceeași situație suntem și acum, la început de secol XXI. Am populat o întreagă planetă, iar resursele Terrei, limitate fiind, vor ajunge să nu mai satisfacă nevoile unei omeniri care la sfârșitul acestui secol va fi alcătuită din nouă miliarde de pământeni (unele estimări merg până către 14 miliarde). Nici acum, pentru ”numai” șapte miliarde de oameni nu avem destule resurse. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă, peste noapte, chinezii și indienii ar dori să aibă același nivel de trai ca cel a americanului mediu. Ar fi o catastrofă! Ne-ar mai trebui o planetă sau două! Desigur, putem fi mai înțelepți cu utilizarea resurselor și, cu siguranță, aceasta este tendința de acum. Dar aceasta este numai o soluție temporară. Avem nevoie de planete noi, de noi case pentru omenire. Și mai avem nevoie de răspunsuri pentru teritoriile pe care nu le-am explorat, încă.

Mai este ceva, un lucru mai important decât oricare alt motiv. S-ar putea să fie datoria noastră să răspândim civilizația umană în Univers. Cu siguranță Universul este plin de forme de viață. Dar civilizațiile s-ar putea să fie foarte rare. Este posibil ca ipoteza extrem de pesimistă, conform căreia suntem singura civilizație din Univers (o ipoteză în care eu nu cred) să fie una adevărată. În acest caz este chiar o obligație pentru Homo sapiens să răspândească sămânța civilizației dincolo de hotarele terestre, dincolo de Sistemul Solar și, chiar, dincolo de Galaxie. Numai așa vom putea să dăm un rost acestui spectacol extraordinar, pe care noi l-am cuprins într-un singur cuvânt: Univers.

Ce e de făcut?
Răspunsul este scurt și ușor de dat. Trebuie să căutăm noi case pentru umanitate. Atunci când le găsim va trebui să le luăm în stăpânire, după ce le vom ”amenaja” astfel încât să putem trăi acolo, întocmai ca pe Pământ. Așa cum veți vedea, nu va fi o întreprindere ușoară, ci una care plină de obstacole aproape de netrecut. Dar, am îndrăzneala să cred, tocmai asta este măsura inteligenței omului: capacitatea sa de a trece dincolo de imposibil.

Martyn J. Fogg (un dentist care s-a plictisit de meseria sa și s-a apucat să obțină licențe în geologie, astrofizică și un doctorat în științe planetare) clasifică viitoarele adăposturi pentru umanitate în trei categorii.

În prima categorie el include planetele din clasa M. Fanii serialului Star Trek știu deja despre ce este vorba. În acest serial planetele din clasa M sunt cele care sunt deja apte să găzduiască coloniști umani. Acolo nu ar fi nevoie de sisteme de supraviețuire. Poate că atmosfera lor are o altă compoziție decât atmosfera terestră, dar asta nu ar trebui să fie o problemă. În cazul planetelor din clasa M pur și simplu debarcăm acolo și începem să construim așezări umane. În Sistemul Solar (desigur, cu excepția Terrei, dar ea este deja gazda noastră primitoare) nu există o asemenea planetă. Trebuie să descoperim noi tehnologii, cum sunt cele din Star Trek, pentru ca drumul până la ele să poată fi parcurs.

În a doua categorie Fogg include plantele biocompatibile. Acestea sunt planete care au parametri fizici și chimici necesari pentru a susține viața. Asta înseamnă, de exemplu, că acolo poate exista apa în stare lichidă, nu există variații foarte mari de temperatură etc. Pentru aceste planete sunt necesare intervenții din exterior pentru a le face capabile să susțină viața viitorilor coloniști.

În a treia categorie sunt incluse planetele care necesită o terraformare. Sunt necesare eforturi masive pentru a le putea face locuibile. Acolo acei parametri fizici și chimici vitali pentru susținerea vieții terestre nu sunt asigurați. Este nevoie de o intervenție masivă pentru a îi modifica, astfel încât să le facem compatibile cu supraviețuirea oamenilor.
În prezent nu cunoaștem planete din prima categorie, cele din clasa M. Nici din a doua categorie nu cunoaștem vreuna (asta dacă suntem foarte severi și facem abstracție de planeta Marte). În schimb din a treia categorie cunoaștem două planete care ar putea fi terraformate: Marte și Venus. Mi se va spune că în cele două propoziții de mai devreme am făcut abstracție de noile descoperi făcute în domeniul planetelor extrasolare. Reproșul este corect. Telescopul spațial Kepler a făcut în ultimul an descoperiri senzaționale în acest sens.

