Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu

Am mai scris cândva despre Aurel Vlaicu. Adunasem în acel text, pe care îl găsiți aici, în capitolul dedicat fratelui meu. Acolo, cu o oarecare stânjeneală, încercam să povestesc despre toată pasiunea mea pentru el. Pentru mine, Vlaicu este mai mult decât un personaj istoric așezat cuminte în paginile cărților de istorie: Vlaicu mi-a fost, cumva, ca un frate mai mare. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la ultimul zbor al său și am avut marea bucurie (era mai mult decât banala bucurie omenească) să descopăr, în arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, colecții de reviste în care am găsit articole emoționante despre Vlaicu.

În lumea aceasta a Internetului este trist când constați că, dacă vrei să cauți documente originale despre marile personalități ale țării noastre, dai de un mare gol. Nimeni nu a avut răbdarea să creeze arhive digitale, care să poată fi consultate gratuiet, de către oricine. Cred că asta este o mare problemă, alături de multe altele, pentru România. În ceea ce privește căutările mele, am avut marea surpriză, și marea bucurie, să identific cel puțin două excepții notabile. Pe site-ul Bibliotecii Academiei Române am descoperit un depozit digital în care s-au adunat documente privitoare la Traian Vuia. O găsiți aici. Sunt acolo planuri ale aparatelor de zbor, scrisori ale lui Vuia (din care puteți afla direct de la sursă viziunea aeronautică a marelui inginer român), memoriul lui Vuia către Academia Franceză și multe alte lucruri interesante. Nu este o arhivă completă, nu sunt acolo chiar toate documentele contemporane referitoare la Vuia, dar avem de-a face cu o inițiativă mai mult decât lăudabilă.

Cea de-a doua excepție este arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Am ajuns acolo aproape din întâmplare. Aveam nevoie de texte referitoare la Aurel Vlaicu, care să fi fost scrise în timpul vieții marelui pioner al aviației. Știți? Sunt sătul de textele ca de manual prin care este prezentat Aurel Vlaicu. El a fost nu numai un geniu al aviației, el avea darul de a însufleți mulțimile.

Așa am ajuns să descopăr o colecție de reviste vechi, de la începutul secolului trecut, în format pdf, la biblioteca clujeană. O adevărată comoară. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Am să încerc să vă demonstrez asta.

Să începem cu Victor Ion Popa. În revista Gând Românesc, nr. 5-12 din 1938, el își amintește despre spectacolul aerian oferit de Vlaicu pe Câmpia Libertății de la Blaj, pe 29 august 1911. La zborul lui Vlaicu au asistat peste 30.000 de spectatori. Printre aceștia se afla și I.L. Caragiale. Marele scriitor s-a urcat în avionul lui Vlaicu (era avionul Vlaicu II) și… dar să vedem cum descrie scena Victor Ion Popa (am păstrat ortografia vremii):

”A venit şi Carageale cu tot stolul de scriitori după dânsul. Dar, spre deosebire de ceilalţi, el n’a întrebat nimic. O jumătate de ceas a stat proptit de un stâlp al şandramalei, privind ca în gol libelula uriaşă, care întindea spre cer aripi de pânză şi gât de oţel.
— Nu vrei s’o vezi mai de aproape, Nene Iancule?, întreabă Petre Liciu.
— O văd”, a răspuns scriitorul.
— …să-ţi dea Vlaicu explicaţii…”
Dar Carageale a scuturat din cap :
— Asta trece dincolo de explicaţii…”

În cele din urmă, Caragiale se urcă în avion:

”În liniştea care s’a prăvălit de-odată, fără să priceapă careva de ce, Carageale îşi face cruce, apoi încalecă bordul carlingei, intră în ea, se aşează tăcut pe scaunul mic. Şi-a adunat braţele, petrecându-le pe mijloc, a răzămat capul de stâlpişorul care-i la spate, iar ochii i-a închis. Faţa i s’a întins şi e transfigurat. Ai zice că visează… Dar ce mai poate visa bătrânul acesta de şaizeci de ani în născocirea cea cu jumătate de veac mai tânără ca dânsul? E mişcător. Tăcerea de adineauri a ajuns acum asemenea încremenire, de auzi până şi lunecarea adierii de vânt pe creasta coperişului.
—Spune să mă împingă vre-o câţiv paşi înainte, zice Carageale.
Şi iarăşi închide ochii, să soarbă cu toată fiinţa, închipuitul zbor de patru metri. Când l-au adus la loc, deschide ochii, se dă jos din carlingă şi scoate pălăria din cap. Apoi îşi face cruce şi sărută lemnul rece ca pe scoarţa unei Evanghelii…”

Iar când Vlaicu încremenea mulțimea adunată pe Câmpia Libertății de la Blaj:

” Lui Carageale îi tremură gura şi plânge. De sub ochelari şuruesc pe lungul obrazului şi picură adunate pe sub bărbie, lacrimi una câte una, repezi, tot mai repezi.
— Ce s’a întâmplat, nene Iancule?
Carageale se reazimă atunci de el, apucându-l tare de braţ şi îl zgudue:
— Măă… Petrache, mă, ăsta moare, măă…
— Doamne fereşte!, face mustrător şi scurt actorul. Cum îţi veni să spui aşa, nene Iancule?
— Pentrucă simţesc eu că trebue să moară… Şi are să moară curând, ascultă-mă pe mine, Petrache… Dacă păcătoasa asta de naţie a fost în stare să dea asemenea om, apoi nu l-a dat ca să huzurească el, nefericitul. Nu! L-a dat ca să pue glorie pe numele de român. Iar gloria asta, Petrache, se plăteşte scump şi se plăteşte repede…
Întinde mâna şi arată urma ciudată a maşinei plutitoare:
— Uită-te şi tu. Acum nu se mai vede ce-i. Nu se mai vede om, nu se mai vede aeroplan. Cruce pe cer, Petrache, atâta tot… Ţine minte ce-ţi spun : Cruce pe cer!”

