31
octombrie reprezintă pentru creştini ajunul uneia dintre cele mai
importante sărbători din calendarul liturgic: sărbătoarea Tuturor
Sfinţilor. Este o solemnitate în care Biserica îi onorează pe toţi
sfinţii lui Dumnezeu, şi pe cei care nu ne sunt cunoscuţi. Această
sărbătoare exprimă crezul creştinului de la „Comuniunea Sfinţilor”.
Comuniunea sfinţilor este unirea tuturor credincioşilor de pe Pământ
(Biserica luptătoare), a sfinţilor din paradis (Biserica învingătoare)
şi a sufletelor din purgator (Biserica care suferă) cu Cristos care
este conducătorul tuturor. Aceştia sunt legaţi între ei printr-o
legătură supranaturală şi se pot ajuta între ei.
Biserica luptătoare (cei care aflându-se încă pe Pământ se luptă pentru mântuirea lor) pot să venereze Biserica Învingătoare, iar sfinţii pot mijloci primirea harurilor lui Dumnezeu pentru cei de pe Pământ.
În Biserica antică, deja din secolul al IV-lea, se celebra memoria tuturor sfinţilor martiri pentru credinţă pe 13 mai. În 615 Papa Bonifaciu al IV-lea a oficializat această celebrare instituind „Sărbătoarea Tuturor Martirilor” pentru a comemora dedicarea Pantheon-ului, un antic edificiu roman transformat în biserică creştină dedicat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor.
În secolul al VIII-lea, din iniţiativa episcopatului franc, sărbătoarea Tuturor Martirilor a luat numele „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor” şi a fost mutată pe 1 noiembrie: principalul susţinător al acestei iniţiative a fost Alcuin de York, un călugăr de formare irlandeză, unul dintre principalii consilieri ai lui Carol cel Mare.
Alcuin de York, care cunoştea bine formele de religiozitate precreştină din insulele britanice, ştia cât a fost de important pentru populaţia din zona celtică sărbătoarea de 1 noiembrie (pentru celţi anul nou începea pe 1 ianuarie, însă pe 1 noiembrie se termina oficial vara şi începea iarna), şi cât de necesară era creştinarea ei, subliniind aspectul sfinţeniei şi a comuniunii sfinţilor, legătură generaţiile creştinilor, a celor din prezent şi a celor dinainte.
Această inspirată intuiţie teologică a avut urmări: puţini ani după împăratul Ludovic cel Pios, la cererea Papei Grigore al IV-lea, inspirat şi el de sfaturile episcopului de Fiesole, misionarul irlandez Donagh, a extins sărbătoarea la întregul regat al francilor.
Au fost necesare încă câteva secole pentru ca sărbătoare Tuturor Sfinţilor să se oficializeze în întreaga Biserică Universală, prin Pontiful Sixt al IV-lea, în 1475.
Din Catehismul Bisericii Catolice
960. Biserica este “împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează în primul rând “cele sfinte” (sancta) şi mai presus de toate Euharistia, prin care “este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”.
961. Acest termen desemnează şi comuniunea “persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos, care “a murit pentru toţi”, aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.
962. ”Credem în comuniunea tuturor creştinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică, şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”.
Traducere: Andrei Hrişman
Biserica luptătoare (cei care aflându-se încă pe Pământ se luptă pentru mântuirea lor) pot să venereze Biserica Învingătoare, iar sfinţii pot mijloci primirea harurilor lui Dumnezeu pentru cei de pe Pământ.
În Biserica antică, deja din secolul al IV-lea, se celebra memoria tuturor sfinţilor martiri pentru credinţă pe 13 mai. În 615 Papa Bonifaciu al IV-lea a oficializat această celebrare instituind „Sărbătoarea Tuturor Martirilor” pentru a comemora dedicarea Pantheon-ului, un antic edificiu roman transformat în biserică creştină dedicat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor.
În secolul al VIII-lea, din iniţiativa episcopatului franc, sărbătoarea Tuturor Martirilor a luat numele „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor” şi a fost mutată pe 1 noiembrie: principalul susţinător al acestei iniţiative a fost Alcuin de York, un călugăr de formare irlandeză, unul dintre principalii consilieri ai lui Carol cel Mare.
Alcuin de York, care cunoştea bine formele de religiozitate precreştină din insulele britanice, ştia cât a fost de important pentru populaţia din zona celtică sărbătoarea de 1 noiembrie (pentru celţi anul nou începea pe 1 ianuarie, însă pe 1 noiembrie se termina oficial vara şi începea iarna), şi cât de necesară era creştinarea ei, subliniind aspectul sfinţeniei şi a comuniunii sfinţilor, legătură generaţiile creştinilor, a celor din prezent şi a celor dinainte.
Această inspirată intuiţie teologică a avut urmări: puţini ani după împăratul Ludovic cel Pios, la cererea Papei Grigore al IV-lea, inspirat şi el de sfaturile episcopului de Fiesole, misionarul irlandez Donagh, a extins sărbătoarea la întregul regat al francilor.
Au fost necesare încă câteva secole pentru ca sărbătoare Tuturor Sfinţilor să se oficializeze în întreaga Biserică Universală, prin Pontiful Sixt al IV-lea, în 1475.
Din Catehismul Bisericii Catolice
960. Biserica este “împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează în primul rând “cele sfinte” (sancta) şi mai presus de toate Euharistia, prin care “este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”.
961. Acest termen desemnează şi comuniunea “persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos, care “a murit pentru toţi”, aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.
962. ”Credem în comuniunea tuturor creştinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică, şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”.
Traducere: Andrei Hrişman
Sursa:www.rassegnastampa-totustuus.it
SI AICI