În luna decembrie a anului 2011, NASA anunța identificarea primei planete extrasolare care se găsește în zona propice apariției vieții. Este vorba despre planeta Kepler-22b, care se rotește în jurul unei stele asemănătoare cu Soarele nostru, aflată la circa 600 de ani lumină distanță de noi. Nu știm deocamdată decât că ea este una mare, de 2,4 ori mai mare decât planeta noastră. Nu știm nici măcar dacă este una alcătuită din roci sau este una gazoasă. Nu avem informații despre compoziția atmosferei sau despre existența apei în cantități mari. Știm doar atât: această planetă se află în zona în care viața este posibilă. Îndrăznesc să cred că în anii ce vin, pe măsură ce vom dispune de instrumente din ce în ce mai perfecționate, vom identifica din ce în ce mai multe asemenea corpuri cerești, planete care ar putea să susțină viața. Asta ne oferă speranța că urmașii noștri își vor găsi multe locuri în Galaxie în care civilizația umană să poată fi multiplicată.

Dar, până ce vor fi identificate și studiate aceste planete, capabile să susțină viața omului, credem că este potrivit să privim la distanțe mai mici, către obiective accesibile acum. Este vorba despre obiectele din Sistemul Solar. Mai înainte de a vedea ce am putea face pentru a creea noi habitate pentru oameni trebuie să evidențiem câteva probleme care nu au legătură cu ingineria planetară. Este vorba despre…

Probleme de etică
Cel puțin pentru primele două categorii de planete avute în vedere pentru terraformare este posibil ca acolo să găsim forme de viață, oricât de primitive ar fi ele. Această posibilitate lasă loc unei întrebări: Avem dreptul să colonizăm planetele pe care viața deja a apărut, punând astfel în primejdie ecosisteme extraterestre? Chiar dacă acolo nu există nici o urmă de viață, avem dreptul să restructurăm o întreagă planetă? Nu cumva ne jucăm de-a Dumnezeu? Este moral să facem așa ceva? Există o întreagă dezbatere legată de aceaste întrebări. Martyn J. Fogg, cel despre care aminteam mai devreme, în articolul ”The ethical dimensions of space settlement” (Dimensiunea etică a coloniilor spațiale), publicat de Space Policy, în anul 2000, spune că am avea acest drept: ”Marte ar putea fi planeta cea mai bună pentru a fi transformată într-o lume vie? Conservaționiștii spun că nu, dar argumentele lor sunt arbitrare și neconvingătoare. [Ei] susțin că omul are în prezent cea mai mică valoare în raport cu orice obiect. Rocile sunt libere să se oxideze și să fie erodate de-a lungul eonilor, asteroizii și meteoriții sunt liberi să lovească suprafața marțiană, bacteriile sunt libere să ajungă acolo, dacă pot supraviețui drumului [atunci când nu sunt purtate de sondele noastre] și au voie să evolueze și să creeze un nou ecosistem, dacă sunt adaptate condițiilor de pe Marte. Numai omul nu are acest drept. Conform aceste filosofii el nu are voie să își îndeplinească potențialul evoluționar. Călătoria spațială [și colonizarea] este o activitate legitimă pentru bacterii, de ce nu ar fi și pentru om? Mizantropia și sentimentalismul nu ne pot oferi un răspuns satisfăcător.”

În cealaltă tabără, a apărătorilor bacteriilor extraterestre, se află Carl Sagan, care, în cartea Cosmos, spunea că: ”Dacă există viață pe Marte cred că nu trebuie să facem nimic cu Marte. Marte trebuie să aparțină marțienilor, chiar dacă aceștia nu sunt altceva decât niște bacterii.”

Nu îndrăznesc să fac acum prea multe comentarii. Să nu uităm că, pe termen lung, construirea de colonii pe alte planete va deveni o problemă de supraviețuire a civilizației noastre. Este ceva inevitabil. Putem pune în balanță supraviețuirea umanității cu supraviețuirea unor bacterii extraterestre? Greu de susținut cu adevărat vreo opinie. Dezbaterea se află abia la început. Dar cred în înțelepciunea pe care o va dobândi umanitatea.