Nu cred că aș fi putut scrie vreodată așa despre Vlaicu. Eu doar mi l-am imaginat. Abia învățam să citesc și zburam alături de el atunci când mă pierdeam prin articolele de revistă și broșurile care îi erau dedicate. Sper că mă înțelegeți acum. Pentru a îl înțelege pe Vlaicu am nevoie de descriirile contemporanilor lui. Să vedem acum cum a decurs întâlnirea între Caragiale și Vlaicu:

”S’a ridicat în picioare când s’a apropiat Carageale şi a rămas nemişcat. Nenea Iancu i s’a oprit la doi paşi în faţă şi s’a uitat lung la el, în ochii lui, pe fruntea lui. Apoi, după ce l-a măsurat prelung în tăcere grea, a dat din cap încet şi a şoptit:
— Mă.. Eşti cel mai mare geniu pe care l-a născut naţia asta. Dumnezeu a luat un boţ de lut a suflat în el şi i-a poruncit: Fii om. Dar tu i-ai mai lipsit o bucată de- fier, i-ai dat o sfârlă şi i-ai zis: Fii pasăre… . Şti tu ce-i asta? Nu ştii. Bine că nu ştii. Dar eu sunt aşa de bătrân că trebue să ştiu. Şi mă înspăimânt… Asta-i a opta zi din facerea lumii… Iar pe aceea n’o mai face Dumnezeu. O faci tu, care eşti ucenicul lui… Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu… Frumos nume ai!…”

Vlaicu, omul simplu, încăpăținatul timid, visătorul calculat, participând la facerea lumii… nimic nu poate fi mai sublim, mai concis și mai adevărat.

Iată cum ni-l descrie Goga, în Țara noastră, din 9 septembrie 1923 (în continuare, voi păstra ortografia originală a textului):

”Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu alvia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi n’avea nici o legătură cu micile trebuinţi ale vieţii lui de toate zilele. Niciodată nu s’a gândit la o sli’jbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui traiu bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii. Impulsurile lui veneau din adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de-un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile Iui aeriane, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu. Ii trebuia lărgime de orizont, viteză vertiginoasă, distanţă. Când n’avea aeroplanul, se urca în automobil şi se îmbăta de ritmul roţilor sprintene. În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească cu defectul lui de inimă… Nu-i băga în seamă… Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vre-o două luni şi
jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, sta între perini. Cu capul întors spre fereastră căuta din ochi un petec de cer albastru:
— Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!”

Iată-l și pe Nicolae Iorga care, în Românul din 31 august 1914, la un an după moartea lui Vlaicu scria:

”Un om nu valorează atâta prin ceea ce face însuşi, ci prin ceea ce se face prin mijlocul lui. Mulţimile recunosc totdeauna pe acela care le reprezintă: îl Iubesc mult cât e viu şi după moarte îl plâng mult. Şi omul însuşi se simte mai mare decât ființa lui. De aceea oamenii cari înfăţişează pe altii — şi trăiesc pentru alţii – sunt înzestraţi cu cele două mai rari şi scumpe însuşiri ale sufletului: modestia şi tăcerea. Ei simt că în fiecare moment al vieţii lor mai e cineva şi se închină aceluia. Aşa era şi Vlaicu.”

Revenind la Goga, în textul din care citam mai devreme, scria despre moartea lui Vlaicu:

”Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu. Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaşe pasăre albastră a credinţei româneşti. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei în drumul ei de triumf…”

Iar Camil Petrescu, în Universul literar, 2 septembrie 1928, vorbea astfel despre Vlaicu:

”Dar mai ales să apară cu pasărea lui deasupra Carpaţilor, ca un vestitor al vremurilor care aveau să vină. El, fecior al Ardealului. Şi acum citeam în ziar că trupul lui şi-a amestecat sângele şi carnea cu sfărâmăturile pasării de fier și pânză. Neamul românesc încercase să zboare cu propriile lui aripi și căzuse. Dar nici o cădere nu e definitivă, chiar dacă înseamnă o mare și dureroasă întârziere.”

Cred că dintre toate articolele pe care le-am scris vreodată, acesta conține cele mai puține cuvinte care să îmi aparțină. Poate că m-am lăsat purtat de bucuria descoperirii lui Vlaicu în textele scrise de către cei care au avut norocul să îl cunoască. Vă rog să mă iertați. De câteva zile m-a cuprins un soi de frenezie. Vă spuneam mai devreme: vreau să îl descopăr pe acel Vlaicu al meu, așa cum este el, și nu pe cel din paginile reci ale istoriei. Acolo sunt numai nume, date, cifre, enunțuri plicticoase și politicoase. Acolo Vlaicu al meu, fratele meu Vlaicu, este sufocat. Din clipa în care am descoperit arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj nu mai am stare. Sunt multe lucruri pe care le-am aflat acolo despre acest frate al meu, lucruri adevărate, lucruri vii. Cuprins de entuziasmul descoperirii nu m-am putut abține și am vrut să vă ofer și dumneavoastră adevăratele cuvinte care îl aduc pe Vlaicu aproape de noi, de inimile noastre.

Sursa