În ceea ce privește viața marțiană, dacă ea există, cred că trebuie să fim foarte atenți cu ea, să o protejăm, atât cât ne stă în putință. Bacteriile marțiene, atunci când vor fi studiate de oamenii de știință, ne vor aduce răspunsuri fundamentale legate de originea și universalitatea vieții. În numărul din 28 martie 2011 al revistei Nature, în articolul ”The biological Higgs” descoperirea unor forme de viață pe Marte este echivalată cu descoperirea faimosului bozon la LHC. Cred că viața marțiană va schimba în fundamentele ei știința care poartă numele de biologie. Să așteptăm să o descoperim și abia mai apoi discuția ar putea fi reluată.

Oricum, în ceea ce privește terraformarea, mai există o problemă, una cât se poate de actuală.

Problema economică
Asta da. Asta este o problemă care, deocamdată, reprezintă un obstacol de neterecut. Judecați și dumneavoastră. Misiunea roverului Curiosity, cel care va debarca pe Marte în luna august, a costat 2,5 miliarde de dolari. Asta numai pentru a depune pe suprafața Planetei Roșii un obiect care cântărește circa 900 kg. Imaginați-vă cât ar costa o operațiune incredibil de amplă, cum este terraformarea marțiană. Și mai există și un alt aspect. Nu există nici un investitor, nici măcar guvernul vreunei mari puteri economice, care să accepte ideea de a investi anual sume exorbitante într-un proiect care se va finaliza în mii de ani.
Martin Beech, în cartea sa ”Terraforming: The Creating of Habitable Worlds” (Terraformarea: crearea de lumi locuibile), publicată de editura Springer în 2009, așternea câteva cuvinte despre acest subiect, care mi-au plăcut foarte mult. El spunea că ”Umanitatea va începe terraformarea lui Marte, a lui Venus și a altor lumi, nu pentru a obține un câștig financiar, ci în numele unei strategii de supraviețuire pe termen lung, și pentru că fiecare generație umană este pregătită să investească în viitorul generațiilor viitoare. Acum sunt multe de făcut pe planeta noastră, aici pe Pământ, mai înainte ca procesul de terraformare să poată începe. Este neapărat necesar să terraformăm propria noastră planetă, mai înainte de a începe să terraformăm alte lumi.”

Foarte adevărat. Noi am terraformat deja propria noastră planetă, dar într-un sens rău. Nu putem să neglijăm implicare activităților umane în declanșarea fenomenului de încălzire globală la care asistăm de vreo 200 de ani încoace. Este nevoie mai întâi să ne rezolvăm problemele de acasă, de aici de pe Pământ, înainte de a începe să terraformăm alte planete.

Terraformare
Cred că nu trebuie să dăm foarte multe explicații pentru acest termen. Terraformarea nu este nici mai mult nici mai puțin decât un o procedură prin care să transformăm o planetă pe care omul nu poate supraviețui în absența unor sisteme de susținere a vieții, mai mult sau mai puțin complicate, într-una în care omul să își poată duce viața, întocmai ca pe Pământ.

Ideea nu este una nouă. A apărut mai întâi ca o temă în literatura SF. Britanicul Olaf Stapledon publica, în 1930 romanul ”Last and First Men: A Story of the Near and Far Future” (Ultimul și primul om: o poveste a viitorului apropiat și îndepărtat). Aici întâlnim, pentru prima oară ideea de terraformare. Oameni artificiali, construiți de către un creier artificial, care la rândul său a fost construit de adevărații oameni, decid, atunci când Pământul a devenit de nelocuit, să terraformeze planeta Venus. Stapeldon nu folosește, în romanul său, cuvântul ”terraformare”, termenul urmând să fie inventat tot de către un scriitor de SF, Jack Williamson, în nuvela ”Collision Orbit” publicată în 1942.

Primul om de știință care a abordat ideea terraformării, într-o publicație științifică, este Carl Sagan. În 1961 el publica în revista Science articolul intitulat ”The Planet Venus: Recent observations shed light on the atmosphere, surface, and possible biology of the nearest planet” (Planta Venus: observații recente asupra atmosferei, suprafeței și posibilei biologii ale celei mai apropiate planete). În articol, după ce examinează ultimele informații despre compoziția atmosferei venusiene Sagan spune că: ”Suprafața venusiană, pustie, fierbinte și [veșnic] acoprită de nori este inospitalieră, în prezent, pentru oameni” și de aceea ar trebui ”să pregătim planeta Venus, pentru a deveni prietenoasă cu oamenii”. El propune și o soluție, pe care nu o numește terraformare, ci ”inginerie microbiologică planetară”. Sagan sugera, pentru îmbogățirea în oxigen a atmosferei venusiene, aceasta să fie ”însămânțată” cu alge albastre din familia Nostocaceae. Ideea este frumoasă prin simplitatea ei. Din nefericire acum știm că în cazul particular al planetei Venus ea nu este aplicabilă. Acum cunoaștem ceva ce Sagan nu putea știi la vremea la care a scris articolul din Science. Condițiile existente acolo, existența unor nori din acid sulfuric și absența aproape totală a apei, nu ar permite supraviețuirea nici unui microorganism terestru.

De la articolul lui Sagan, din 1961, a trecut mai bine de jumătate de veac. Între timp problema ingineriei planetare, a teraformării, a devenit un obiect de studiu important pentru mulți oameni de știință. Au loc conferințe internaționale, sunt publicate articole în reviste prestigioase, semn că subiectul terraformării nu este numai unul fascinant ci și unul care se bucură de toată atenția din partea cercetătorilor.
Acum a sosit momentul să vorbim despre…

Etapele terraformării
Aici vom vorbi, la modul cel mai general cu putință, despre pașii care ar trebui urmați pentru a transforma o planetă nelocuibilă într-una care să permită supraviețuirea speciei umane. Desigur, înainte de orice trebuie să cunoaștem foarte bine parametrii fizici și chimici ai planetei pe care dorim să o terraformăm. Apoi îi vom compara cu cei ai singurei planete care adăpostește specia umană. Abia după aceea ne putem îndrepta către soluții concrete prin care să ne construim o nouă lume.

Iată un exemplu, unul foarte complicat (terraformarea planetei Marte este prea banală):

Terraformarea planetei Venus
Deși poartă numele zeiței romane a dragostei, Venus merită numele de planetă cumplită. Deși este foarte apropiată în dimensiuni de planeta noastră, Venus este un iad. La suprafața ei, trebuie să imaginați foarte bine asta, temperatura medie este de circa 460 grade Celsius (plumbul se topește la o temperatură mai mică, de numai 327,6 grade Celsius, până și zincul se topește 420 de grade Celsius, o temperatură mai mică decât cea de pe Venus). Și pentru ca asta să nu fie de ajuns presiunea exercitată de atmosfera groasă a lui Venus atinge 93 de atmosfere… Cum spuneam mai devreme: o planetă cumplită, cu adevărat cumplită. Atmosfera venusiană este alcătuită în proporție de 96% din bioxid de carbon, ceea ce explică, prin efectul de seră provocat de el, temperatura uriașă de pe suprafața lui Venus. Apropo, deși cantitatea de energie solară care ajunge la suprafața planetei reprezintă doar un sfert din cea primită de planeta Mercur, pe Venus temperatura medie este mai mare decât cea maximă de pe suprafața celei mai apropiate de Soare! Asta ca să vedeți ce poate face un efect de seră împins la extrem.

Planeta Venus. (Credit: ESA)

În aceste condiții dantești este ceva de făcut? Putem terraforma Venus? Răspunsul, în varianta sa scurtă, este: da, dar va fi foarte greu. În varianta sa lungă, răspunsul nostru trebuie să intre în câteva detalii.
Înainte de toate trebuie să găsim o cale pentru a răci planeta. Apoi trebuie să facem ceva pentru a reduce presiunea la suprafața ei. După aceasta trebuie să eliminăm cât mai mult din bioxidul de carbon din atmosfera venusiană. Și, dacă nu ne-am epuizat cu totul resursele, trebuie să facem ceva cu ziua venusiană. Este prea lungă, durează cât vreo 243 de zile terestre. Trebuie să recunosc, ne aflăm în fața unei misiuni aproape imposibile. Marte, despre care vom vorbi mai încolo, este cu mult mai ușor de terraformat. Dar, pe de altă parte, Venus, fiind un caz extrem, reprezintă un exemplu ideal despre ceea ce va trebui întreprins atunci când vom dori să ne construim o nouă casă, undeva departe, tare departe…

Acum voi lua pe rând fiecare dintre etape. Ce spuneam mai devreme? Trebuie să răcim planeta. Dumneavoastră la ce v-ați gândi? Ar exista mai multe soluții. Martin Beech, în cartea din care am citat mai devreme, povestea despre modificarea orbitelor unor obiecte aflate în centura lui Kuiper astfel încât acestea să se ciocnească cu Venus. Dacă s-ar aranja ca aceste coliziuni să fie bine țintite, am putea modifica și înclinarea axei de rotație a planetei. Apoi Beech ne descurajează. Aceasta este o soluție posibilă, dar nu este una practică. Nici elegantă nu este. Să vedeți de ce.

Prin anii 1990, Carl Sagan împreună cu James Pollack au făcut câteva calcule în acest sens. Conform lor, un asteroid cu diametrul de 700 km, care ar lovi suprafața venusiană cu o viteză de 20 km/s ar duce la expulzarea, cu aproximație, a unei miimi din atmosfera venusiană. Ar fi nevoie de multe sute de asemenea coliziuni pentru a aduce cumva presiunea atmosferei exercitată la suprafața planetei Venus la valori asemănătoare cu cele de pe Terra. Neelegant și nepractic acest scenariu, sper că sunteți de acord cu mine. Ar fi prezentat avantajul că am fi rezolvat primii trei ”trebuie” din scenariul enunțat pe scurt acum câteva paragrafe. Am fi răcit planeta, pentru că norii de praf venusian ar fi fost un ecran excelent. Am fi redus conținutul presiunea și o foarte bună parte din bioxidul de carbon venusian. Dar, ce sa facem, dacă soluția nu este nici elegantă și nici practică suntem nevoiți să o trecem pe lista noastră de soluții, dar să nu mai ținem seama de ea. O vom păstra ca soluție de rezervă, pentru vremuri cu tehnologii cu mult mai avansate decât cele ale prezentului.

Mai avem vreo soluție pentru răcirea lui Venus? Avem. Poate să vă pară ciudat, dar ea fost propusă mai întâi pentru atenuarea încălzirii globale aici, acasă la noi, pe Terra. În 2006 Roger Angel, de la Universitatea din Arizona, publica în Proceedings of the National Academy of Sciences articolul cu titlul ”Feasibility of cooling the Earth” (Fezabilitatea răcirii Pământului). Articolul analiza posibilitatea răcirii Terrei prin utilizarea a circa 16 trilioane de picosateliți (masa lor totală ar fi de circa 20 milioane de tone) care ar fi plasați într-unul dintre punctele Lagrange. Dacă nu știați, în punctele Lagrange atracția gravitațională a Lunii, Pământului și Soarelui se anulează reciproc. Acești picosateliți, lansați în pachete de câte 800.000 de bucăți odată, nu sunt altceva decât niște folii extrem de subțiri acoperite cu un material care reflectă lumina solară. Cu ajutorul unor sisteme simple ei se vor orienta în permanență, odată ajunși la destinație, astfel încât să reflecte lumina Soarelui, care altfel ar fi ajuns pe Pământ. Costul proiectului? În cazul Pământului, Roger Angel îl estimează la un trilion de dolari. Nu am o evaluare pentru costul implicat atunci când ar trebui să facem același lucru în cazul în care îl vom folosi pentru a răci planeta Venus.

Britanicul Paul Birch discută problema oglinzii cu ajutorul căreia să umbrim planeta Venus, în articolul ”Terraforming Venus quickly” publicat în anul 1991 de către Journal of The British Interplanetary Society. Calculele sale arată că este nevoie de o oglindă, realizată dintr-un film foarte subțire, care să aibă o suprafață de circa 250.000 miliarde de metri pătrați, care să fie plasată în punctul Lagrange al planetei Venus. Probabil că aceeași suprafață ar trebui să fie acoperită de către picosateliții lui Roger Angel. Ei au avantajul că se pot autoorienta astfel încât să reflecte cât mai mult din lumina Soarelui. Pentru reducerea costurilor acestei etape, este evident că cele mai utile ar fi coloniile lunare, cum sunt cele de tip Avalon, propuse de Savage. De pe Lună este mult mai ieftin să trimitem orice am avea nevoie către Venus.

Bun… am început să răcim atmosfera venusiană. Ce se întâmplă mai departe? Pe măsură ce aceasta se răcește, pe Venus va începe să plouă. Nu, nu este o ploaie obișnuită, ci una din picături de bioxid de carbon. (Aici s-ar cuveni să vă vorbesc despre diagrama de fază, despre punctul critic al bioxidului de carbon, dar mă tem că textul ar deveni mult prea tehnic. Cred că terraformarea venusiană este ea însăși suficient de complicată, nu mai este nevoie și de tehnicalități.) Venus va începe să fie acoperită cu mări și oceane din CO2… Asta va duce simultan la scăderea conținutului de bioxid de carbon din atmosfera venusiană. Temperatura va scădea în continuare și ploile se vor transforma în ninsori. Desigur, tot ninsori din bioxid de carbon. La finalul acestei etape, Venus va fi acoperită de un ocean. Carl Sagan și James Pollack în articolul Planetary engineering estimau că acest ocean din bioxid de carbon, acoperit de gheață carbonică, care va acoperi toată planeta, va avea o adâncime medie de 1.000 m. Presiunea și temperatura au scăzut foarte mult.
Bun, veți spune, și mai departe? Mai departe sunt pus în încurcătură. Oricât am cotrobăit prin literatura legată de terraformarea venusiană nu am găsit nimic care să poată fi pus sub semnul eleganței. Birch propune să aducem pe Venus cantități imense de calciu și magneziu, extrase de pe Mercur, pentru ca acestea să se reacționeze chimic cu bioxidul de carbon din oceanul venusian. Sagan și Pollack, în articolul citat mai sus, remarcă faptul ca reacțiile chimice cu pricina sunt exoterme, adică generează căldură. Tot Birch mai propune ca o parte din bioxidul de carbon rămas să fie sechestrat într-un material poros. Mai propune și acoperirea oceanului venusian cu un soi de pătură. Nu mi se par nici simple, nici elegante aceste soluții. Poate, în încercarea de a mă ajuta veți spune că am putea folosi bacterii modificate genetic, care să se hrănească cu bioxidul de carbon din ocean. Nu. Din păcate nu se poate nici asta. Cel puțin cu bacteriile de origine terestră. Ele au nevoie de apă. Iar în oceanul venusian nu am găsi nici măcar o picătură. Apa s-ar transforma imediat în acid carbonic…

Aș putea să sper, întocmai ca Robert Freitas, că vom putea construi nanomașini capabile să se autoreproducă în condițiile venusiene și care să fie programate pentru a reconstrui planeta astfel încât să devină una primitoare. Freitas, în ”Terraforming Mars and Venus Using Machine Self-Replicating Systems” (Terraformarea [planetelor] Marte și Venus prin folosirea mașinilor autoreplicante) publicat în Journal of British Interplanetary Society în 1984. Da, asta ar fi cu adevărat o soluție elegantă. Din păcate, deocamdată, nu avem nici măcar vreo idee vagă despre cum ar putea fi construite asemenea nanomașinării autoreplicante. Secolele viitoare vor găsi soluția.

Aș mai putea crede într-una dintre soluțiile propuse de Birch. Luăm un corp ceresc alcătuit din apă, cu diametrul de câteva sute de kilometri (o cometă sau unul dintre sateliții planetelor gigante) și îl expediem pe Venus. Apa va reacționa cu bioxidul de carbon din atmosfera venusiană, vor fi declanșate un șir de reacții chimice prin care vor rezulta carbonați. Aceștia se vor depune pe suprafața venusiană. Astfel am scăpa de o bună parte din bioxidul de carbon care ne deranjează atâta. Abia mai apoi va intra în funcțiune umbrela solară. Neelegant!

Și totuși, ce este de făcut? Depinde. Dacă vrem ca Venus să creem condiții aproape identice ca pe Terra, cu câmpii înverzite, cu flori, cu păduri, cu animale care trăiesc în libertate acolo, atunci trebuie să mai așteptăm o vreme până când ne vom putea gândi la idei care să fie fezabile. Dar dacă am fi mai puțin ambițioși am avea o soluție, pe care o adaptez după scenariul propus de Birch în lucrarea citată mai sus. Parcurgând etapele pe care le-am descris până să fiu pus în încurctură vom avea o atmosferă venusiană cu o temperatură acceptabilă. În continuare presiunea la suprafață ar fi de câteva ori mai mare decât cea de pe Terra. Asta ne va permite să construim colonii zburătoare. Baloane uriașe care să plutească la câțiva kilometri deasupra oceanului venusian, acolo unde presiunea este egală cu cea terestră. Acolo se vor adăposti coloniile umane. Vor putea beneficia de tot confortul posibil și nu le va fi foarte greu să exploateze resursele planetei. Vor avea roboți, care vor coborî în adâncul oceanului pentru a deveni mineri. Asta va asigura viabilitatea economică a venusienilor plecați de pe Terra.

Coloniile vor beneficia și de lumina Soarelui, de zile cu durata de 24 de ore (întocmai ca pe Terra), cu ajutorul unor oglinzi spațiale manevrate corespunzător. Nu va fi raiul, dar nici iadul nu ar fi.

 SURSA